Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Nicolae Ţic, generaţia desculţă, realismul socialist şi realismul capitalist de D.R. Popescu

Nicolae Ţic face parte din generaţia desculţă, care a moştenit cuminţenia războiului, prosperitatea secetei şi democratizarea răzoarelor. Agricultura, seculară, pusă în fapt cu plugul, calul şi sapa, industria, ecologică şi inexistentă în eflorescenţa ei danubiano-pontică, se aflau în mâinile poporului, ca şi soarele, luna şi stelele. Oamenii nu mai aveau timp să moară, fiind fericiţi. Poetul cânta de zor, din zori şi până în seară, strungul, plugul şi condeiul, care începuseră să chiuie!

Şcoala, gazetăria, literatura. Fără familii potenţate, fără neamuri cu elocvente studii ideologizante, fără cumetrii politice, generaţia lui Nicolae Ţic, Radu Cosaşu, Petre Sălcudeanu, Fănuş Neagu, Ion Lăncrănjan, Ion Băieşu, Alecu Ivan Ghilea, Teodor Mazilu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Ion Arieşeanu, Pavel Aioanei, Nicolae Mărgineanu, s-a străduit să arate că structura timpului lor nu se baza pe absurdul lipsei oricărui adevăr – şi că, înainte de absurdul existenţial paradigmatic, absurdul social, politic, naturalist, palpabil, poate ieşi de sub preş. Împroprietărirea ţăranilor, colectivizarea ţăranilor, şantierele naţionale, Bumbeşti-Livezeni, restructurarea economică a Hunedoarei, Reşiţei, Galaţiului, fabricile de ciment, de vagoane, şantierele navale, alfabetizarea, învăţământul obligatoriu – intrau zilnic în filele ziarelor şi publicaţiilor la care fuseseră angajaţi condeierii generaţiei desculţe...
Ţic, Fănuş, Cosaşu, Mazilu, Băieşu, îi aveau în faţă, ca vârstă şi experienţă literară, pe Titus Popovici, Francisc Munteanu, Baconsky, Petru Dumitriu, Barbu, Preda, dar mai ales îl aveau în prim-plan pe proprietarul detaşamentului absurdităţii politice scânteiste, marele comunist-stalinistleninist- anticapitalist, Silvoiţă Borcan, metamorfozat peste ani, cu luminările propriei sale conştiinţe, cu bucurie, cu fericire – nu prin chinuitoare lupte dostoievskiene, cu el însuşi! – în cel mai aprig anticomunist-antisocialist, antimarxist, antileninist, antistalinist, procapitalist danubiano-pontic. Silvoiţă Borcan a fost mereu un far scânteietor – prototipul exemplar al relaţiilor incestuoase cu toate politichiile!
Mi-l amintesc pe prietenul Nicolae Ţic stând în picioare, la Casa de la Neptun, martor la straşnicele partide de şeptici, din hol!.. Prieten şi cu puştimea gălăgioasă a ecrivenilor, seara, Ţic se plimba pe faleză, în nesfârşite filosofări, din care nu lipseau cugetările personajelor domnului Shakespeare, transpuse, uneori – anonim?! – în profunzimi danubianopontice...
To be or not to be
Ne spun întruna ei:
În româneşte ar fi
Tu bei ori tu nu bei
Nicolae Ţic, pe lângă povestiri, reportaje, romane, a scris şi câteva scenarii de filme! Mari actori ne încântă mereu în comediile de succes date la televiziuni – şi câţi dintre cei ce le aşteaptă cu bucurie ştiu că ele au pornit din creionul lui Nicolae Ţic?! Aproape nimeni!
Literatura trebuia să fie o modalitate de acţiune socială a celor ce n-au putut iubi niciodată şi erau sortiţi să moară fără să cunoască iubirea! Dar ca această nouă literatură să se poată impune, ea trebuia să-şi înceapă propria construcţie printr-o bătălie nimicitoare împotriva cărţilor şi scriitorilor ce le falsificaseră oamenilor instinctul şi spiritul iubirii. Aşa s-a întâmplat mereu în toate restructurările zilelor de ieri – şi aşa se va întâmpla şi în toate revoluţiile de azi şi de mâine – socialiste, scientiste, specialiste, procapitaliste, merkeliste...
Întregul cosmos trebuia rupt din întuneric şi pus în lumina omului nou – omul noul, care scrie cu stiloul, cum îi spunea Breslaşu... Noua gândire trebuia atent coagulată şi orientată spre proiectul unei noi realităţi ce era imperios necesar să se rupă de realitatea pângărită de morala creştină şi de ideologia burghezo-moşierească! Genealogia realismului socialist, din activitatea forurilor politice, trebuia să-şi găsească un rost prin oglindirea ei în paginile ce înfierau istoria bolnavă a zilei de ieri şi binecuvântau prezentul eliberator şi viitorul înfloritor. După război – ca şi după revoluţia danubianopontică, decembristă, ca să vezi ce coincidenţă! – s-au făcut liste cu cărţi ce trebuiau scoase din biblioteci, cu autori ce trebuiau şterşi din manuale şi puşi la coş, cu biografiile lor cu tot! Printre cei care au batjocorit arta scrisului a fost şi trădătorul de ţară, fascistul şi lipsitul de talent Liviu Rebreanu – după cum au scris, la moartea autorului Răscoalei, cu destul elan, destui poeţi, prozatori, critici şi gazetari de dreapta şi de stânga!.. Reevaluarea culturală, socială, economică, trebuia să propună un nou stat – de drept, fireşte! – în stare să elibereze cetăţenii de inerţia gândirii învechite, ce ducea naţia spre nicăieri – sau, de ce nu? – spre o veşnicie tot mai searbădă!..
Până au sosit la mal scriitorii din generaţia şaizeci, care n-au scris romane, la început, ci, mai ales, povestiri, ca să nu dea un raport la zi al complexităţii noilor oameni, prezentând mai ales nişte inşi suciţi, zgubilitici, scăpaţi din centurile ortodoxe ale zilei, Nicolae Ţic, Radu Cosaşu, Sălcudeanu, Lăncrănjan, Paul Anghel, Ghilea – au stricat comandamentele epocii realismului socialist şi i-au trimis în rezervă pe fabricanţii oamenilor noi.
Dar despre personajele dramatice rămase prin cărţi ce putem spune?
Sigur, nu e uşor să-ţi păstrezi conştiinţa pentru tine însuţi, e mai uşor s-o pui între paranteze sau so împarţi cu alţii, mai ales îndoită cu apă, ca să poţi spune că tu eşti propria ta soartă. Aşa se întemeiază o nouă structură socială, cu oameni responsabili, stăpâni pe propriul lor destin, hm... Păi, e şi normal: cine şi-a cucerit libertatea, eliberându-şi propria ţară de un trecut răscopt şi malign, nu mai are altceva de făcut în viitor decât să parcurgă până la capăt traseul lepădării de sine, întru împlinirea fericirii visate de istoria omenirii! Şi astfel, firesc, acei sfinţi trişti ai zilei de ieri puteau deveni cât de cât sfinţii dezinvolţi ai zilei de mâine. Omul noul, care scria cu stiloul, trebuia să perceapă realitatea nu aşa cum era ea, ci aşa cum ea trebuia să fie! Pentru aceasta, neapărat, oamenii trebuiau să fie scoşi din timp – şi înnobilaţi cu stilouri.
Realismul socialist şi realismul capitalist sunt ale istoriei recente două feţe, colorate la fel! Aceste două viziuni opuse, în suflet şi simţiri, asupra vieţii, nu pleacă de la geografie, arheologie, matematică, fizică,teologie, logică, ci de la metafizică, de la absolut spre relativul cotidian, spre a întrupa o ideologie sacră – într-un om sacru, alcătuit din libertatea pe care şi-a câştigat-o, strâns îngemănată cu democraţia şi fraternitatea. Aceste două curente sacre, realismul socialist şi realismul capitalist, îşi descoperă duşmanul de moarte în primul rând unul în altul, realismul roşu în realismul să-i zicem alb (sau albastru) – şi viceversa. Toţi bandiţii, hoţii, criminalii, sunt din ograda vecină. Bunăoară: cei care s-au opus colectivizării, după război, erau nişte burghezimoş ieri, iar criminalii care au furat, în ultimii ani, 366.000 de hectare de pădure – sunt comunişti!
Sutele de precupeţi politici de azi, scoşi la paradă, în cătuşe parfumate, sunt, în frunte cu Elena şi Cocoş, comunişti! Mii de tăietori de lemne, cu securea, care au pustiit munţii, într-o acţiune ecologică de despădurire naţională, sunt securişti! Iar şpăgarii care au fundamentat Agenţia patriotică română sunt, până la unul, comunişti şi securişti. Miniştri, deputaţi, şefi de bănci, primari, ştabi de judeţe, patroni de fotbalişti, de handbalişti şi jurişti sunt, la fel, marxişti, socialişti, maoişti, schelete congelate recent înviate în aerul pur al libertăţii revoluţionare... Realismul socialist de azi şi-a schimbat cu dichis izmenele, întorcându-le pe dos. Comunistul multilateral dezvoltat de ieri este anticomunistul multilateral rezistent şi dizident de azi... Simetria dintre eroii unor scrieri de azi – cu personajele unor cărţi de ieri, este perfectă, dar pe dos: realismul socialist şi realismul anticomunist sunt perfect egale în abilitatea de manipulare a marionetelor politice.
Pentru guvernanţii, parlamentarii şi puternicii zilei de azi se potrivesc perfect cuvintele scrise acum un secol şi ceva, în „Timpul”, de domnul Mihai Eminescu:
... „fiindcă pentru o mulţime de lume patriotică parvenirea la putere e o chestiune de îmbogăţire şi de trai bun...”
Apoi:
„Idealul nostru ar fi ca guvernul din ţară, să se urce şi să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul acelui element de fermentaţie străină.”
Şi:
„... Iar clasa cultă de mijloc, mult mai numeroasă, a devenit un adevărat proletariat de postulanţi... În acest proletariat, din nenorocire, guvernele străine care au interese în Orient vor găsi întotdeauna un manipul gata a se pune la dispoziţia lor... Ele se folosesc de cine pot şi iau pe cine li se oferă! Pe de altă parte, cu dreptatea istorică pe care-o aplicăm tuturor, nu vom zice nici măcar că aceşti proletari sunt de-a dreptul trădători. Le lipseşte însă facultatea de-a distinge între interesele lor şi interesele ţării... Nu vom greşi însă dacă vom susţine că pentru mulţi oameni politici de acest soi venirea la putere nu e un mijloc pentru realizarea unui scop, a unui program, ci scopul însuşi, urmărit cu orice mijloace, cu cele mai rele chiar.”
Ei, ca să vezi: toate sunt vechi şi nouă sunt toate! După război, generaţia lui Nicolae Ţic, Radu Cosaşu, Petre Sălcudeanu, Teodor Mazilu, Lăncrănjan, oricine ce-ar zice, a citit în darwinismul politic al acelor zile preţul plătit de scriitori într-o literatură planificată – dar n-au trecut sub tăcere eliminarea psihică prin care lupta de clasă putea să spună ce dorea... Sigur că delirul revoluţionar al tuturor timpurilor noi nu e o floare la ureche! Trebuie să mai spunem că generaţia desculţă a fost precedată de generaţia cu copite de aur a comunistului pur, dar multilateral dezvoltat, Silvoiţă Borcan, anticomunistul de mâine, dizidentul lui peşte-sărat, cel care l-a porcăit, cu sânge rece, peste ani – mai dihai decât îl porcăise pe Iuliu Maniu! – pe dictatorul gruzin – cum l-a şi numit pe Stalin!..
Aşa că, în ce mă priveşte, eu îmi scot pălăria în faţa scriitorilor Ţic, Cosaşu, Mazilu, Lăncrănjan, Sălcudeanu, Fănuş, Băieşu...
În ziua de sâmbătă 29 ianuarie 2000, în „Jurnalul Naţional”, ziar condus de Marius Tucă şi Dan Constantin, a apărut articolul Ţic şi Boccacio, semnat de subsemnatul. Îl reproduc, azi, în întregime... Adevărul, în general, nu se toceşte. Mai ales că istoria este cam mereu un sicriu de ceară îngheţată.

O carte care nu există

Am în faţă Doi oameni răi, de Nicolae Ţic, o carte de povestiri, fără coperte, tipărită în Colecţia „Luceafărul” a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, carte care, de fapt, n-a apărut niciodată! Ea a fost trasă într-un tiraj de 10.000 de exemplare, tiraj trimis la topit... Topit. Pe fila numărul unu a volumului ce-l am în faţă scrie: Nicolaie Ţic Doi oameni răi (povestiri). Nicolaie Ţic a tras o bară, cu stiloul, peste al doilea „i”, ce-i parazita prenumele, şi s-a semnat, cu acelaşi stilou, mai jos, cu scrisul său inconfundabil, optimist, orientat ascendent spre colţul din dreapta, sus, al paginii de titlu: NicolaeŢic (scris împreună), 27 aprilie 1958.
Să se fi topit volumul din cauza unui exces de estetism tipografic, din cauza acelui „i” aflat ca surplus în Nicolae – Nicolaie?
Pe ultima filă mai aflăm câte ceva...
Responsabil de carte: E. Mătasă
Tehnoredactor: I. Gheorghiu
Corector: E. Găvănescu
Dat la cules 21.12.’57. Bun de tipar 18.02.’58. Tiraj 10.500 ex. Hârtie tipar de 50 gr. mp. Ft 700 x 1.000/70. Coli ed. 3,99. Coli de tipar 3,75. Ediţia I. Comanda 3.383 A. nr. 04151. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8R – 32. Tiparul executat sub com. nr. 69 la Combinatul Poligrafic Casa Scânteii „I. V. Stalin”, Bucureşti – R.P.R.
În Doi oameni răi, un tânăr descumpănit nimereşte între mineri. Aici ar avea ce mânca, unde dormi, dar viitorul ce i se arată în faţă îl descumpăneşte. Încearcă să fugă. Însă nu are unde fugi. E adus înapoi, e introdus în marele mecanism?.. O zbatere, o înfrângere, o reuşită? Totul e tulbure. În Decoraţia, un sărăntoc e minţit de preşedintele cooperativei agricole că a fost decorat. Tânărul crede, mai ales că-l credea prieten pe preşedinte! Dar totul e o farsă! E o lume măruntă, de tineri, în general, care-şi caută un rost în viaţă. Locul de muncă, mâncarea, ţigările, hainele – rămân nişte întrebări capitale. Derizoriul şi utopia fericirii. Vitalitatea vârstei tinere în griul cotidian. Încercarea de a ieşi din seria destinelor coclite.
Radu Cosaşu mi-a semnalat, acum câteva luni, tărăboiul iscat de această carte care n-a apărut! Adevărul integral trebuia integral topit?
Norocul mi-a ieşit în cale, oferindu-mi un exemplar din Doi oameni răi, salvat, prin furt, atunci, din depozitul tipografiei... Prin câte furtunoase şedinţe au trecut Ţic şi Cosaşu – se ştie! Pardon! Nu se mai vrea să se ştie! De Cosaşu şi de Ţic nu vă atingeţi, boieri dumneavoastră, înainte de a-i citi! Sunt doi prozatori redutabili!
Revin la cartea Doi oameni răi, care a fost topită şi nu există, deci, nici în bibliotecile mici! Dar câte cărţi se află, boieri dumneavoastră, în biblioteci, semnate de autori care nu există?
Iată-l, în faţa noastră pre dumnealui – mult aşteptatul mileniu trei. Oare în mileniul trei nu se va topi nici măcar o singură carte? He, he, he, boieri dumneavoastră!

Ciuma invizibilă

Să fi fost fascinat Brâncuşi de fastuoasele păduri şi crânguri ale Gorjului, pline de păsări cântătoare? Să fi fost fascinat Brâncuşi de arta grădinilor din Renaştere? Şi Hobiţa putea să fie la începutul secolului o grădină din mai multe grădini, în mijlocul unei păduri seculare. La Târgu-Jiu, privind de pe malul Jiului, de lângă Masa Tăcerii, depărtările şi parcul monumental al oraşului, poţi stabili un raport, să-i zicem echilibrat, între păduri şi grădini, între arhitectura dezlănţuită a naturii şi rigoarea aleilor... Decameronul, scris la începutul Renaşterii sau înaintea ei – dacă nu cumva cu acest roman deochiat, spumos şi genial începe marea epopee prin care omul a încercat să se aşeze în centrul lumii, în locul lui Dumnezeu! – îşi desfăşoară acţiunea într-o pădure, într-o grădină, nu departe de Florenţa, dar departe de ciuma ce invadase Florenţa, într-o pădure, deci, unde un grup de tineri îşi petrec câteva zile povestind... povestind şi ca să scape de ameninţarea devastatoarei ciume. Se ştie ce şi cum îşi duc zilele în bucurie veseloasă tare! Prin pădurile Gorjului întâlneşti acum multe case noi, căsoaie pline de veselie. La Runcu e o veselie non-stop! Numai ciuma nu se vede nicăieri”.
Încolţiţi încă destul de apăsat de comandamentele realismului socialist al anilor cincizeci, scriitorii din generaţia ce a precedat erupţia generaţiei lui Labiş, nu a închis, prin paloarea acelor ani, orizonturile literaturii noastre, ci le-a redeşteptat!
E o victorie care trebuie aplaudată din răsputeri.
Nicolae Ţic era un om onest, prietenos. Dovada stimei mele se poate observa şi din titlul dat unui roman apărut în 1995: Truman Capote şi Nicolae Ţic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara