Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Nicolae Labiş – 80 de ani de la naştere - Poezia lui Nicolae Labiş, azi de Ioan Holban

La optzeci de ani de la naşterea lui Nicolae Labiş, neobositul profesor sucevean Nicolae Cârlan tipăreşte o ediţie de Poezii inedite (Editura Lidana, 2015), unde adună, după cum spune, „relicve literare extrase din arhiva poetului”; în fapt, manuscrisele lirice, notaţiile publicistice, cîteva încercări în proză, dramaturgie şi traduceri, reunite într-un volum de aproape patru sute de pagini, dovedesc, încă o dată, că orice tentativă de reevaluare a poeziei lui Nicolae Labiş trebuie să înceapă în epocă, cu „dosarul receptării”, cu „piesele” sale importante pentru că, iată, acestea pun între paranteze percepţia ulterioară – „oficială” – care, din cauza selecţiei operate de manualele şcolare, mai ales, a creat imaginea a ceea ce s-a numit „poet comunist”. G. Călinescu, într- un pertinent articol care trebuie citit în subtextul său, vorbeşte despre un meteor a cărui sclipire profundă a luminat, pentru câteva clipe, cerul întunecat al poeziei contemporane: „E o poezie juvenilă aceasta, dar nu de începător, căci o mai multă stăpânire a mijloacelor de expresie, o mai deplină virtuozitate nici nu se pot închipui fără spaima unui artificiu care să atenueze farmecul spontaneităţii. Timpul va da, probabil, acestui meteor o sclipire şi mai profundă. Deocamdată el poate fi unul din răspunsurile la calomnia celor care susţin că sub regimul nostru cerul poeziei s-a întunecat”.

Cu aceste premise, era de aşteptat ca poezia lui Nicolae Labiş să fie citită în perspectiva temei sale dominante, răzvrătirea, nu doar pentru că au sugerat-o, mai mult sau mai puţin metaforic, cum s-a văzut, „autorităţile” literare ale epocii; poemele din Lupta cu inerţia, de pildă, îi evocă pe Rimbaud („Plictisiţi de băutură, răzvrătit numele tău îl/ Pomădează flaşti alcoolici în subsolul monoton,/ Când din carnea ta răsare şi înalţă crunt ilăul/ Cu severii ochi privindu-i ţintă, gravul «Forgeron»”), Villon („Pitic cu zâmbet tragic, găsesc oricând în tine,/ Când osteneala vine, renăscător imbold –/ În răzvrătirea penei cu cioc tăios şi ager/ Şi-n crunta răzvrătire a spadei de la şold”) şi, mai ales, pe Baudelaire în Albatrosul ucis, replică la celebrul poem din Florile Răului; era, atunci, la mijlocul anilor ’50, o îndrăzneală aproape sinucigaşă pentru un poet tânăr de la care se aştepta să fluture în vânt steagul comunismului biruitor: iată Albatrosul ucis al lui Nicolae Labiş: „Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,/ Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,/ L-a scos un val afară cu grijă aşezându- l/ Pe-un cimitir de scoici ce strălucea./ La marginea vieţii clocotitoare-a mării/ Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus./ Priveşte încă parcă talazurile zării/ Cu gâtul galeş îndoit în sus./ Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,/ Furtuna ce-l izbise îi cântă- un surd prohod,/ Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise/ Al căror miez căldurile îl rod./ De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare/ Muriră fără luptă sclipind acum bogat./ Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,/ Aripa lui cu mâl întunecat./ Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,/ Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş./ Războinicul furtunii zvârlit între moluşte/ Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş./ Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară/ Şi, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spreun cimitir mai sobru şi mai demn”.

Dezgheţ, marele poet al generaţiei, meteor pe cerul întunecat al poeziei contemporane, spuneau Mihai Beniuc, Geo Bogza şi G. Călinescu; Rimbaud, Villon şi Baudelaire sunt răzvrătiţii „evocaţi” de Nicolae Labiş însuşi; mai mult încă, Prometeu, în prima carte şi Icar, în postume, sunt simbolurile explicite ale răzvrătitului. Şi totuşi, parcă ignorând această realitate a textelor, critica a selectat o cu totul altă imagine a poetului. Mai întâi, convenţia impusă de manualele şcolare unde, pe lângă Moartea căprioarei, generaţii de elevi au găsit, obsedant, Partidului, Întâlnire cu tractoriştii, Oraţie de nuntă şi Comunistului; poeme obscure şi care au creat imaginea convenţională a poetului comunist. În orizontul acestui „caracter ocazional” se plasează şi percepţia altor critici care au marcat apăsat „biografismul” poeziei lui Nicolae Labiş; astfel, Daniel Dimitriu, în articolul din Dicţionarul general al literaturii române, vede în Primele iubiri o „expresie a amintirilor din prima copilărie, fericită, petrecută în lumea satului natal, dar şi a unui psihism infantil”, în timp ce Omul comun i se pare o „autobiografie lirică”.

Despre poet şi poezie scrie cel mai adesea Nicolae Labiş; despre sine, în Primele iubiri: „un zălud poet sentimental” a cărui poezie e „un cântec simplu ca pământul”. Lumea sufletului este zona sa de identificare, jocul şi ritul îi re-prezintă viaţa („Privea cu-ncântătoare simplitate/ Viaţa – ca pe-un joc ori ca pe-un rit –/ Doar jocurile au până şi ele/ Câte-un aspect mai trist, mai înnegrit;/ În joc şi-n rit se naşte pasiunea/ Ce se maturizează mai târziu!/ Atâta numai, că-ntre noi şi viaţă/ Plutea un văl de ceaţă, fumuriu”), iar avertismentul pe care poetul îl dă cititorului său e unic în epocă; fondul strict secret al liricii labişiene se află în această dedicaţie care deschide, semnificativ, volumul Lupta cu inerţia: „Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure/ Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,/ Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă- ntr-o pădure,/ Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup” (Poezia): poetul îşi avertizează cititorul asupra sensului ascuns – ochii de lup care ţintesc, prin gheţuri, între implicaţii, rămurişuri pure şi cristalele limpezi ale suprafeţei textului şi îl invită să rupă coaja poemului, aparenţa sa, pentru a-şi oferi accesul la miez, la subtext, la esenţa profundă a mesajului liric. În aceeaşi perspectivă, autoportretul din Biografie nu e nicidecum cel al poetului angajat, purtând cuvântul partidului şi „frenetica” melodie a comunistului: „Ştiu eu, mama mi-a zis că mă nasc într-o zodie bună;/ Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună./ Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună./ Ştiu eu, mama mi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,/ Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună/ Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,/ Şi-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună/ Tropotul lung şi mereu al galopului meu./ Ştiu eu, mama mi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,/ Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,/ Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună/ Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună/ Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună/ Tropotul lung şi mereu al galopului meu./ Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,/ Cu îndârjirea păstrată – cuţit între dinţi –,/ Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,/ Brună fecioară a păcii adânci şi cuminţi,/ Tropotul lung şi mereu al galopului meu”: câtă angajare şi mesaj avântat se pot cuprinde în „aburii de vis şi de boală” ori în „tropotul lung şi mereu al galopului meu” început într-o noapte cu lună, într-o zodie bună?

Noul început, în vremea nouă, e căutat de Nicolae Labiş în „gânduri şi în vise”, pe un teritoriu departe de realitatea „nemijlocită” a poetului angajat, trecut prin băncile Şcolii de Literatură a epocii. Chiar primul poem al primei cărţi, Meşterul, e altceva, e „corpul străin” dintr-o lirică săracă în resurse – un pustiu îngheţat în retorica afişului ori sloganului ideologiei de partid: „Meşter valah, azi nume de fântână,/ Crescut din lutul ce lai plămădit/ În sprintenă zidire cu trei turle/ Şi ie dantelată de granit,/ Din cântece pierdute până astăzi/ Şi din puterea visului vânjos/ Ai închegat, cu palme bătucite,/ Minunea de la Argeş mai în jos./ Un om bărbos ţinea o floare albă/ În aspre palme, mângâindo blând…/ Căzut în iarbă şi secat de vlagă,/ O doină tristă îngâna în gând./ Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse/ Lui să-i închini nemaivăzut altar,/ Şi stea pe plaiul aspru, precum floarea/ În palme bătucite de plugar./ Visai să vezi sub bolţile rotunde/ Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,/ Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare/ Chipul pălmaşilor acestei ţări./ Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi/ Ca zdrenţe vii părerile de rău,/ Tu ţiai strivit sub talpa mănăstirii/ Inima ta, tot ce-ai avut al tău./ Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă/ În dangătul de clopot, presimţit/ Al veacurilor multe, viitoare,/ Tu, prometeu român, purtând alt mit/ Când ridicat pe cea mai naltă turlă,/ Cu glas profetic, domnului despot,/ De-ai să mai poţi clădi la fel minune,/ I-ai dat răspunsul răzvrătit: Mai pot!/ Orbind ca pirozeaua de pe cuşmă,/ Şi îndreptând hangerul de la gât,/ Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,/ Cu ochi pizmuitor şi mohorât./ El jinduia numai a lui să fie/ Tot ce-ai putut, plătind din tine, da,/ Ca piatra de pe frunte să-i lucească/ Rugul unic suit pe jertfa ta./ Când schelele curmate se surpară/ Păreai atât de neînvins sub nor,/ Încât cu slabe aripi de şindrilă/ Ai fi putut spre alte zări să zbori./ Dar dragostea pământului şi-a ţării/ Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,/ Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,/ De jertfă şi de cântec pururi viu./ S-a destrămat sub piatră-n mănăstire/ Cel ce demult a poruncit ca domn./ Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,/ Fără odihnă,/ fără uitare,/ fără somn”.

Cum se vede, chiar şi tema forţei „claselor de jos” şi semnele sale poetice – visul vânjos, palmele bătucite de plugar – nu mint, se integrează firesc, susţin imagistica poemului; conflictul social dintre domn şi slugă, atât de drag ideologilor vremii, e deturnat în chip evident de Nicolae Labiş spre un conflict interior (creaţia care secătuieşte, dorul tulburător de care se lasă „încins” creatorul, visul său, mesianismul), iar raportul de forţă „curent” e trimis spre zona de confruntare a unui despot cu creatorul, a dictatorului cu un „prometeu român”. Apoi, patriotismul e „dragostea pământului şi-a ţării”; nimic despre partid şi conducător, ca să nu mai amintim de „modelele” stahanoviste ale vremii: la rigoare, se pot cita zeci de alte texte cu aceeaşi temă – a meşterului Manole –, eşuate lamentabil în retorica de comandă. Discursul liric al lui Labiş dezvăluie primele forme ale discursului subversiv al poeţilor contemporani, câţi au fost şi câţi s-au încumetat să rişte; Prometeu e un răzvrătit în poezia lui Labiş, pe urmele destinului personajului din mitologie, iar victoria sa asupra celor cu „ochi pizmuitor şi mohorât” e, în fond, biruinţa poetului adevărat asupra improvizaţiei şi risipirii lirismului în lozincă şi neadevăr. Lui Prometeu răzvrătit i se alătură, din postume, Icar, un alt revoltat: „Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar şi-a rotit,/ Cei doi pumni omeneşti lacomi să-mplânte în soare./ Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfârşirea;/ Cum de-anchegat după-atâtea puzderii de ani/ Între arsurile tâmplelor mele pornirea/ Şi strigătul celui căzut!” (Cântec de început). Ultima strofă din Meşterul prefaţează, iată, o frază a Anei Blandiana: „S-a destrămat sub piatră-n mănăstire/ Cel ce demult a poruncit ca domn./ Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,/ Fără odihnă,/ fără uitare,/ fără somn”, scria, la 1956, Nicolae Labiş în Meşterul, iar Ana Blandiana îi „răspunde” la 1986, în Autoportret cu palimpsest, astfel: „După numele domnitorilor sunt trecuţi anii între care au domnit; după numele scriitorilor sunt trecuţi anii între care au trăit; de unde rezultă că dacă primii sunt importanţi prin puterea pe care au avut-o, ceilalţi prin simpla lor existenţă”: aceasta este adevărata „moştenire literară” din fondul strict secret al liricii labişiene.

Nu sunt puţine semnele răzvrătirii, ale discursului subversiv în cărţile lui Nicolae Labiş. Astfel, bătăile versului sunt „desprinse” din danţ (una din formele de expresie ale burgheziei decadente, condamnată în epocă), iar rimele lui sunt „din bocete şi colinde” (când, între speciile folclorice, preferată era „doina de haiducie”); naşterea poetului se petrece „iarna, la Sfântul Andrei” (cu pomenirea unui simbol religios întro lume pentru care ateismul era legea nouă), iar ţara „se învaţă” altfel decât la Şcoala de Literatură: „Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam/ Cu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu vită,/ Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam/ Şi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită”, scrie Nicolae Labiş în Începutul. Şi tot în acest poem din Primele iubiri nici „mobilizarea” nu mai e un act eroic: „Au vuit arămurile în clopotniţă, sus,/ Şi ca un vânt trecu prin sat mobilizarea,/ Primenit în haine noi, tata la război s-a dus/ Şi l-a-nghiţit albă şi veştedă zarea./ Cu ochii aţintiţi pe geamul spart,/ Mama rămase mută, ca de fier;/ Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică/ Râdea către păpuşă-ntr-un ungher./ Fetele mari din sat, cu ochiul stins,/ jeleau după flăcăii duşi departe/ Şi mă rugau, înăbuşite-n plâns,/ Să le-nsăilez spre dânşii câte-o carte./ Scriam acolo eu de frunze verzi,/ De jale şi de câte şi mai câte,/ Şi dorul către tata cu dorul fetelor/ Se împletea în stihuri mohorâte”: aici, ca în multe alte poeme, se produce ceea ce aş numi dezeroizarea unor simboluri cu valoare de tabu în lirica vremii. De altfel, războiul şi urmările sale (nu victoria cântată/ strigată asupra cotropitorilor nazişti) sunt fixate în poezia lui Nicolae Labiş în imagini de un naturalism crud: „Automatele nemţeşti îi secerau fără alegere;/ Unii muşcau piatra şoselei, alţii pumnul crispat./ Unul a sărit gardul nostru, prăvălindu-se/ Sub cireş, lângă mine, cu capul crăpat./ Apoi nemţii s-au înşirat în coloană/ Şi după ei podul cel mare s-a rupt./ Parcă o pasăre uriaşă şi-ar fi lăsat aripile/ Să-i cadă sleite, trosnind, dedesubt./ Se cernea seara şi tremuram lângă mama./ Era de sânge cerul şi pământul, plin./ Şi câinele nostru cel alb se uita cu mirare/ Cum zace desfăcut în iarbă bărbatul străin”, în Ziua neuitată…; sângele care curge prin braţul zdrenţuit al tatălui, în Blestem; seceta, soarele topit şi scurs în pământ, ciuturile care scot nămol din fântână, focurile care dansează „satanice jocuri” din Moartea căprioarei, unul dintre poemele emblematice care şi-a depăşit epoca şi contextul ei literar; poate cel mai crud, cu mult mai crud decât poemul celebru amintit, în Râsul: „În blana-i năpârlită au năpădit scaieţii./ Alunecă prin ramuri bătrân şi mohorât./ Îşi omora el prada nu pentru hrana vieţii,/ Ci numai pentru sânge-a omorât./ Un pui de cerb se-azvârle prin ierbile-n cascade/ Şi se opreşte-o clipă, sfios, ca un surâs…/ Cu coada şfichiuindu-şi pântecul supt, ce cade,/ Îi sare-n ceafă ucigaşul râs./ Se tulbură privirea de cer senin umplută,/ Corniţele firave se poticnesc în lut,/ Iar râsu-şi scoate limba din gura-i desfăcută/ Şi pare că e iarăşi ca-n trecut./ Şi sângele ce-n blana pufoasă se prelinge/ Îl reîntinereşte o clipă, nefiresc./ Dar limba ostenită azi nu mai poate linge,/ Şi vechii colţi, slăbiţi, îi clănţănesc…/ Din ce în ce mai slabă şi inima îi sună/ Şi fiarei i se pare că-i iarnă, c-angheţ at,/ Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună/ Tot sângele pe care l-a vărsat”.

Chiar şi când răspunde comenzii şi pare a o „onora” cum se cuvine, Nicolae Labiş impresionează prin forţa pe care o găseşte în speciile literaturii populare, dar nu în cele agreate de oficiali; în blestem, de exemplu, un act de magie verbală, bazat pe credinţa în puterea cuvântului de a institui o nouă realitate, de a o modifica radical pe cea existentă: „Eu vă blestem în numele durerii/ Ce-a ros în noi cu asprii ei acizi:/ Vă pălmuiască mânecile goale,/ Zbătute-n vânt, a mii de invalizi,/ Bucatele vă sângereze-n gură/ Şi groaza să vă ciocănească-n uşi!/ Să vă frământe visele, cu ură,/ Scheletele flăcăilor răpuşi!/ Eu vă blestem în numele vieţii/ Pe care-o ducem demni şi îndârjiţi:/ Să nu puteţi să râdeţi, nici să plângeţi,/ Să nu puteţi urî, să nu iubiţi!/ Să n-aveţi noapte şi nici zi cu soare,/ Să n-auziţi nici să rostiţi cuvânt,/ Să duceţi traiul pulberii hoinare/ Şi-al nourilor fugăriţi de vânt!”. M-am cufundat în mine la mare adâncime, scrie Nicolae Labiş într-un poem neterminat, rămas între postume; în răspăr, aşadar, cu lecţiile epocii care condamnau „intimismul” poeziei burgheze; mai mult încă – şi, poate, una dintre cele mai spectaculoase expresii ale discursului subversiv –, ironia fină dintr-o evocare a „trecutului glorios”, 23 August 1944 în cheie parodică: „În oraşul dintre munţi –/ Cu ştirbite stalagmite –/ La un an după război,/ Casele rânjeau rănite./ Toamna munţii-nvineţea,/ Sevele-ngheţ au în plante,/ Bruma cobora în zori/ Peste băligi, diamante./ Douăzeci şi trei August/ Prima-i pomenire vie/ Şi-a adus-o printre plopi/ Mari, de toamnă timpurie./ În oraşul dintre munţi,/ Oamenii nu pricepură/ Cât de mare-i acea zi/ Învălită-n ploaie sură./ Prin noroiul de pe străzi/ Defilau numai o sută,/ Doar o sută de bărbaţ i –/ Sub a vântului volută./ Steagul roşu vuvuia/ Printre casele sărace,/ Precum flamurile mari/ Ale armiilor dace./ La fereşti se închinau/ Babele ca-n cimitire,/ Alţii clătinau din cap/ Parcă a nedumerire,/ Alţii presimţeau sub cer/ O schimbare nevăzută,/ Şi prin ploaie defilau/ Cei o sută, cei o sută.” (100): cum ar fi arătat Nicolae Labiş din manualele şcolare cu această parodie a lui 23 August în loc de Comunistului?

Nicolae Labiş anunţă, printre altele, discursul poetic propriu „oniriştilor” de peste un deceniu: „Dar ce zuruit înfundat,/ Ce vuiet sporeşte sub ceruri?/ Zboară pereţii în lături,/ Afară lumina e galbenă,/ Mă aflu pe câmpul deschis,/ Pe câmpul deschis şi-ngrozit./ Iată, un foc luminos/ De sfere încinse pe boltă;/ Iată, lăsându-se greu,/ Nouri rotunzi dau năvală;/ Iată, pădurile fumegă,/ Flăcări tresar pe păduri;/ Iată, oraşele-n jur/ Incandescente scot scrâşnete;/ Râuri ca şerpii se zbat,/ Şi-n aburi la cer se ridică!” (Versuri de dimineaţă). Oamenii necăjiţi pe care îi evocă mereu Nicolae Labiş în poezia sa sunt chiar necăjiţi; ei sunt contemporanii, aceia idealizaţi, ridicol cosmetizaţi de poeţii proletcultişti: „Dunărenele întinderi, cu fântâni ţipând a sete,/ Adunau ursuz sămânţa şi iubirea de ţăran,/ Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete/ Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan” (Pământul): suflete nemângâiete şi veştedul bărăgan sunt departe de satul idilic al epocii. Iată ţăranul din 1956 al lui Nicolae Labiş: „Omul cu o casă de copii/ Îşi munceşte ţarinan tăcere,/ Învelit în zvon de ciocârlii,/ Îmbătat de-un vânt cu iz de miere./ I-a murit muierea de un an/ Ca în toamnă-o albă nalbă frântă –/ Şi el strigă rar către plăvan/ Şi păşeşte îndesat şi cântă./ Multe-s rânduielile din noi!/ El le rumegă-ntr-o brazdă trasă,/ Şi-ntre-un strigăt galeş către boi/ Şi-ntre pruncii lui rămaşi acasă./ Faţa lui e-un monument ciudat,/ Riduri lungi şi-adânci – nemişcătoare,/ Peste care saltă cadenţat/ Fire moi şi galbene de soare./ Ce furtuni în el ori curcubeie/ Îşi erup secretele văpăi,/ Când nervos cămaşa îşi descheie/ Şi porneşte răvăşit spre văi?” (În zori).

Plecat din „ţinutul” Fălticeniului, cum îi spune, inspirat, într-o autobiografie literară, Arhimandritul Timotei Aioanei, Labiş a purtat cu sine o religiozitate care e a locului („Pentru veşnicie, pentru Înviere –/ Veveriţe albe lunecând pe trunchi./ Pentru ce acestea toate le mai spun?/ Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?”; „Iar brazii, Doamne, brazii din cer furară stele/ În crengi şi le-agăţară şi-au coborât din munţi/ Să stea la noi prin case uimindu-ne cu ele/ Şi luminând cu ele a noastre albe frunţi”, scrie în Confesiuni şi Început de an), dezvăluindu-şi fiinţa interioară într-o artă poetică de antologie, care răspunde avertismentului dat cititorului în amintita dedicaţie de la volumul Lupta cu inerţia: „Eu sunt spiritul adâncurilor,/ Trăiesc în altă lume decât voi,/ În lumea alcoolurilor tari,/ Acolo unde numai frunzele/ Amăgitoarei neputinţi sunt veştede,/ Din când în când/ Mă urc în lumea voastră/ În nopţi grozav de liniştite şi senine,/ Şi-atunci aprind mari focuri/ Şi zămislesc comori/ Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi./ Apoi cobor din nou prin hrube trudnice/ În apa luminoasă, minunată,/ Sunt spiritul adâncurilor/ Trăiesc în altă lume decât voi”. Fondul strict secret al poeziei adevărate este chiar spiritul adâncurilor care desparte lumile, adresându-se celor care înţeleg, care văd, adică, ochii de lup pândind în iarna îngheţată a textului şi a vremii sale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara