Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Nicolaus, cu "c" românesc de Ioana Pârvulescu


"...Amintirea se poartă ca o prostituată, se lasă cumpărată, nu te poţi bizui pe ea şi n-are memorie". Aceasta este fraza-cheie dintr-un cuvînt înainte pe care Nicolaus Sombart, sociolog şi prozator, îl scrie la cartea sa de memorii, Tinereţe la Berlin (Univers, 1999, trad. Magdalena Mărculescu, prefaţă de Rodica Binder). Este, cred, şi cel mai important lucru care desparte memoriile de jurnal: memoriile n-au memorie, dar o pot redobîndi. Pe paradoxul distincţiei amintiri / memorie se sprijină delicat toată cartea lui Sombart, scrisă la începutul anilor 80, la Wissenschaftskolleg zu Berlin, din Wallotstrasse 19, cartierul Grunewald. Aproape patru decenii îl despărţeau în acel moment pe autor (născut în 1923, în Berlin) de tinereţea petrecută în exact aceleaşi locuri: un liniştit quartier résidentiel construit în epoca de strălucire a Germaniei wilhelmine. Străzile, casele, aerul erau aşadar pentru el încărcate de amintiri şi, totuşi, fără memorie. Ca să prindă în capcana amintirilor şi memoria, Sombart îşi concepe cartea ca pe un joc sau ca pe o vrajă: o simplă relatare "la gura sobei", fără intrigă, fără un plan vizibil, fără început şi fără sfîrşit. Jocul este în beneficiul cititorului, căruia nu i se oferă teze, inculpări sau disculpări - perioada decupată este una dintre cele mai triste pentru Germania: 1933-1943 - ci fragmente de viaţă. Puse cap la cap, acestea dau un sens mai adînc trecutului. Ce se află în acest trecut şi cum arată adolescentul Nicolaus Sombart?

Întotdeauna mi s-a părut minunat să am o mamă româncă. Era ceva special, exotic, care mă deosebea de toţi ceilalţi, de colegii de clasă, de băieţii de lîngă Diana See, dar mai ales de familia mea germană, în care găseam reprezentarea germanităţii în toate variantele caracteristice: cea prusacă din Berlin şi Potsdam, cea funcţionăresc-militară, cea protestantă în două variante, liberal-burgheză şi provincial-pietistă şi, în sfîrşit, cea academic-profesorală. (...) Cu toate acestea eu m-am simţit mereu neamţ get-beget. Dar elementul românesc era în mine.

Este incredibil cît de mult seamănă Nicolaus ( băiatul profesorului universitar Werner Sombart, economist şi sociolog) cu personajele lui Thomas Mann, cu adolescenţii din cărţile lui şi chiar cu scriitorul însuşi provenit, cum se ştie, dintr-o veche familie hanseatică pe linie paternă şi dintr-o mamă "exotică". Nicolaus pare, de pildă, fratele lui Tonio Kröger, cu nordul şi sudul coexistînd în genele sale. Nordul reprezintă în cazul său Germania, Berlinul, tatăl, rigoarea burgheză, mediul academic, severitatea, răceala, uscatul, în timp ce sudul reprezintă România, moşia edenică de lîngă Bucureşti, mama, desfătările unei familii aristocrate în care existau nu puţini miniştri, mediul boem, toleranţa, căldura, marea. Nordul este pecetea numelui de familie, Sombart (ca şi Kröger), sudul este ascuns în rezonanţa prenumelui Nicolaus (ca şi Tonio). Pentru un german litera "c" din Nicolaus este stranie, exotică ea însăşi, deoarece îl înlocuieşte pe cunoscutul "k". Acest "c", recunoaştere a ascendenţei materne (bunicul român se numea Niculai Leon) a fost adoptat de Sombart special, abia după război, ca semn distinctiv al dublei sale apartenenţe. Era o împrietenire a lui Nikolaus cu Nicolae.
Dar asemănările cu personajele thomasmanniene nu se opresc aici: elevul Sombart este înclinat mai mult spre partea umanistă decît spre cea ştiinţifică, adică spre literatură şi desen, artiştii îl atrag mai uşor decît savanţii, cu tatăl comunică mai greu decît cu mama. Ca să intre la tatăl său bate la uşă, după cum bate şi tatăl său, ca să i se permită intrarea la băiat în cameră. La mamă accesul este imediat. Prietenii, deşi nu-i creează complexe, ca lui Tonio, sînt totuşi admiraţi imediat, deplin şi fără rezerve. Prin prieteni se iniţiază. Şi el are mereu cîte un Hans Hansen şi cîte o Inge prin preajmă, şi el ia ore de dans în care se îndrăgosteşte, iar mai tîrziu, Lisaveta Ivanovna a lui se numeşte Juanita. Cu Juanita poartă discuţiile cele mai deschise, ea îl ascultă şi îl înţelege. Portretul pe care i-l face îl ajută să înţeleagă femininul: "Poseda darul de a cuceri bărbaţii, creînd o atmosferă în care ei se puteau simţi deplin relaxaţi. Ea rămînea mereu în penumbră. Cuvintele ei te atingeau ca nişte dezmierdări, tăcerea ei era un balsam, întrebările ei precaute erau sărutări mîntuitoare. Cochetăria ei, îmbufnările, nu aveau scopul să o pună pe ea în prim plan, ci erau un mijloc de a provoca tandreţea pe care celălalt s-ar fi codit să i-o arate". Mai mult, tînărul care recunoaşte că e căutat, curtat de bărbaţi, ca alt personaj thomasmannian, Tadzio, ridică, datorită prieteniei cu Juanita, un neaşteptat de generos imn femeilor: "Putere pot da numai femeile. Numai acela căruia ele îi dăruiesc vraja lor poate fi într-adevăr puternic, eroul".
Capitolul Zîna Morgana este dedicat iniţierilor erotice. Nicolaus Sombard scrie fără reţineri sau ascunzişuri despre primele lui revelaţii erotice, în care femininul este concurat subteran de masculin, dar aici, mai mult decît oriunde în carte, simţi că este într-adevăr vorba de o relatare, făcută în faţa unui public şi al cărei cadru nu poate fi decît un salon rafinat. Sombart vorbeşte despre dragoste şi sexualitate cu eleganţa unui om de lume, a celui care cunoaşte arta sugerării, mai periculoasă chiar decît vorbirea pe şleau. Cea mai tulburătoare poveste de dragoste o trăieşte cu Rahel, o pasiune întreruptă de război. Fiind evreică, fata trebuie să plece din Berlin, iar regăsirea la Paris, după ani, îi arată cît a greşit estetizînd în tinereţe durerea ei, fără s-o înţeleagă şi fără să ştie s-o consoleze. Urmează o scenă de seducţie gratuită, în care evreica, goală, îl provoacă pe bărbatul german, deci duşman, doar pentru a-l umili, fără să i se dăruiască. Deşi veridică, chiar crudă, scena este contaminată de aceeaşi estetizare: pare, pentru cititorul român, o pagină din Mateiu Caragiale, iar Rahela devine o fatală Raşelica Nachmanson.
Cu sau fără ştiinţa copilului, sudul este mult mai vizibil în prima parte a vieţii lui. Ispita cea mare e, pentru el, arhitectura, atît sursa cît şi scopul acestei vocaţii fiind în zona maternă. O amintire de la şase ani, cu mama, căreia îi desenează planul unei case, locul camerelor, şi nu banala casă cu acoperiş ţuguiat din schiţele copiilor, cristalizează dorinţa lui Nicolaus de a construi cîndva "în afara Germaniei, într-altă ţară, în patria mamei, în România". Dar istoria îi schimbă complet planurile. Se înscrie, după 1945, cînd e eliberat dintr-un lagăr de prizonieri de război, la Facultatea de Teologie, apoi trece la sociologie (sociologia culturii). Ia, după cum spune, o decizie cumplit de nemţească ("eine furchtbar deutsche Entscheidung") uitîndu-şi extravagantul vis românesc. Spiritul familiei tatălui îi călăuzeşte de acum viaţa. Nordul învinge.
Cu toate acestea, pentru adolescentul Nicolaus polaritatea mamă- tată nu este una ireconciliabilă, ostilă, ci dimpotrivă. Se simte modelat deopotrivă dinspre biblioteca tatălui şi dinspre salonul mamei. Biblioteca şi salonul sînt principiile lui formatoare.

Mai bine aş recunoaşte-o: n-am scăpat niciodată de obsesia cărţilor. în ierarhia plăcerilor, care este scara secretă după care se orientează perceperea fericirii de către fiecare şi care diferă de la om la om, se află pe cel mai înalt loc, în ceea ce mă priveşte, compania intimă a unei cărţi.(...) O singură trăire îi poate face concurenţă. Se ştie la ce mă refer.

Cuplul mamă-tată, Werner şi Corina este unul mai puţin obişnuit. Corina este a doua soţie a profesorului Sombart, cu mult mai tînără decît el şi provenind dintr-o veche familie boierească română. în fond biblioteca şi salonul nu sînt separate, în anii "de ucenicie" ai lui Nicolaus Sombart, mama şi tatăl sînt prezenţe comune în aceste spaţii. Mai mult, salonul mamei este dedicat, într-un sens, bibliotecii tatălui: "tata îi era recunoscător şmamei n.m.ţ că putuse scăpa de îmbîcseala atmosferei germano-academice în care se aflase înainte de a o întîlni. Ea a ştiut ce să facă pentru a-i înălţa faima internaţională de om de ştiinţă, într-o sferă de reprezentare cosmopolită". Invitaţii mamei, participanţii la dineuri, erau acceptaţi sau respinşi de ambii părinţi, locul acestora la masă (se respectau regulile de la ambasade) era stabilit după discuţii comune. Cărţile aparţin, desigur, bibliotecii tatălui, dar, pentru Nicolaus, şi aici se strecoară mama: modul lui favorit de a citi o reprezintă pe ea. Este vorba de falia dintre cititul aşezat la birou, cu creionul în mînă, singurul conceput de tată şi cititul întins pe divan, obiect de mobilier care aparţine imperiului mamei. Este singurul lucru în privinţa căruia tatăl nu admite discuţii. Nicolaus nu va putea citi întins pe divan decît după moartea lui.
Istoria reuşeşte să se strecoare şi în bibliotecă şi în salon, sau să intre uneori în bibliotecă prin uşa salonului. Invitaţii care iau parte la celebrul salon berlinez al Corinei Sombart, în cea mai bună tradiţie a saloanelor de secol XIX de la noi, dominate de cîte o femeie, au fost de cîteva ori sau au devenit mai tîrziu adepţi ai lui Hitler. Aceşti inşi sînt destul de rapid eliminaţi, drept corpuri străine, de către o societate tolerantă, mondenă, unde ultimii dandy autentici se simt în largul lor, unde boema berlineză e colorată cu cîteva figuri exotice: români, "ruşi de treabă", gruzini. Uneori însă, cînd invitaţii îşi ascund cu dibăcie opţiunile politice, abia cîte o carte pro-nazistă îi dă de gol şi face gol în jurul lor.
Dintre nenumăratele figuri pitoreşti evocate în aceste pagini memorialistice, oameni cu personalitate care, fiecare în felul lui, îl fac pe băiat să mai înţeleagă ceva din viaţă şi din artă, cel mai interesant pentru cititorul român este cu siguranţă Sergiu Celibidache, Cili, cum i se spunea în familia Sombart. Se află aici în virtutea obiceiului, tot de secol XIX, ca oamenii înstăriţi să-i ocrotească şi să-i găzduiască pe artiştii talentaţi. De la costumaţia foarte originală, în stil "Zazou" a lui Cili şi pînă la teoriile lui asupra metempsihozei, (avea un guru pe care-l considera reîncarnarea lui Kant, pe Werner Sombard îl socotea reîncarnarea lui Goethe, iar pe Nicolaus pe cea a lui Eckermann), de la ritualul plimbărilor tăcute de dimineaţă, cu reglarea respiraţiei în ritmul mersului, pînă la comandarea proiectului unei case "proteice" (în care cînd să locuiască, cînd să dea concerte), totul e misterios şi atrăgător la tînărul dirijor. Faptul că stîrnise interesul lui Furtwängler confirmă creditul care i se acordase. Sombart consemnează şi marea mîhnire a lui Celibidache, pe care melomanii o ştiu atît de bine, de după retragerea lui Furtwängler.

Celibidache a rămas, dacă nu de iure, atunci de facto, dirijorul oficial al Filarmonicii din Berlin. Această funcţie a păstrat-o pînă după război, pînă în anii 50. Apoi, spre marea sa durere, pe acest post a fost numit Herbert von Karajan. Gestul, considerat o trădare, l-a mîhnit profund.

Cartea lui Sombart este dovada că un tînăr german (fie el şi cu mamă româncă) se putea forma frumos în anii cei mai urîţi ai Germaniei interbelice, fără să se lase nici un pic contaminat de nazism. Este şi un semn de întrebare neliniştitor aici: cît de des s-a întîmplat asta? Ea reprezintă, în acelaşi timp, un soi de rămas-bun nostalgic şi elegant, adresat unei lumi de splendoare şi decadenţă, astăzi în cioburi. Estet, dandy, artist în tinereţe, Nicolaus Sombart rămîne cîte ceva din toate astea şi atunci cînd scrie. Proza lui are gust şi ţinută, aşa cum, fără îndoială, le are şi omul.
P.S. Pentru cititorii României literare, voi încerca, pe urmele Rodicăi Binder, să obţin cît mai curînd un interviu de la Dl Nicolaus Sombart.