Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Nicolae Manolescu – 75 de ---

Odihna normalităţii

Nici unul dintre noi nu mai suntem ce-am fost înainte de 1989. Puţini au reuşit să facă proba unei continuităţi fără breşă între portretul lor de dinaintea revoluţiei şi cel de după. Am văzut oameni neacomodanţi, incapabili de compromis sub dictatură, dar gata să facă excese de „cordialitate” politică în democraţie. Am văzut şi inşi care practicau pe vremuri o cuminţenie vecină cu absenteismul şi care, după căderea comunismului, au devenit adevărate fiare civice, luptînd „curajos”, cu şişul în dinţi, împotriva comunismului degenerescent post-decembrist. Am văzut vechi prietenii stricate pe motive „ideologice”, după cum am văzut alianţe imprevizibile (şi improbabile) pe bază de partizanat orb. Domni şi doamne cu un capital consistent de onorabilitate s-au dovedit capabili de misterioase complicităţi, în vreme ce inşi care păreau frivoli şi relativişti au făcut, pe neaşteptate, proba unei anumite rigori comportamentale. Să nu ne grăbim să judecăm. Capacitatea noastră de a ne face nouă înşine surprize şi de a-i surprinde pe cei din jur e uriaşă. Nu ştim niciodată cum vom reacţiona sub biciul torturii, sau sub acela, insidios, al unei libertăţi nesperate. Am descoperit tîrziu cîtă dreptate avea dl Noica, la Păltiniş, cînd ne spunea: „Va veni un moment, cînd veţi descoperi că limitele interioare sunt mult mai mari decît limitele exterioare!”
De ce spun toate astea? Pentru că vreau să mă înscriu în fals faţă de înclinaţia pe care o avem adesea, de a reduce oamenii la ultimul „instantaneu” pe care l-am surprins într-o împrejurare sau alta, uitînd, în mod nedrept, portretul lor integral, prezenţa lor atemporală, prestaţia lor salutară în vremuri grele. Lui Nicolae Manolescu i s-au făcut, în ultimii ani, obiecţii severe. Eu însumi am fost contrariat, în mai multe rînduri, de strategiile lui publice, de politica lui editorială, de unele opinii din textele lui. Am fost tentat – şi cred că, la un moment dat, nu m-am abţinut – să reacţionez cu oarecare proastă-dispoziţie. Dar acum ceva timp, am găsit un articol, pe care l-am scris cînd Nicolae Manolescu se pregătea să împlinească 50 de ani şi care n-a fost publicat decît după „evenimente”, în „Jurnalul literar” (Serie nouă, An I, nr.1, 8 ianuarie 1990). Nu mai ştiam de el, dar recitindu-l, am realizat că uităm prea uşor ce a însemnat, pentru climatul pre-decembrist, angajarea profesională, silueta intelectuală, coerenţa morală a unui personaj care, în climatul cultural de atunci, avea un rol întremător, proaspăt, dinamizant. Nicolae Manolescu era, în condiţii mai curînd ostile, un creator de climat. Mi se pare potrivit, pentru aducere aminte, să dau cîteva citate din articolul cu pricina:
„Ce înseamnă climat? Înseamnă o ambianţă în care respiri spiritualiceşte normal (…), un dozaj optim între tensiune şi odihnă. Tensiune, adică tensiune a ideii şi a schimbului de idei(…) şi odihnă, adică destindere, absenţă a oricărei crispări, sentiment al libertăţii de mişcare şi de opinie, al unei nutritive ordini stabile. Chiar şi pentru unul ca mine, situat oarecum excentric faţă de literatură, Nicolae Manolescu e cineva care se străduieşte de douăzeci şi cinci de ani, să ne ofere odihna normalităţii. (,,,) Sigur că, pentru a aprecia exact tipul de ordine pe care criticul o întruchipează, ar trebui, mai întîi, să facem o analiză a dezordinii contextuale în care se înscrie activitatea lui, ceea ce e complicat… Două lucruri însă se pot spune. Mai întîi că, într-o ambianţă în care predomină saltul, ruptura, fragmentarismul, puseul ineficace, suspensia nefinalizată, Nicolae Manolescu aduce miracolul fluidităţii netulburate. Cronica lui săptămînală bate tactul vieţii noastre literare, ne ajută pe toţi să rămînem în ritm. În al doilea rînd, într-o ambianţă marcată de nelinişti, impulsivităţi, vigilenţe nevrotice şi şarje agitatorice, el aduce calm, amenitate şi o exemplară egalitate a umorii. Nu calmul placid al unui om neutru, ci calmul superior al celui care e sigur de ceea ce apără şi care nu e predispus la improvizaţii temperamentale. Este, în tot ce scrie Nicolae Manolescu şi în manifestările lui publice, o colocvialitate tinerească, ceva firesc, prietenos şi destins, de natură să igienizeze atmosfera.
Într-un interviu vechi, Nicolae Manolescu povesteşte că prima lui ispravă literară a fost alcătuirea unei reviste: la 13 ani, s-a hotărît să editeze pe cont propriu, în calitate de redactor şef, «cenzor» (!) şi colaborator revista Familia, care «a apărut» cu regularitate – spune el – vreme de un an. E un «debut» care i se potriveşte. El include şi o componentă de joc – precoce, desigur, dar joc – dar şi o componentă de hărnicie tenace, eficientă, practicată cu un soi de amuzată naturaleţe. E un alt chip, acesta, al dozajului dintre tensiune şi destindere de care vorbeam la început.”
Cam aşa îl percepeam mai toţi, acum 25 de ani, pe Nicolae Manolescu. Între timp, cum spuneam, şi noi ne-am schimbat şi vremurile. Istoria ne-a dat (prea tîrziu?) ocazia de a intra în ireductibile disjuncţii politice, de a afişa ţîfnoase insurgenţe juvenile, de a amenda cutare sau cutare gest din arena instituţională sau publicistică. Dar nimeni nu-i poate lua celui care numără acum 75 de ani de viaţă şi de ofensivă intelectuală, dreptul la recunoaştere comunitară, şi la un bine meritat prestigiu în republica literelor. Îi datorăm o parte din echilibrul pe care l-am încropit în vremuri descumpănite. Îi datorăm o parte din amintirile noastre de front. Restul sunt slăbiciuni omeneşti. Ale lui, dar şi ale noastre. Pe scurt şi fără ocolişuri: La mulţi ani, Nicolae! Nu te îndoi că e, în continuare, nevoie de tine!
Andrei Pleşu


Venirea primăverii

Demult, la începutul anilor ‘60, un tînăr student al Facultăţii de Filologie era lansat de revista „Contemporanul” şi reuşea, în scurt timp, să uimească lumea intelectuală a României de atunci, aflată într-un îngheţ mintal prelungit. Prin ce şoca studentul Nicolae Manolescu habitudinile criticii momentului? Chiar şi în acea perioadă existau totuşi la noi cîţiva critici tineri de oarecare notorietate care încercau să protejeze, în aprecierea literaturii, factorul estetic. O făceau însă timid, discret, parcă scuzîndu-se, preocupaţi în permanenţă de ce avea să zică instanţa superioară, conducerea comunistă, ochiul veşnic vigilent.
Tînărul cronicar de la „Contemporanul” aducea cu el două noutăţi distinctive pe care publicul, avid de noutate, le sesizase de la început. Mai întîi - dezinvoltura, salvatoarea dezinvoltură. Un deceniu şi jumătate de comunism în varianta lui cea mai sinistră, adică în varianta românească, indusese în întreaga suflare intelectuală o crispare difuză: nimeni nu se simţea liber, nimeni nu scria liber, cu atît mai puţin criticii literari, teoreticienii, literaţii de orice fel. Abordarea temătoare a comentării literaturii îşi pusese pecetea asupra celor mai talentate condeie; toate aveau grijă să nu lase cumva impresia că şi-au luat o prea mare libertate, că nu respectă linia oficială. Anii 1957- 1958 aduseseră, în Litere, exacerbarea terorii: groaza încercată cu ocazia Revoluţiei din Ungaria de conducerea românească de partid dusese la un program de reprimare isterică.
A doua noutate frapantă pe care articolele tînărului student o aducea în piaţa publică era impresia lipsei de reticenţă, senzaţia de libertate interioară. Asta nu însemna că lui Nicolae Manolescu nu i-ar fi fost frică; dar nu o lăsa să se vadă. Cititorul credea că acest critic scrie ce gîndeşte fără să se teamă de consecinţe. Ele puteau fi variatnegative: intervenţii uneori furibunde ale politrucilor însărcinaţi cu literatura, ce porniseră imediat la detectarea impurităţilor ideologice din articolele semnate Manolescu; atacuri grave în „Scînteia”; ba chiar, în ultimă instanţă, pierderea rubricii. Dar cronicarul de la „Contemporanul” plutea în alte sfere. Drapat în stilul critic călinescian (pe care începuse prin a-l pastişa, dar pe care îl va modela curînd într-o manieră proprie), el părea a fi redescoperit esteticul în stare pură. Şi îl slujea pe faţă, fără complexe.
Astăzi, după trecerea a mai mult de jumătate de secol, ceea ce mi se pare neobişnuit nu e atît faptul că un tînăr strălucit încerca o asemenea riscantă experienţă, cît faptul că experienţa s-a dovedit încununată de succes. Peste cîţiva ani, în noua atmosferă politică ceva mai liberală instalată între timp, şi alţi critici, încurajaţi de exemplu, adoptau „maniera Manolescu” fără să păţească, politic, nimic rău, dar şi fără să atingă înălţimea acelei prime încercări. În numele principiului estetic, Nicolae Manolescu va duce, în deceniile următoare, nenumărate bătălii, apelînd mereu în ultimă instanţă la faimosul criteriu al valorii literare, ori de cîte ori înfruntarea cu substrat politic a unui regim opresiv căpăta forme acute. Promotorii literaturii-propagandă au fost obligaţi, matematic, să se încline în faţa argumentului estetic, chiar atunci cînd erau sprijiniţi de autoritatea politică cea mai înaltă. Chiar dacă uneori criticul călinescian a trebuit să pună o surdină tactică manierei sale novatoare, fără a ceda însă românească, Manolescu a călcat cu dreptul, a impus un stil şi a avut noroc toată viaţa.
Istoria ulterioară a culturii noastre, întinsă pe jumătate de secol, n-a şters aura miraculoasă pe care apariţia, la începutul anilor ’60, a studentului-critic a afişat-o în Literele noastre. Jumătatea de secol scursă de atunci i-a sporit doar strălucirea.
Mihai Zamfir


A fi în centru

Nicolae Manolescu împlineşte în 27 noiembrie o frumoasă, impunătoare vârstă, parcă neverosimilă dacă este să o raportăm la cel căruia i se întâmplă acest eveniment. Sunt semeni ai noştri toată viaţa tineri, oricât de lungă, această viaţă, tineri prin spirit, prin intelect, prin iuţeala reacţiilor, prin volubilitate, prin buna-dispoziţie naturală, niciodată pierdută. Manolescu aici se înscrie, dar aş mai adăuga ceva, în ce-l priveşte: capacitatea de a se situa, fără efort, totdeauna în centru. Acolo e locul său şi niciodată la margine. Prin recunoscută vocaţie. Este de mulţi ani preşedintele nostru ales, dar şi înainte era, fără doar şi poate, un lider al scriitorimii. Un lider fără ungere de sus, de bunăseamă, în vremea comunismului. Astfel era perceput de confraţii săi, de către toţi, de unii, de foarte mulţi, cu deplină acceptare, de alţii, nici ei puţini, cu invidie şi ciudă.
A fi în centru, aşadar, este poziţia pe care şi-o cucereşte N. Manolescu în orice împrejurare, în orice lume l-ar purta paşii. A cuceri e totuşi un verb impropriu, în cazul său, îmi dau seama, pentru că nu duce vreo luptă pentru a fi în centru, nu se războieşte cu nimeni. Ajunge acolo fără efort, s-ar zice, fără efort vizibil, în orice caz. Astfel i-a fost sortit, altfel nu se putea.
L-am cunoscut pe Nicolae Manolescu la începutul anilor ’60 ai trecutului veac, eu tânăr redactor la „Gazeta literară” (mai întâi fusesem corector), el cronicarul literar al „Contemporanului”, cum devenise abrupt prin decizia lui George Ivaşcu, directorul revistei şi profesorul său de la Filologie.
Spun că devenise abrupt cronicar literar pentru că alţii, spre a dobândi această poziţie, aveau de străbătut un drum lung, mai întâi ca autori de recenzioare, de mici articole despre scriitori nu prea importanţi şi mult mai târziu deveneau, unii dintre ei, deţinători ai cronicii. Ivaşcu însă mizase inspirat pe foarte tânărul său fost student, încredinţându-i cronica literară a unei mari reviste. Publicau frecvent în „Contemporanul” de atunci Tudor Arghezi, G. Călinescu, Al. Phillipide, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, M. R. Paraschivescu şi alţi purtători de nume mari ale timpului. Fericită, şi îndrăzneaţă, ideea lui George Ivaşcu. În „Contemporanul” şi apoi în România literară, vreme de 32 de ani, dacă am numărat bine, Manolescu a ţinut, săptămână de săptămână, cronica literară, comentând cărţile momentului şi făcând din rubrica sa instanţa cel mai mult aşteptată de emitere a judecăţilor critice.
Nu voi face totuşi aici, cu prilejul aniversar, istoricul prezenţei lui Nicolae Manolescu în mişcarea literară contemporană, a cărei desfăşurare a urmărit-o (şi a controlat- o, aş zice) atât de multă vreme, ci mă voi opri la câteva momente care vorbesc despre condiţia lui de lider, neacceptat oficial în vechiul regim, al scriitorimii. Aceasta în condiţiile luptei cu autorităţile politice devenite tot mai severe, tot mai inflexibile, în special după 1971, anul nefastelor Teze din iulie ale lui N. Ceauşescu. Erau expresia voinţei acestuia de întoarcere la stalinism, într-un moment când în alte părţi se vorbea de glasnosti şi de perestroica, o desincronizare care a stârnit dezamăgire şi împotriviri. Uniunea Scriitorilor, astăzi blamată de unii din neştiinţă, a dezavuat Tezele, respingându-le în şedinţele de Consiliu, prin intervenţiile inechivoce ale unor Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Octavian Paler, Marin Preda, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Iorgulescu, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Şt. Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Augustin Buzura şi, deloc în ultimul rând, ale lui Nicolae Manolescu. Vorbea bine, capta atenţia tuturor, îşi presăra cu ironii aserţiunile, părea uneori că divaghează dar tocmai atunci lovea ţinta chiar în mijloc, doborând-o. Se discuta într- una din şedinţele Consiliului cazul Eugen Barbu, al unui important scriitor care sprijinea ceauşismul dar care fusese prins că plagiase (descoperitori: Marin Sorescu şi Nicolae Manolescu). Se discuta îndelung, cazul era întors pe toate feţele, unii, mai puţini (Al. Piru, Fănuş Neagu), îl apărau pe plagiator, alţii, cei mai mulţi, îl incriminau, producînd, una după alta, dovezi ale furtului literar cu neputinţă de contestat. Până la urmă s-a hotărât să se redacteze un comunicat al Cosiliului care să fie înaintat conducerii partidului (lui Ceauşescu) şi apoi publicat. Consiliul ne însărcină pe mine şi pe Manolescu să redactăm comunicatul, ceea ce am şi făcut, retraşi într-una din încăperile laterale ale Sălii Oglinzilor. Am aşteptat la Uniune până noaptea târziu, Manolescu şi eu, să vină răspunsul de la C.C. în legătură cu textul făcut de noi, spre a-l trimite apoi la tipar. Arătasem cu probe de nerespins că Barbu plagiase, comiţând astfel un act reprobabil, descalificator nu doar în ce-l privea. Nu ne-am ferit să spunem, pentru a da şi mai multă greutate acuzelor, că Barbu încălcase „etica socialistă”, folosindu-ne voit, în acel document oficial, de limbajul zilei. Ceauşescu însă nu a admis. Cu mâna lui a înlocuit în text „etica socialistă” cu „etica scriitoricească”, delict de mai mică gravitate, sancţionabil numai profesional. Îl proteja prin urmare pe Barbu. Dar episodul l-a evocat Manolescu însuşi, nu demult, tot în România literară.
Odată cu înscăunarea lui George Ivaşcu la conducerea României literare, în 1971, Nicolae Manolescu veni în redacţie, ca unul din conducătorii revistei şi component al echipei de critici. Acţionam demult, de fapt, în aceeaşi direcţie, a sprijinirii valorilor reale, a descoperirii şi încurajării tinerilor talentaţi, a deschiderii cât mai largi către experienţele literare valabile, din orice parte ar fi venit. Prezenţa lui Manolescu în echipa redacţională aducea un spor de optimism, de încredere în marile schimbări în bine aşteptate de toată lumea. Am mai vorbit despre asta. În anii ’79- ’80 era îndemnat să intre în Partid, o formalitate, la urma urmei, i se spunea, dar fără de care nu putea să înainteze în ierarhia universitară. – Fă-o domnule, ce te costă ?, i se spunea. – Nici nu mă gândesc, veni răspunsul, doar n-o să mă înscriu acum, la spartul târgului. Spargerea târgului s-a produs, ce e drept, dar nu atunci ci peste un deceniu. Optimismul imbatabil e o însuşire a marelui critic. Ni l-a transmis, în parte, şi nouă, prietenii săi mai sceptici, ajutându-ne să rezistăm moral într-o grea epocă.
Gabriel Dimisianu


Incasabilul farmec al tinereţii

Cred că am citit, începând de prin 1968-1969, cam tot ce a scris domnul Nicolae Manolescu: eseuri, recenzii, proze, fragmente de jurnal şi cărţi. Mai mult: i-am citit şi articole despre care nu ştiam că-i aparţin. E vorba de rubrica sportivă redactată sub pseudonim în România literară. La fel şi azi, când multe dintre notele culturale ale revistei, nesemnate, sunt scrise tot de domnia sa. Cred că, adunate în volume, numai aceste texte „ocazionale” ar reprezenta, cantitativ, mai mult decât opera multor scriitori de carieră...
Am avut norocul să cresc într-o casă unde intrau, săptămânal sau lunar, cam toate publicaţiile cultural-sociale ale epocii. De la „Contemporanul” (unde scria Nicolae Manolescu), la „Luceafărul”, „Viaţa Românească”, „Flacăra”, „Veac nou”, „Urzica”, „Albina”, „Orizont”, „Femeia”, „Secolul 20”, „Magazin istoric” şi altele, inclusiv „Paza contra incendiilor”... Când l-am „preluat” eu, Nicolae Manolescu nu împlinise 30 de ani şi scria abia de vreo şapte. Şi totuşi, se bucura de un prestigiu imens. Bineînţeles că nu-mi puneam problema în aceşti termeni (cum poate scrie cineva tânăr atât de bine şi cum de beneficia de admiraţia unanimă?). Când nu eşti decât un adolescent, astfel de chestiuni nu există, deoarece toţi sunt „maturi”, toţi joacă în aceeaşi ligă, de la Maiorescu şi Lovinescu, la Călinescu şi, iată, Manolescu! Litera tipărită era – cel puţin atunci – un factor de omogenizare implacabil.
Cred că mi-am dat seama cu adevărat de rolul important al lui Nicolae Manolescu pe scena culturală în perioada marilor bătălii cu haitele naţionalist-securiste adunate în jurul lui Eugen Barbu. Nu aveam nici cunoştinţele necesare şi nici percepţia reală a evenimentelor – dar simţeam că se întâmplă ceva decisiv. Era vorba, aşa cum tot e de la Al Doilea Război Mondial încoace, despre ceva mai mult decât o înfruntare între tabere literare. Miza o reprezenta chiar drumul ţării: spre civilizaţia europeană, ori spre stepele răsăritene? Intuiam, încă de atunci, că un critic literar, dacă nu e şi un ideolog, nu e mare lucru.
Or, în scrisul despre literatură al lui Nicolae Manolescu simţeai – aşa cum simţi şi azi – că, vorbind despre cărţi, el vorbeşte şi despre altceva. Că nu există o poziţie estetică demnă de respect dacă ea nu e vertebrată etic. Până la urmă, asta e întreaga filozofie a culturii: cum să pui în valoare binele şi frumuseţea, impunându-le şi altora, cum să cucereşti o cetate cu ziduri întărite înarmat doar cu o fragilă floretă. Nimic mai mult – dar nici mai puţin (cum ar fi spus Lovinescu).
Mircea Martin – un important critic el însuşi – a făcut, acum mulţi ani, un portret al lui Nicolae Manolescu comparându-l cu alţi practicanţi de renume ai criticii şi eseisticii din România. În mod paradoxal, deşi la fiecare categorie indicată (fineţe analitică, informaţie, expresivitate, profunzime, viziune comparatistă, capacitate de a teoretiza etc.) se pot găsi critici literari de nivel excepţional, la niciunul dintre ei aceste calităţi, toate aceste calităţi, nu sunt de găsit într-o asemenea armonie şi exprimate cu o asemenea forţă. Pentru că, da, Nicolae Manolescu este o sinteză. E locul geometric în care se întâlnesc însuşirile unei personalităţi multifaţetate şi aspiraţia întregului. E fondator de şcoală (ce ar fi fost generaţia în blugi fără sprijinul său necondiţionat?), autor de monografii greu de ignorat, de istorii literare definitive, de strălucite eseuri. E deţinătorul recordului de longevitate al cronicii literare în literatura română. E magistrul prin mâinile căruia au trecut zeci de generaţii de studenţi, fascinaţi, azi, ca şi ieri, de felul în care i-a învăţat să înţeleagă literatura şi, prin ea, viaţa. E conducător de doctorate, e spiritus rector al celei mai importante reviste literare a ţării şi preşedintele breslei scriitorimii române. E mult? E puţin?
Dar, mai presus de orice, el e Nicolae Manolescu. Adică o entitate indivizibilă şi indestructibilă. Inconfundabilă şi nereproductibilă. E omul de dreapta cu cele mai neaşteptate şi – nu arareori – inoportune nuanţe de stânga. Deşi adeseori te derutează, iar uneori te exasperează, e reperul pe care nu-l poţi ignora nici dacă ai vrea. Dar cine să vrea să-l ignore pe Nicolae Manolescu?! E ca şi cum ai ignora trei sferturi de veac din cultura României! Am spus trei sferturi de veac? Dar atunci nu poate fi vorba despre Nicolae Manolescu! Pentru că Nicolae Manolescu e însăşi efigia tinereţii incasabile. Imprevizibilă şi paradoxală, uneori, dar de-o copleşitoare energie. Nu s-a schimbat, în deceniile de când îl cunosc, absolut deloc. Şi sunt sigur că nu se va schimba nici în deceniile urmă- toare. Nu-mi rămâne decât să sper că şi la centenar vom continua să ne mirăm de miraculosul lui parcurs cultural şi existenţial. La mulţi ani!
Mircea Mihăieş


Brevilocvenţă

Ce face un critic septuagenar după ce publică o mare Istorie literară, de 1.500 de pagini? Răspunsul lui Nicolae Manolescu: mai face una, mai scurtă, de doar 350! După Istoria critică a literaturii române din 2008, cu foarte gros cotor, iato pe cea ...pe înţelesul celor care citesc în 2014, de-a dreptul zveltă. Dacă ţinem cont şi de diferenţa dintre corpurile de literă, vedem că proporţia e şi mai mare: Istoria... mică e şi mai mică, aproximativ a şasea parte din cea mare.
Sigur, există formula internaţională a „versiunilor scurte”, „concise” (A Short History of..., A Concise History of...), a „compendiilor”, cunoscută la noi mai ales datorită „rezumatului” din 1945 al lui G. Călinescu: Istoria literaturii române. Compendiu, variantă mult comprimată a celei ...de la origini pînă în prezent din 1941. Intenţiile sînt – evident! – aceleaşi, la noi şi aiurea: în timp ce panoramele extinse li se adresează mai ales specialiştilor, cele restrînse merg către un public mai larg, tot cultural, însă care include intelectuali cu meserii varii şi mare parte din „populaţia şcolară” (cum spun sociologii), profesori, studenţi şi elevi, nu neapărat de formaţie filologică. A doua clientelă caută în primul rînd informaţia esenţială, fără prea multe detalii şi mai puţin sau deloc construcţia, viziunea, „scara mică” a zonelor dinspre marginile panoramei: vrea să aibă la îndemînă o colecţie compactă de portrete cît mai rapide ale marilor autori de alaltăieri, de ieri şi de azi. Istoria... secundă asta oferă: tabloul redus nu „la scară”, ci – dimpotrivă – „mărit” (în sens fotografic, bunăoară) în axele centrale de evoluţie a literaturii autohtone, restul, „marginile” rămînînd în umbră, în afara cadrului. (În paranteză fie spus, nu e vorba chiar despre o Istorie... adresată exclusiv cititorilor obişnuiţi ori chiar copiilor, cum glumeţ spune autorul în rîndurile introductive, declarînd în acelaşi timp că nu e pentru critici, cărora nu vrea să le tulbure habitudinile. Nu-l va bănui nimeni pe autor de atare naivitate: el ştie foarte bine că – de fapt – colegii săi de meserie vor fi primii care-i vor citi „compendiul”!)
Aş deduce – însă – din succesiunea extensiv-intensivă a celor două Istorii... şi o mai generală figură caracterizantă: atracţia din ce în ce mai vizibilă, mai acaparantă a autorului către brevilocvenţă. Tendinţa datează de dinaintea anului de apariţie a Istoriei critice..., în ale cărei pagini se şi văd consecinţe, pe ici, pe colo (poate că nu chiar prin părţile esenţiale!). De ceva vreme, stilistica textelor de toate felurile ale lui Nicolae Manolescu aspiră limpede către concizie: formulări lapidare, predominanţă a propoziţiilor autonome faţă de frazările arborescente, mergînd pînă la fragmentări sistematice, serii întregi de enunţuri succesive, delimitate prin puncte, trebuind să fie citite în continuare, pentru a reconstitui raţionamentele, demonstraţiile, firele reflecţiilor. Efectul nefiind unul de sacadare, de „ruptură” a fluxurilor discursive: într-un mod foarte personal, scriitura manolesciană mai recentă, aşazicînd „de senectute”, a căpătat – invers – o alerteţe aparte, un ritm vesel, marcat şi de obiceiul – şi el mai degrabă recent, în orice caz ca frecvenţă intensă a utilizării – de a presăra în propoziţii „grăunţe de sare”, rapide comparaţii ironice, vorbe hître, din popor sau scornite pe loc, prin jocuri de cuvinte, aluzii ironice şi altele asemenea.
Vasăzică: brevitate cu notabile efecte de elocvenţă, de elocinţă. Marele critic ajunge la borna primelor sale trei sferturi de secol de viaţă scriind tot mai alert, tot mai săltăreţ, cu un aer tot mai tineresc. Urmărind atare grafic stilistic, ce să presupunem că va urma: „schiţe” critice?!; „haiku”- uri istorico-literare?! Se aplică şi aici vorba tradiţională: „Aşteptăm urmarea!”...
Ion Bogdan Lefter

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara