Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
nicolae labiş. ,,Cântec pământesc” în viziune metafizică de Mircea Colosenco

poezia la care facem referire a fost scrisă la 10 august 1953, într-un moment contorsionat al Poetului.

Colegii de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti nu i-au iertat virtuozităţile poetice de talent nativ, personalitatea accentuată, dezinvoltă, stilul personal independent, spiritual, în plină epocă proletcultistă, subordonată ideologic partidului-stat comunist. I s-a găsit „nod în papură” şi i-a fost propusă eliminarea din Uniunea Tineretului Muncitor şi, implicit, din şcoală, în acel prim an şcolar 1952/1953, deşi creaţiile sale erau pe linie (cuvânt de ordine în acele vremuri, un altfel de politically correct). Scrisese parodii la poeziile lui A. E. Baconski şi o cronică la drama Bălcescu de Camil Petrescu cu apetenţa unui cunoscător, dar care vor fi admonestate drastic de Vera Călin! E adevărat, conducea Secţia de poezie a revistei de uz intern a Şcolii, titrată semnificativ „Anii de ucenicie”, dar nu arăta a… ucenic supus ordinii intransigenţilor săi politruci.

Aşa se explică atitudinea exclusivistă a unor colegi îndoctrinaţi bolşevic până la saturaţie. Nu au ţinut cont că, alături de toţi ceilalţi dedaţi evenimentului principal al începutului de primăvară 1953, respectiv moartea lui I.V. Stalin, la 5 martie, lui Nicolae Labiş i s-a publicat poemul Gorunul, dedicat marelui „Far Călăuzitor“, alături de fotografia acestuia, în revista „Contemporanul” (nr.12, vineri, 20 martie 1953), perioada (6-20 martie) în care cotidianele româneşti şi de pretutindeni din spaţiul sovietic şi ţările satelite, i-au rezervat omagieri multiple generalissimului, inclusiv schimbarea numelui oraşului Braşov în cel de Oraşul Stalin.

În lunile următoare, peniţa lui Nicolae Labiş a trudit scriind poezii cu subiecte adecvate momentelor politice evidente, inclusiv poemul V-am aşteptat la Festival („Tânărul scriitor”, nr.5- 6, mai-iunie 1953), preîntâmpinând cele două evenimente cu caracter internaţional desfăşurate la Bucureşti: Congresul al III-lea Mondial al Tineretului şi Studenţilor (25-30 iulie 1953), cu participarea a 1200 de delegaţi din întreaga lume, şi al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor (2-14 august 1953), cu participarea a 30 000 de tineri de pe toate continentele.

Surpriza totală pentru Poet: nu a primit nici o invitaţie!

Acestui fapt i se datorează reflexele poemei Cântec pământesc… De aici, dedublarea eului, în care elemente metafizice/esoterice se recunosc în fântâna sufletului – simbolul purificării, regenerării virtuţii creative, studiindu-şi chipul bivalent în apa cunoaşterii – ochi al luminii, dar şi al profeţiei, al poeziei, al memoriei, trimiţându- ne dincolo de umbră – imagine a lucrurilor trecătoare la ora amiezii, când omul este lipsit de echivalentul reflectării sinelui.

Astfel, căutarea alter-ego-ului îl conduce să-şi întărească încrederea în sine, trecând prin experienţele orientale ale riturilor osiriene descrise de Textele Piramidelor la sfârşitul Imperiului Vechi, când toţi egiptenii deveneau nemuritori şi zei, la trecerea Styxului, fiind dotaţi cu trei suflete: Ka (sufletul personal al omului mort), ba (sufletul relativ independent de corp) şi akh (suflet legat de eternitate), respectiv lumea de dincolo – Marea Rătăcire, cum o numeşte Poetul.

De unde, concluzia evidentă pentru ce poema aceasta unică prin temă-subiect-epilog a rămas inedită până astăzi.

Textul original olograf scris cu cerneală neagră (3 f.r./v.) se află în Fondul Documentar „Nicolae Labiş” de la Muzeul Bucovina din Suceava (nr. inv. 169), datat de Poet, păstrând numeroase intervenţii de vers şi cuvânt specifice fulguraţiilor creaţiei.

Din veacul meu, în veacul tău – o pată:
E sângele-mi ce-a curs şi nu s-a şters.
Nimic mai mult. Durerea-i stilizată
Şi-i nebunie cadenţată-vers.
(Text descifrat de Stela COVACI)

CEARTA

Doamne, mândră-i Primăvara!
Ard pâraiele ca para,
Pâlpâie în soare zarea,
Munţii ard ca lumânarea.

Streşinile lăcrămoase
Leapădă în stropi lumina.
Pe la fiecare casă
Văruieşte gospodina.

Fierbe glia, iarba creşte,
Cloşca-n sanie cloceşte.
Şi tot scurmă pe sub sănii
Gureşele orătănii.

Satul tot i-o larmă mare
De dulăi şi de mioare,
De găini, de puici rebele
Şi de câte alte cele!

În vara anului 1952, Nicolae Labiş – proaspă t promovat în clasa a XI-a la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi (fost şi actual „Naţional”) – se afla în Tabăra de Elevi de la Vălenii de Munte. Din această perioadă datează cinci poezii scrise pe foi volante (nr. inv. 232, Fondul Documentar „Nicolae Labiş”, Muzeul Bucovina, Suceava), care vor primi botezul tiparului de-a lungul anilor.

Dintre ele, poezia Cearta are un destin special: a fost publicată parţial (ultimele două catrene), ca un adaos la scrisoarea adresată mamei de către N.L., în vol. Moartea unui poet de Gheorghe Tomozei (1972, pp.150-151), titrate Fierbe glia.

În consecinţă, reproducem textul reîntregit cu titlul iniţial.

CÂNTEC PĂMÂNTESC

Noaptea, m-am uitat într-o fântână
Şi-am văzut un firav chip în fund.
Hăt, demult, privisem în fântână
Şi-mi întârziase chipu-n fund.
De la apa neagră către mine
Nu e caier străveziu, că-s ani.
Cel ce-am fost se bate-n cercuri line
De ghizdeii verzi cu bolovani.
Ochii lui mă oglindesc a spaimă,
C-am crescut asprit şi fără rost…

În fântâna sufletului, astăzi,
M-am găsit pe mine care-am fost.

Am cules imagini prea târzii
Din fântâna sufletului, astăzi,
Ori din ochii tăi, tot una mi-i.

Te-ai născut şi umbră nu aveai
Ori ţi se păruse doar c-o ai.
Sufletu-mi ţi-a fost o umbră mare.
Când ai râs cu sufletul la soare,
Sufletu-mi ţi-a fost o umbră mare
Lunecat cu paşii pe cărare.
Când plângeai sub stele, chiar şi când
Soarele şi stelele, stelele senine,
Raze nu-şi mai coborau spre tine
Şi mergeai tăcând printre pământ…

Sunt mai tare decât tot ce doare.
Orişicâtă jale să mă sape,
Inima-mi destulă mai încape.

Eram bob de flacără cerească
Tot cătând comoara s-o vestească.

Împietrit de bronz, capacul greu
Între noi, şedea să ne desparte.
Dar din tine, am crescut mereu,
Astăzi, vâlvătaie fără moarte.
Neîntorşi prin lume lunecăm –
Eu spre Cer, tu spre Pământ cobori:
Mă aşteaptă marea nesfârşire,
Te aşteaptă pietre, fier şi flori.

Mă aşteaptă Marea Rătăcire,
Te aşteaptă Moarte şi Iubire.

Cum aş vrea de moarte să te apăr,
Viermii ei şi viermii mulţi ai vieţii…
Pentru tine-aş renunţa să scapăr,
Dându-ţi nesfârşirea tinereţii.
Când nu pot opri ai vremii cai,
Pot doar cruci de grai moldav să tai.
Când ne-om săvârşi într-un târziu,
Trestie să fii şi stea să fiu.
De-am să cad, chemat şi-atunci de tine,
Aprinzând pădure şi părâng…
Ca să nu te frâng, păzi-voi bine,
La o parte-n smârcuri să mă stâng…

De comoară s-a aflat, e scris,
Că văpaia cerului se stânge.
Te-am aflat demult, dar ca-ntr-un vis
Mai vestesc flăcări de sânge.

Cine mi te-a-nstrăinat?
Pământul mistui cu văpaie de blestem.
Să-l găsesc pe vinovat.
Pământul mistui cu văpaie de blestem.
În înec aş istovi pământul
Cu-al meu sânge otrăvit potop.
Şi în timpul meu tăiat din spaţii,
Aş porni o lume să îngrop.

Numai noi, prin tot ce-aveam în fire,
Fără de răgaz ne-nstrăinam
Şi putere-n contra noastră n-am.

Ispitit de-a cărnii dulce vrajă,
Glume n-am ivit şi celelalte.
Ieri, avusem gânduri prea necoapte
Şi am, astăzi, gânduri prea înalte.
Rotită-n urmă mii de ani pe cer,
Steaua Ka ... purta flori demult.
Vraja aceasta-i adâncă,
Precum ochii pe care nu-i uit.

Răsfrânge unul larg tot ce-i mai trist
Pe tot pământul înflorit sub soare.
Vraja aceasta-i adâncă,
Precum sufletul pe care nu-l uit.

Am alergat după desăvârşire
Cu paşi de carne şi cu gândul nevăzut,
Precum am alergat şovăielnic
După fata pe care n-o uit.
Ni-i scurtă şi-ngustă cărarea,
Dar viaţa-i ciudată şi mare,
Precum fata pe care n-o uit.

Patimă de-a pururi, de la care
N-am primit sărutul dintâi;
Fiindcă nu cunoşteam înturnare,
Vrei să-mi dărui umbra călătoare,
Desfăcând-o-ncet de la călcâi?
Este sufletul ce ţi-am dat eu.
Zi-i oricum, dar nu mai e al meu!

Să-ţi mai dau un strop din mine-anume.
Ce-am rămas, mă-mpart bucăţi la lume!

EPILOG

Ochii se asemuiesc florilor şi stelelor,
pământurilor, sufletul şi cerurilor,
femeea, desăvârşirii.

(10 august 1953)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara