Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Aniversare:
Nicolae Manolescu de ---


Con amore!

Manolescu făcu 70 de ani. Iacătă-l în pragul tinereţii a treia. Trai, nineacă! O spun ca un frate mai mare, deseori cârcotaş şi nemulţumit de el. Cu toate că sângele apă nu se face...

Trecut-au anii ca norii lungi pe şesuri? Când? Ne apropie o prietenie de o viaţă. Literară, dar nu numai. Fireşte, cu lungi pauze şi ceaţă deasă. Adevărata viaţă, cum cugetă la microfon, după meciul pierdut, fotbalistul filozof, asta e, mergem înainte! Şaptezeci. La cât mai mulţi. De-ar fi după pofta lui de scris şi de citit, cel puţin 110. Când în sfârşit va da cartea vieţii lui. Să-l credem pe Hokusai: "De la vârsta de şase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Către cincizeci de ani publicasem infinit de multe desene; dar tot ce am creat până la şaptezeci de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la şaptezeci şi trei de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, a copacilor, păsărilor, peştilor şi insectelor. Prin urmare, la vârsta de optzeci de ani, voi mai face unele progrese, iar la nouăzeci de ani voi pătrunde taina lucrurilor. La o sută de ani, voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar când voi avea o sută zece ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie, va fi viu. îi rog pe cei care vor trăi atât de mult cât mine, să vadă dacă mă voi ţine de cuvânt. (Scris la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani de către mine, altădată Hokusai, azi Kwakio Rojin, bătrânul nebun după desen.)"

Încolo, ca să ne întoarcem la ale noastre, aici, la nord de Dunăre, voie ca la Banul Ghica!

Manolescu e dintre cei puţini care pot răbda drumul până la capăt. Asumându-şi riscul unor mereu prea grabnice porniri. Cei ce sunt, pe bune, supăraţi pe el, au dreptate. Oricât de pieziş ar lua-o pe arătură, el nimereşte niciodată prea târziu calea regală şi taie orizontul diametral! El rămâne aşa cum l-au numit ursitoarele, un mare scriitor.

La mulţi ani, bătrâne!

George Bălăiţă



Dreptul la normalitate

La începutul anilor '90 am renunţat la navetă şi am devenit redactoriţă la Editura Litera. Una dintre primele cărţi pe care am redactat-o sau, mai bine zis, pe care mi-am făcut ucenicia editorială, a fost Dreptul la normalitate. Discursul politic şi realitatea de Nicolae Manolescu. Editura Litera era la etajul al treilea al Casei Scânteii, tocmai rebotezată Casa Presei, iar birourile României literare se aflau, pe-atunci, cu un etaj mai jos. Nu-mi era aşadar greu să cobor şi să-l caut pe autor, atunci când, cu lipsa mea de experienţă, mă poticneam la câte o chestiune de redactare. Bunul de tipar văd că este dat la 27 noiembrie 1991, deci exact acum 18 ani, iar în prefaţă, Vladimir Tismăneanu vorbeşte despre "renaşterea prozei politice româneşti", proză a cărei tradiţie se întrerupsese timp de aproape o jumătate de secol. Titlul cărţii vine de la o polemică pe care domnul Manolescu a purtat-o, chiar în revista al cărei director devenise, cu Octavian Paler. La cuvântul normalitate, preopinentul a reacţionat prompt, scriind o replică intitulată Care normalitate?

Din 1991, când a apărut cartea, şi până astăzi, când aceasta a devenit o raritate, cred că suntem, cu toţii, prinşi în cleştele aceleiaşi chestiuni. Dreptul la normalitate e permanent ameninţat, iar întrebarea "care normalitate?" este, şi ea, tot mai legitimă. Adevărul e că am pierdut obişnuinţa normalităţii şi se pare că nu mai acceptăm să trăim decât în miracol sau în catastrofă. Normalitatea - şi nu mă refer numai la cea politică - e o noţiune arhaică, fără relevanţă în lumea în care trăim, iar dreptul la ea e încălcat în fiecare clipă. A devenit aproape ruşinos să fii normal şi să vrei o lume normală. Se caută numai extremele, atât în viaţă, cât şi în orice alt domeniu, inclusiv în critică. Aurea mediocritas, aşa cum o înţelegeau anticii, ca pe o aspiraţie, nu mai există. Nicolae Manolescu a declarat într-o carte de discuţii cu Mircea Mihăieş: "Miracolele nu priesc niciodată, şi din cauza asta sunt foarte mefient faţă de ele! Aş prefera să se întâmple lucruri normale, că astea durează." Nu e nevoie să spun eu cât de aproape de viaţa noastră sunt aceste cuvinte şi cât de bine se aplică la tot ce ni se întâmplă.

După Cărţile au suflet, cred că titlul care m-a călăuzit cel mai mult din toată creaţia domnului Nicolae Manolescu este Dreptul la normalitate. În lumea de azi, ar trebui să fie înscris între drepturile fundamentale ale omului. De aceea nu-i pot dori astăzi domnului Nicolae Manolescu decât o lume (literară) normală!

Ioana Pârvulescu



Liberal în valori

Îi spun şi eu La Mulţi Ani, cu toată dragostea, mentorului meu Nicolae Manolescu, de la care am învăţat mult mai mult decât literatură. De mai bine de treizeci de ani, de când îl cunosc, nu am încetat să văd în el "a beautiful mind", un exemplu de om superior, liberal în valori, cu opţiuni sigure în estetic şi-n politic deopotrivă.

În spaţiul literar românesc de după război, Manolescu este creatorul canonului care stă şi astăzi în picioare şi care, paradoxal, va deveni şi mai valid în viitor prin ajustări şi revizuiri. De curând, la o vârstă la care aştepţi mai curând cultivarea propriei grădini decât creaţie, criticul şi-a făcut singur (şi ni l-a făcut şi nouă) un cadou cu totul special: Istoria critică a literaturii române, una dintre marile cărţi ale contemporaneităţii. În totului tot, Nicolae Manolescu ne apare azi, la senioriala vârstă de şaptezeci de ani, ca un om împlinit, un om care n-a trăit degeaba.

Îi doresc criticului de care se leagă destinul meu literar o viaţă lungă, luminată de acelaşi spirit uimitor de tânăr, de lucid şi de optimist pe care l-a avut întotdeauna.

Mircea Cărtărescu



O traiectorie cu două puncte fixe

Într-o sâmbătă din iunie 1987 l-am întâlnit pentru prima dată pe Nicolae Manolescu. Trei obstacole am avut de învins. Primul pare acum ridicol: lucram la Institutul de Reactori Nucleari de lângă Piteşti şi nu puteam ajunge la Bucureşti sâmbăta decât dacă îmi luam bilet de voie - lucru nu tocmai simplu şi oarecum umilitor. Al doilea ţinea de drumul pe care-l urmasem în ultimii şapte ani: eram fizician malgré moi (şi mă temeam că sunt condamnat să rămân fizician până la capăt), nu aveam nici o legătură cu scriitorii - lumea literară era pentru mine o ţară străină, ba chiar ostilă, nu mă închipuiam umblând prin ea, paşii pe care-i făceam în imaginaţie erau paralizant de inabili. Al treilea obstacol era cel mai serios: scrisesem câteva povestiri şi, cu excepţia a doi prieteni apropiaţi, nimeni nu le citise. Hotărâsem de mai multă vreme că primul critic literar care le va citi trebuia să fie Nicolae Manolescu. Nu ştiu în ce proporţii intrau în alegerea mea esteticul, eticul şi amprenta personală a criticului, atât cât le puteam ghici din articole şi din cărţi, cert e că hotărârea era irevocabilă. În iunie 1987, printr-un prieten, am aflat că Nicolae Manolescu preda sâmbăta dimineaţă la "Sorbonica" din Panduri şi am aranjat să fiu primit într-o pauză.

Când am intrat în sala de clasă din Panduri ţineam în mână un dosar cu trei povestiri foarte scurte, bătute la maşină cam stângaci, şi duceam în cârcă un sac plin de crispări. Simţeam nevoia să dau tot felul de explicaţii, întortocheate ca un basm indian, să spun ce-am făcut şi ce-am de gând să fac, să dau cumva greutate celor câteva pagini - pentru mine, dezolant de puţine. Profesorul - l-am găsit acolo mult mai profesor decât mi-l închipuiam din România literară - m-a privit sever şi a făcut un gest care tăia fluxul explicaţiilor. Mi-a scris numele pe dosar şi mi-a spus să revin sâmbăta următoare. Am ieşit turtit din "Sorbonica". Mă gândeam că n-o să citească, oricum nu-l interesa ce scriu eu, un ne-filolog, şi, în plus, trebuia să-mi iau încă o dată bilet de voie.

O săptămână mai târziu, în aceeaşi sală de clasă, totul era schimbat. Nicolae Manolescu avea o privire binevoitoare, chiar prietenoasă. Mi-a vorbit despre povestirile mele. Le citise, şi le citise cu atenţie. Mi-a vorbit despre o eventuală publicare, în ciuda dificultăţilor, pe atunci ideologice, care barau calea debutanţilor. De data asta, când am ieşit din "Sorbonica" mă simţeam scriitor.

Aveam însă o problemă: ca să public un volum, el trebuia mai întâi să existe, trebuia să am mai multe povestiri. Prin minte mi se ciocneau tot felul de idei şi imagini, dar nu avusesem timp să scriu. Şi atunci m-am pus pe scris. Mă întâlneam cu Nicolae Manolescu la două-trei săptămâni - între timp mă întorsesem în Bucureşti, lucram la IFA. Scriam cu ambiţia de a-i arăta lui Nicolae Manolescu povestirile mele, iar el le citea cu o atenţie care mă surprindea de fiecare dată. Se întâmpla să ne plimbăm prin Bucureşti, ne uitam la case şi vorbeam despre demolări, apoi despre cabalele montate de cei de la Săptămâna, despre lumea pe care el o privea cu un amestec de indignare şi speranţă, eu cu o dezorientare pesimistă. Se stabilise între noi acea încredere care i-a ajutat pe mulţi români să supravieţuiască moral. Şi mai era un lucru: Nicolae Manolescu se interesa cu adevărat de ştiinţă, nu era doar informat, ci privea lucrurile dinăuntru, înţelegea dincolo de clişee şi exclamaţii de admiraţie temătoare. Departe de orice morgă filologică, avea un aer tineresc şi o curiozitate care se întindea spontan spre un univers, pentru mine, surprinzător de larg.

În câteva nopţi am scris o piesă de teatru şi m-am grăbit să i-o aduc. După ce a citit-o, mi-a spus: "Sper s-o vedem jucată." Trecuse cu eleganţă peste naivităţile mele - şi ghicise în mine un dramaturg. (Contează prea puţin că piesa aceea a rămas într-un sertar sub forma de-atunci, dactilografiată cu multe greşeli. Am scris mai târziu altele.) Împotriva tuturor lucrurilor care se întâmplau în afară, orgoliul meu era salvat de faptul că Nicolae Manolescu citea ce scriam eu. Apoi, întânirile noastre îmi dădeau speranţe: lumea trebuia să se schimbe. Şi, după ce într-adevăr s-a schimbat în decembrie '89, am fost, graţie lui Nicolae Manolescu, primul debutant din România literară: am publicat în februarie 1990 o povestire.

E absurd să-ţi închipui scenarii alternative ale vieţii tale. În acelaşi timp, e inevitabil. În scenariile pe care le-am fabricat şi răsfabricat, am făcut alte drumuri şi alte alegeri, am întâlnit alţi oameni. Am scris mereu alte piese de teatru care au rămas abandonate pe drumuri paralele -, dar în toate scenariile am scris teatru. Există un punct fix al tuturor traiectoriilor mele - nu m-am închipuit niciodată făcând altceva. Acest punct fix prin care trec posibilele mele vieţi alternative impune un alt punct fix: nu m-am închipuit niciodată scriitor fără întâlnirea cu Nicolae Manolescu. Oricum şi oricând s-ar fi întâmplat ea.

Vlad Zografi



La început...

La cei 70 de ani ai săi, Nicolae Manolescu este un om realizat în toate planurile: acestea nu sunt puţine, iar realizările sunt plenare. Nu înseamnă însă că posibilităţile de evoluţie ar dispărea astfel şi că septuagenarul nu ar mai avea nimic de spus de acum înainte.

Istoria literaturii române este momentul apoteotic al opere şi carierei sale prin masivitate, prin mulţimea personajelor aduse în scenă, prin diversitatea mijloacelor şi resurselor puse în joc, prin amploarea spectacolului oferit. Într-o întreprindere de asemenea dimensiuni, preluarea şi reciclarea unor texte anterioare nu reprezintă decât etape şi versiuni ale unei anafore duse până la capăt. La începutul acestui parcurs anaforic doresc să mă întorc acum.

Împrejurările în care l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu riscă - astăzi - să pară neverosimile. S-a întâmplat, cred, în iulie 1958, la Facultatea de Filologie din Bucureşti; eram după sesiunea de examene şi fusesem numit într-un fel de comisie a UTM-ului pe Facultate, care se ocupa de organizarea muncii patriotice. "Sarcina" mea era să "iau legătura" cu secretarul UTM al anului al II-lea (eu eram în anul I), care trebuia să "mobilizeze" cât mai mulţi "voluntari" pentru muncile agricole de vară. (Urma să mergem să "copilim" porumbul la Staţiunea experimentală de la Fundulea). Secretarul UTM al anului al II-ea era Apolzan Nicolae, nimeni altul decât viitorul Nicolae Manolescu.

Era un băiat subţiratic, poate chiar anemic, putând să pară timid dacă privirea nu i-ar fi fost pătrunzătoare şi distantă. Probabil că eram amândoi jenaţi de postura în care ne aflam, doi provinciali "promovaţi" datorită "rezultatelor bune şi foarte bune la învăţătură". N-am vorbit decât câteva minute, urma să ne mai întâlnim, nu-mi amintesc s-o fi făcut, iar în toamna lui 1958, amândoi am fost exmatriculaţi din facultate pentru "declaraţii false privind originea socială şi apartenenţa politică a părinţilor". Aceasta era formula standard, scrisă (cu creionul roşu ! ) în capul listelor cu nume de studenţi exmatriculaţi, liste ce au apărut aproape zilnic la avizierul din holul facultăţii, din octombrie până în noiembrie.

Acolo erau ţintuiţi cei pe care vigilenţa "organelor de Partid şi de Stat" i-a împiedicat "să uneltească", să devină "duşmani ai poporului", Nu mă simţeam vinovat, nu aveam nici un gând subversiv, dar teroarea era mare printre studenţi şi, în fiecare dimineaţă, aruncam o privire temătoare spre avizier: până când, pe 26 octombrie, de Sfântuî Dumitru, ocrotitorul Bucureştilor (nu şi al meu, se pare), mi-am văzut numele scris cu litere roşii. Studentului Apolzan Nicolae i s-a întâmplat acelaşi lucru ceva mai târziu. Va fi început, ca şi mine, să scrie lungi memorii şi să bată drumul - săptămânal, lunar - la serviciul de Cadre (termenul acesta îmi dă şi astăzi fiori ! ) de la demisolul Universităţii.

Deşi nu mai călcam pe la facultate, ne întâlneam uneori în oraş, căci s-a întâmplat să locuim (în gazdă) în aceeaşi zonă: el pe strada (sau aleea) Parfumului, iar eu pe strada Ghenadie Petrescu nr. 75. De fapt, ne intersectam, nu ne vorbeam, ne salutam doar, aruncându-ne unul altuia priviri compătimitoare, văzând fiecare în celălalt imaginea propriei nefericiri, dacă nu cumva ne consideram reciproc un fel de piază-rea. A trecut apoi valul exmatriculărilor, excluderilor (pentru unii chiar al arestărilor), au trecut şi teribilele adunări generale de înfierare de la Sala Dinamo, de la Sala Floreasca..., am fost reprimiţi în facultate: eu mai devreme (astfel încât am putut să-mi dau examenele la care n-am avut dreptul să mă prezint),colegul meu mai târziu - astfel încât a pierdut un an de studiu.

Ne vedeam apoi în cele două biblioteci ale facultăţii, acolo unde Manolescu venea întotdeauna - dar întotdeauna - împreună cu fosta lui colegă de an, care îi va deveni şi soţie. Îi revăd şi acum, nu nedespărţiţi, ci nedezlipiţi, semănând incredibil unul cu celălalt, serioşi, tăcuţi, studioşi, aşezându-se în aceleaşi locuri, făcând, parcă, aceleaşi gesturi. Zâmbetul subţire, uşor echivoc - azi binecunoscut - al lui N. Manolescu nu apăruse încă pe figura lui. Sau n-aveam eu ochi pentru el. În anii de facultate nu ne-am văzut decât foarte rar, eram la secţii diferite, aveam alte orare, el s-a stabilit, la un moment dat, la Câmpina, în casa soţiei sale, de unde făcea naveta la Bucureşti.

Apoi, deodată, s-a întâmplat minunea. Era, dacă-mi amintesc bine, în primăvara lui 1962, într-o vineri, ieşeam de la orele de pregătire militară, când colegul meu de grupă Constantin Stănescu îmi arată în revista "Contemporanul" (tocmai cumpărată de la un chioşc) articolul de debut al lui Nicolae Manolescu. Se intitula Trei poeţi. Unul era Anghel Dumbrăveanu, celălalt Horia Zilieru, al treilea nume nu mi-l amintesc acum. Dar ştiu că impresia noastră, citind acel articol, a fost una de perplexitate şi de admiraţie. Cine s-ar fi aşteptat ca, în anul de graţie 1962, cronica literară a celei mai importante reviste a epocii să fie încredinţată unui tânăr aflat încă pe băncile unei facultăţi?!. Gestul de mare intuiţie şi de curaj al lui George Ivaşcu - figura providenţială pentru destinul lui Nicolae Manolescu - se cuvine încă o dată subliniat.

Dincolo de cadrul prestigios, articolul în sine era sclipitor. Recitit astăzi, probabil că n-ar mai impresiona pe nimeni; dar atunci, în acel moment de ariditate intelectuală şi de precaritate a talentului investit în comentariul critic, a reprezentat mai mult decât o promisiune. Pentru prima dată în critica autohtonă răzbătea suflul libertăţii de gândire şi al dezinvolturii în expresie. Debutantul îşi îngăduia - în plină, încă, presiune ideologică - să caracterizeze un scriitor pornind de la temperamentul său. "Anghel Dumbrăveanu e un tumultuos care..." - reţin şi acum acest început de frază, sper că textul de atunci să nu mă dezmintă. Desigur, G. Călinescu era acolo, printre acele rânduri, în acele rânduri, dar de vocaţia tânărului critic nu se îndoia nimeni. Au urmat apoi alte cronici, săptămână de săptămână, cu o regularitate incredibilă...

Cu timpul ,capacitatea de inaugurare a criticului s-a transformat într-o forţă instauratoare. De la cronica de debut şi până la Istoria literaturii, de la prima schiţă la tabloul panoramic, Nicolae Manolescu s-a formulat şi s-a reformulat pe sine de-a lungul unui discurs ce poate fi considerat o anaforă - în acelaşi timp profesională şi existenţială.

Mircea Martin



Aniversarea unui simbol

Cu Nicolae Manolescu am făcut cunoştinţă cu mult înainte de a-l cunoaşte propriu-zis, ba chiar cu mult înainte de a înţelege cu adevărat ce înseamnă să fii critic literar. Mama mea, profesoară de limba română, absolvise Filologia în Bucureşti, unde îi avusese ca asistenţi, la catedra lui Dumitru Micu, pe Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Urmarea acelor ani de studenţie a fost că atmosfera casei părinteşti era populată cu sunetul unor nume provenite cu precădere din universul literar, iar cele care reveneau cu stăruinţă erau cele ale asistenţilor lui Micu, un fel de constante onomastice cărora nu le puteam asocia nici o imagine, dar de care auzeam des, ca într-un ritual care se întreţinea aproape de la sine, de pildă prin răsfoirea Gazetei literare, un soi de revistă cu pagini mari şi poroase, din care nu puteam silabisi aproape nimic, dar din care maică-mea culegea tot felul de cuvinte şi poezii, spre a le citi mai tîrziu elevilor. Urechea mea prindea din zbor expresii ininteligibile, cu alură curioasă şi cu sunet plăcut, nişte clinchete fonetice care, prin simplul fapt că porneau din gura mamei, se încărcau cu o autoritate magică de început de lume. În urechea mea, "spaţiul mioritic" se împletea cu poezia La oglindă, "frunză verde de albastru" era strîns legată de Dăscăliţa lui Goga, iar "angel radios" negreşit că avea legături tainice cu La steaua... În această amestecătură de efigii fără înfăţişare, numele lui Nicolae Manolescu plutea ca o zeitate dură şi intransigentă, fiindcă, atît cît puteam pricepe eu din vorbele maică-mii, îmi dădeam seama că rostul acestei zeităţi era să stabilească ierarhia celorlaltor zeităţi, aşezîndu-le pe categorii şi rînduindu-le după valoare. Era ca o fantomă crudă trăind într-un panteon cu duhuri cărora le impunea scări şi le fixa trepte, iar duhurile, vrînd nevrînd, trebuiau să-i asculte judecăţile, chiar dacă nu erau de acord cu ele. Pe scurt, Manolescu intrase în galeria de stihii impersonale, care îmi însufleţeau aerul copilăriei, şi cum mama vorbea atît de frumos de el, negreşit că trebuie să fi fost o stihie foarte importantă. Dacă aş fi fost întrebat unde locuieşte, ce meserie are şi, culmea culmilor, dacă mai e în viaţă, aş fi ridicat din umeri: numele lui nu privea peisajul real al lumii concrete, ci descindea din pragurile atemporale ale etosului copilăriei. Era o întrupare lipsită de chip şi de biografie, şi ca toate personajele al căror nume îl auzeam atunci, rostul lui era să umple un orizont de aşteptare. De aceea, între Toma Alimoş şi Nicolae Manolescu nu exista pentru mine o deosebire de grad de realitate, ci doar de rol scenic într-o piesă culturală: unul îi pedepsea pe arendaşi, celălalt îi pedepsea pe scriitori.

Au trecut anii, Gazeta literară a devenit România literară, şi săptămîni bune în timpul studenţiei am cochetat cu ideea de a-i trimite Constanţei Buzea cîteva poezii în aşteptarea unui verdict. Nu am făcut-o niciodată, căci ceva din intransigenţa Constanţei Buzea îmi amintea că, deasupra ei în ierarhia revistei, stăpînea severitatea aceleiaşi fantome critice care, în anii copilăriei, îmi hrănise imaginaţia şi care purta numele lui Manolescu.

Cînd am ajuns să colaborez la "revista lui Manolescu", împlinindu-mi o dorinţă arzătoare a cărei origine e de găsit tot în anii copilăriei, Nicolae Manolescu, chiar dacă căpătase între timp conturul unei fiinţe în carne şi oase, şi-a păstrat aura fascinantă pe care i-o atribuisem atunci. De aceea, niciodată nu l-am putut privi ca pe un om normal, aflat în acelaşi regim de existenţă cu mine. Mereu am avut impresia că, în jurul fiinţei, are un cordon invizibil care îi dă putinţa de a-şi purta legenda şi de a trage după el simbolul pe care îl reprezenta în ochii scriitorilor. Apoi, citindu-i cărţile, i-am simţit imediat predispoziţia filozofică. Manolescu e cel mai predispus critic contemporan spre disputa de idei. Înclinaţia lui speculativă este pur teoretică, nu ideologică, adică este hrănită de o curiozitate faţă de tot ce înseamnă noutate în lumea cunoaşterii. Dar, ca orice intelectual de rasă, nu iubeşte ideologia şi caută să fugă de ea. Oricine i-a citit volumele de Teme din anii '70-'80 sau acel straniu volum de teorie a romanului care este Arca lui Noe ştie că în Manolescu se ascunde două fiinţe: un om de erudiţie şi un gînditor care meditează pe seama erudiţiei acumulate.

Uimitor de sociabil şi fermecător de politicos, dar totodată înzestrat cu un gust sigur al abstracţiilor, Manolescu este un săgetător tipic. A spune că a marcat o epocă şi a format generaţii întregi de filologi e o banalitate decentă. Important este că, pentru literaţi, rămîne o figură de reper, în timp ce pentru mine păstrează ceva din farmecul fantomatic al stihiei din copilărie. Faptul că a ajuns la o vîrstă rotundă şi venerabilă nu are defel o semnificaţie cronologică, ci una de evocare a unui simbol.

La mulţi ani, domnule Manolescu.

Sorin Lavric



Atunci cînd...

Dacă mai avem dreptul la o minimă autonomie a esteticului contemplînd prietenia cu un artist - şi mai există critici literari artişti, deloc expiraţi - trebuie să scriu că de Nicolae Manolescu mă leagă: dimineţile din secolul trecut cînd îmi începeam ziua de joi nu cu "Sportul", ci cu cronica lui din România literară;

dimineaţa aceea de miercuri, dinaintea unui 7 ianuarie, cînd cenzura ne-a scos din România literară închinată zilei festive a tovarăşei, socotindu-le necorespunzătoare, lui cronica la Cârlova, mie nu ştiu ce telecinema, şi amîndoi plecînd de la Roger Câmpeanu*, străbătînd culoarele Casei Scînteii, ne simţeam cît de cît fericiţi că nu ne vom compromite, sentiment care, ori şi cîtuşi de puţin, conta enorm;

clipa cînd am aflat că scena lui preferată din "Roşu şi negru" este (ca şi a mea) aceea cînd Julien Sorel îndrăzneşte să-i mîngîie pentru prima oară mîna doamnei de Renal;

"Nostalgia" lui Tarkovski, văzută împreună, în urmă cu exact 20 de ani, în casa unui membru al Biroului Politic care-şi pusese în minte, săracul, să facă binele în contextul răului general;

cele cîteva cărţi ale mele, conformiste, la care a găsit cu cale să nu scrie nimic, acordîndu-mi probabil un credit;

seara unui ajun de Sfîntul Nicolae cînd Mircea Zaciu mi-a telefonat că "a fost cu Nicolae într-o inspecţie la Bacău şi pe tot drumul, şi la dus şi la întors, i-a vorbit entuziast de "Logica mea despre care va scrie imediat" şi a şi scris fără să-şi piardă entuziasmul;

turul ciclist al Franţei în fiecare an;

Fischer şi Kasparov - pasiuni trainice şi comune în şah;

Ronnie O' Sullivan - campionul mondial la snooker;

o seamă nu de cuvinte, ci de gesturi ale unei tandreţi intelectuale de nedivulgat între doi dodecafonişti ai sentimentelor;

kunderismul nostru actual cu cerinţa lui complicată de a trata opera şi omul ca un oximoron;

şi ultima scenă a "Educaţiei sentimentale", a întîlnirii dintre Frederic Moreau şi Deslauriers, cu ideea aceea din care coborîm cu toţii: "Şi, dezaprobîndu-şi tinereţea, îşi spuneau la fiecare frază: îţi aduci aminte?", cu concluzia amîndurora: "asta-i tot ce am avut mai bun!".

Îi urez deci să-şi trăiască viaţa pînă la adînci tinereţi sub semnul frazei de la lansarea Istoriei sale critice: "nimic din ce-i scris aici nu e incontestabil".

Radu Cosaşu


_____________________
*Acum, în 2009, Roger al nostru făcea 80 de ani.