Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Profil:
Nicolae Ţone şi Nicolae Tzone de Ion Pop


Nu e foarte uşor să scrii despre poezia lui Nicolae Ţone: fragilul dig de cuvinte ale întâmpinării ştie deja că are în spate imense valuri verbale, mereu dezlănţuite, necontenit alimentate de curenţi subterani şi spărgându-se la suprafaţa retorică în ample jerbe de spume şi stropi recuperaţi în vâltoare, ca să izbucnească iarăşi. O stare de spirit fericită, necenzurată de rezerva conştiinţei (auto)ironice îngăduie în discursul pletoric vecinătăţi ale trăirilor fruste şi aluviuni livreşti transportate de avîntul notaţiei confesive şi al imaginaţiei.

Încă din dedicaţia primei sale masive cărţi, intitulată hiperbolic Nicolae Magnificul (Ed. Vinea, 2001), autorul nu se sfieşte să-l numească pe Ion Vinea "prietenul (său) fără seamăn pe lume": însemnat e pentru el gestul ofertei şi al ofrandei, acolada ce întreţine iluzia unei geometrii generos cuprinzătoare, care se deschide până departe, spre strămoşi, ţărani ori "suprarealişti de ieri şi de azi", dar şi spre confraţi de ultimă generaţie. Iar dacă se autocalifică drept "Magnificul", nu o face decât cu o jumătate de zâmbet care ar indica o anume conştiinţă a bravadei, pozei ori măştii. Aşa încât, în poemul inaugural, de sub titlul nicolae magnificul apollinaire bocancii lui eminescu, îl vom vedea convocând deja în discurs mari metafore solemne, de ecou epopeic, altele preţios decorative, în consonanţă cu ipostaza de "prinţ cu duminica-n stern" şi de "rege care domneşte doar peste vieţile şi morţile sale", sau de dandy care declară că îi e "bine în faţa oglinzii". Autoportretizarea hiperbolică îi pare firească, ipostazei regale asociindu-se şi cea de "general şi soldat totodată în războiul intergalactic / dintre mine şi mine dintre carnea mea şi lumina ochilor mei", precum şi metafora sonoră "sunt ţintă vie centrul a o mie de galaxii concentrice".

Familiaritatea cu monştrii sacri ai modernităţii lirice revine (Tristan Tzara, Apollinaire) atrăgând nu puţine ecouri-repere, dintre care cunoscutul impuls bogzian de a-şi agresa cititorul ("vă sar din acest poem în irişi") ori mai larg răspândita pornire profanatoare "de-a viola umbra catedralelor răscoapte de-o glorie putredă infectă". Compensaţia vine şi ea, în notă lirică tandră, căci poetul nu dispreţuieşte nici ţinuta trubaduresc-visătoare, în calitate de îndrăgostit de "nu ştiu ce destrăbălată infantă" şi topindu-se "ca o dâră albăstrie de fum pe sub mansardele tainice...".

Cum se poate uşor vedea actantul şi actorul liric se manifestă într-un regim ce se califică, explicit şi oarecum programatic, drept frenetic: "trăiesc astfel acut senzaţia de risipire frenetică", "însămânţez pătimaş frumuseţea stranie" - cu un accent relativizant, totuşi, ce nu afectează însă ţinuta de geniu romantic nedetronabil decât de sine însuşi: "am geniul de a râde de mine însumi". Dacă o căutăm cu orice preţ, "matricea" livrescă, modelatoare a acestui eu hipertrofic, mobilizat de energii irepresibile şi orgolios să şi le afirme, este însă mai curînd un Victor Valeriu Martinescu, autointitulat "Marele Contemporan" şi care, în ipostază de îndrăgostit nu mai puţin în febre, îşi dedica tiradele unei "eva multicellulara" inepuizabile, iar cînd era revoltat şi scârbit de toate, scria: "mă fluviu peste omenire", folosind un eufemism pentru ceea ce Poemul invectivă al primului Bogza numea mai direct şi mai brutal. (De altfel, într-un moment de revoltă spectaculară şi într-un poem ce face ecou peste timp, inversându-i datele, celui intitulat în 1945 România mea, de acelaşi V. V. Martinescu, noul "Mare Contemporan", scrie de-a dreptul: "urinez foc peste coclaurii româniei postcomuniste").

În postură de "Magnific", Nicolae Ţone scrie, aşadar, o poezie neinhibată de prestigiile sau de vulnerabilităţile memoriei culturale, însuşindu-şi-o firesc, cu o libertate ce mai oferă resurse deloc neglijabile unei imaginaţii care ştie să rămână îndeajuns de inventivă şi să surprindă, prin ingenuitate şi prospeţime a învecinării cuvintelor. Or, sub acest aspect, este evidentă în fiecare pagină a lungilor poeme, că imaginaţia sa e consistentă, bogată, dispunând de însemnate resurse combinatorii. În fond, poetul e un visător cu ochii deschişi, care-şi asumă condiţia de fantast fără să problematizeze grav, mai curând încântat de fantasme şi satisfăcut că le poate transcrie: "când nu visez nu trăiesc sună fabulos fraza aceasta" (s.n.).

E, în acest eu mozaical, un conglomerat de măşti cu ambiţia de a acoperi mia de feţe a subiectului liric cu majusculă, declamativ-demiurgic, inepuizabil în disponibilităţile lui proclamate, afişate, propuse privirii siderate a cititorului. Toate converg, în ultimă instanţă către acel centru narcisiac generator, deschis pereţilor de oglinzi în faţa cărora, îi este mereu "bine". "Războinic", protagonistul poemelor se luptă - folosind uneori comode metafore in praesentia pentru marile noţiuni şi stări de spirit - "cu bursucii cenuşii ai destinului cu lighioanele visului cu urşii polari ai nopţii fără sfârşit", pe "drumurile largi ale pierzaniei"; e "trăgător de elită în păsările incolore de pe stâlpii nimicului vieţii", lunecă "zilnic pe panta dezastrului interior" şi îşi simte gura "bolnavă de semne bizare de răni fără vindecare", cu ezitări, totuşi, atunci când admite că în cerul gurii sale ar putea fi tot atât de bine "mine de aur" şi "un cimitir monstruos de vietăţi şi idei moarte".

Deloc complexat, aşadar, el propune viziunea unei lumi mişunând de versuri, gravidă de viziuni, purtând aluvionar mâlurile fertile. Bucuria candidă a descoperirii poeziei şi a harului de a o face întrece orice precauţie critică sau auto-critică şi face ca poetul să cuteze a crede, cu o naturaleţe surprinzătoare, că poezia a rămas în starea sa genuină: "eu nicolae magnificul vizionarul amantul poemului primordial voi degusta pesimist prânzul himeric /.../ voi vorbi cu dumnezeu pentru prima oară în limba română"... Undeva apare chiar directa mărturisire a unei libertăţi neinhibate de memoria culturală: "fără memorie sunt mai pur mai viteaz mai cinstit fără memorie sunt deodată bogat şi fericit".

Discursul liric ramificat al lui Nicolae Ţone creşte astfel în regimul expansiunii şi aglomerărilor verbale, uzând de amplificări sinonimice, multiplicând registrul gesturilor şi senzaţiilor într-o aceeaşi frază. Câteva texte sunt chiar construite de la un capăt la altul în tehnica "temei cu variaţiuni". Acest regim este transferat şi reprezentărilor unui eu prolific şi obsedat de procreaţie, autodotat cu puteri seminale inepuizabile. Fantasma stilizată a Donei Juana, cu strămoaşe în "la femme fée" suprarealistă şi cu o bunică româncă în "femeia de aer" a lui Constantin Nisipeanu, ataşează acestei sexualităţi exuberant-fanteziste o feminitate pe măsură, mereu încurajatoare: "dona juana îmi udă cu viaţa ei nebunia la rădăcină / admiră sexul creierului meu genial în erecţie crâncenă / admiră sămânţa lui în zbor străpungând cerul precum un jet impresionant de taifunuri". Ceea ce junele Bogza afirma drept credinţă în "viziunea sexuală a întregului univers viu" devine la Nicolae }one spectacol al unor exhibări de un fantezism baroc, teribilist-ludic genuin, cu plăcerea de a fi descoperit o nouă variantă a jocului cu propriile ipostaze simili-demiurgice, genialoide, şi chiar "demonice": "azi fac amor intens cu văzduhul cu bolta cerească", diavolul "are în permanenţă enormele organe genitale în flăcări", "ţie ţi-e ca un phalus verbul" (zice Don Juana); iar în alte locuri putem citi: "pântecul ei umflat de poemele mele", "pântecul ei ca o masă de scris", "a scrie poeme e ca şi când ai scrijeli catedrale cu sexul tău viu"...

În ultimă instanţă, poezia pe care o propune Nicolae Ţone este una prin excelenţă a plăcerii de a scrie, şi o face într-o variantă de "dicteu automat", mânat de un impuls irepresibil, - "scriu în transă vijelie-n răspăr". Lecţia avangardistă, asimilată deplin, este mai ales aceea a libertăţii, a iluziei unui început perpetuu, a unei candori mereu regăsibile. El ştie, desigur, că scrisul său nu e, de fapt, singur şi singurul, dar nu e deloc intimidat de protocolul "mondenităţilor" literare. Autoinvitat în clanul celor aleşi, le preia manierele elegant-inelegante, continuând pe cont propriu un soi de exerciţii de admiraţie deviate treptat către propria figură. Că poetul e conştient de poziţia lui şi a fantasmelor sale într-o zonă "post", se vede fără lentile speciale, căci scrie la un moment dat: "sunt beat de dragoste aud ca prin vis dezmierdările incoerente post-post-postmoderne ale donei juana". Din relativa definiţie a postmodernităţii, poetul reţine îndeosebi întoarcerea prietenoasă spre tradiţia - aici avangardistă - ale cărei convenţii îi ghidează scrisul. Dimensiunea ironică a acestei recuperări trece într-un plan secund, nonşalant învinsă de euforia convivialităţii cu apostolii marii modernităţi al căror trimis se simte. Pentru a realiza o atare preluare de ştafetă, poetul de acum dispune de însemnate resurse de energie imaginativă şi de o artă combinatorie în stare să ofere surprize chiar unui cititor deprins cu îndrăznelile înscrise în cutare sau cutare carte a recordurilor avangardiste sau de după ele. A sa este, în fond, un omagiu generos, de discipol fervent în fidelitate, adus predecesorilor nonconformişti şi visători, şi nu mai puţin o demonstraţie a propriilor posibilităţi lirice.

Cele spuse mai sus - scrise acum câţiva ani, dar nepublicate, în aşteptarea unei promise reeditări a versurilor din Nicolae Magnificul - sunt valabile, în esenţă, şi pentru a doua carte a poetului, aşezată din nou sub titlu hiperbolic şi ostentativ - Capodopera Maxima - şi tipărită somptuos, în 2007, tot la Editura Vinea, cu ilustraţii de Mihaela Şchiopu şi cu o subtil-ludică prefaţă de Şerban Foarţă. Reluând şirul gloselor abia acum tipărite, sunt bucuros să constat că impresiile mele de lectură par a fi fost juste, de vreme ce se întâlnesc, în fond cu ale preţuitului confrate de la Timişoara. Şi se întâlnesc şi cu aceste noi poeme, ce le continuă fără fisură pe cele din 2001. Căci, aşa cum notează în paginile sale introductive Şerban Foarţă, Nicolae Tzone continuă să scrie nişte poeme "luxoase, luxuriante, luxurioase, somptuoase, voluptuos-tanatofile, necrofile şi mirobolante ca nişte plante carnivore, euforice", într-un regim al expansivităţii devoratoare a textului, cu o "bulimie" evidentă. Tehnica articulării amplelor versuri ("whitmaniene") e din nou prin excelenţă cumulativă, aluvionară, ramificată în mutiple direcţii asociative, pentru a compune un decor prismatic, văzut printr-un - cum zice poetul - "ochi spart cu piatra" şi conturând dinamic o "privelişte bravant delirantă", în care mai totul e "fără seamăn", "fabulos", "viforos", supradimensionat şi intensificat la maximum. Vegetaţia tropicală a imagisticii suprarealiste cunoaşte astfel încă o suită de abundente variante, propuse cu neascunsă, intensă plăcere, într-o stare de jubilaţie permanentizată, netemperată de nici o rezervă "critică". Pentru a nu repeta cele scrise despre întâiul volum, îl voi cita din nou pe prefaţator, care vorbeşte despre un "suprarealist naiv", neproblematic, lipsit de "un anume spirit ludic". Şi e foarte justă situarea acestui suprarealism sui generis mai degrabă într-o zonă post-romantică decât într-una care ar fi datoare turbulenţelor ironic-autoironice ale dadaiştilor. Căci - zice Şerban Foarţă, şi are încă o dată dreptate - Nicolae Tzone "oficiază" şi, "fără a fi misticoid, el e, mereu, sacerdotal, liturgic, grandilocvent din când în când, ca, bunăoară, Zarathustra, megalofil şi hiperbolic ca toţi romanticii de seamă". El scrie cu o bucurie mereu proaspătă (Şerban Foarţă, jucându-se, îl califică drept "fericit"!), instalat în însuşi centrul genezic al poemului, uneori cu exces de comentariu meta-poetic, tot aşa cum versul atrage în mersul său năvalnic lanţuri sinonimice de obiecte şi acţiuni, determinări în lanţ, detalieri de poziţii şi stări, traducând infinita încredere în poezie, entuziasmul facerii poemului, nu fără riscul redundanţei şi al repetiţiei "schemei" producătoare. Imensul mecanism cu rotiţele şi curelele de transmisie afişate este, însă, în mare parte acoperit de opulenţa carnală a unei fantezii dezlănţuite, în necontenită stare de productivitate. Nu e de trecut cu vederea culoarea surdinizat-elegiacă din a doua mare parte a volumului, în care reflecţiile traduse în imediatul unei imaginaţii efervescente, acum ceva mai domolite parcă în avânturile ei, asociază viaţa cu moartea, exuberanţa vitală cu un sentiment mai grav al trecerii şi fragilităţii fiinţei. Amplul poem final pentru moartea mea s-au făcut şi nu pentru moartea faraonului piramidele echilibrează deplin această stare abiguă, asociind, într-un discurs de o frumoasă gravitate, solemnă dar nu în exces, sentimentul încrederii în perenitatea operei mereu construite pentru sine dar destinată altora, mult mai muritori în ciuda însemnelor regalităţii, cu finala conştiinţă a precarităţii subiectului creator, învinsă doar de forţa conştiinţei de sine ca unică instanţă capabilă să-şi decidă viaţa şi stingerea. Este, fără îndoială, textul major al acestei ambiţioase şi orgolioase construcţii poetice.

Între Nicolae Ţone şi Nicolae Tzone, poetul păşeşte deocamdată cu o candidă cutezanţă, după ce a decis, ca într-o cunoscută formulă, că îşi este sieşi Tradiţie şi Urmaş(i): "nicolae tzone cu picioarele pe umerii lui nicolae tzone la rândul lui cu picioarele pe umerii lui nicolae tzone la rândul lui cu picioarele pe umerii lui nicolae tzone merge pe drumul lui de litere care se naşte concomitent cu fiecare pas / merge şi nu se împiedică"... Iar dacă se mai împiedică, totuşi, uneori, e convins că nu poate cădea decât tot într-un "spaţiu complementar", care e acelaşi, al poeziei. În vremurile noastre de scepticism ca şi generalizat, o asemenea perspectivă neţărmurit optimistă asupra poetului şi a scrisului său este, oricât de surprinzătoare, o excepţie tonică.