Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Noaptea proclamaţiei de Cristian Teodorescu

La prînz, cînd era căldura mai mare, se bătuseră puţin gunoierii în piaţă, cu măturoaiele. Nimic deosebit. După-amiază, Grigori rusnacul se certase cu una dintre fetele de la Chelu care nu voia să-i plătească plimbarea cu birja. Nici asta nu era o noutate. Cearta se stinsese cînd apăruse Pomenea poliţistul. Pe la 11 noaptea, Ionică chelnerul îl trage deoparte pe Fănică şi-i spune că a auzit ceva la radio. În restaurant, lumea obişnuită, dar parcă mai puţină la ora asta ca de obicei, şi cîţiva soldaţi nemţi care aşteptau trenul de Constanţa. Terminaseră de mîncat şi beau vin roşu la carafă. Regele vorbise la radio, dom Fănică! Zicea că a făcut armistiţiu cu ruşii! "Fugi, mă Ionică, de-aci! Antonescu ce-a zis?" Păi tocmai asta era, că Antonescu, nimic! Se duce Fănică la şeful gării. Cînd îl vede, Tudorică îl întreabă direct ce părere are despre comunicat. Fănică ce părere să aibă, tot nu credea. Ce putere avea regele împotriva mareşalului? Dar, întreba şi el, nemţii încheiaseră vreun armistiţiu cu ruşii? Regele nu spunea nimic despre asta. Scosese însă România din război, tocmai cînd spărseseră ruşii frontul. Se întoarce Fănică la restaurant care aproape că se golise. Nemţii tot acolo, cu chef de băut. Nu păreau să ştie ceva de vreun armistiţiu. Ionică îl anunţă că regele îşi repetase comunicatul la radio, parcă şi mai apăsat. După părerea lui, se isprăvise cu alianţa cu nemţii. Dar ei ce puteau face? Să le spună nemţilor să plece din restaurant? Fănică a exclus această posibilitate din două motive: războiul se purta pe front, nu în cîrciumi, iar la el în local şi nemţii erau oricînd bine veniţi. Totuşi, după o jumătate de oră, cînd soldaţii germani s-au suit în trenul de Constanţa, Fănică a închis cîrciuma. De-abia în ziua următoare, cînd Virginia a venit la restaurant cu copilul în braţe şi i-a pus pe toţi la treabă, de fricoşi şi de puturoşi!, au început să se simtă efectele armistiţiului. La sfatul lui Scipion, Hermann, ofiţerul de legătură german, locotenent de artilerie, s-a urcat pe Zundapp-ul lui cu ataş, cu care plimba copiii duminica pe strada principală, şi a plecat din oraş, fără să se grăbească. Pomenea l-a salutat milităreşte, ca de obicei. Cîţiva s-au făcut că nu-l văd. Mama unuia dintre copiii pe care-i plimba cu motocicleta, văduvă de război, i-a făcut semn să se oprească. Şi-a adus băiatul să-i spună auf viederzen şi i-a pus în ataş o trăis­tuţă de pînză groasă cu roşii, brînză cu chimen şi o pîine de casă. Cînd a ieşit din oraş locotenentul a luat-o în viteză pe drumul spre Bucureşti. Primise ordin să se retragă la Cîmpina. Maiorul Scipion îi spusese pe unde să o ia şi îi desenase un fel de hartă a drumului, cu numele localităţilor pe unde trebuia să treacă. Totul cu o explicabilă politeţe rece. Ofiţerul român nu mai avea încredere în mareşalul său, la fel cum o parte dintre camarazii lui şi chiar şi el, de cîteva luni, nu mai credeau în inspiraţia militară a Fuhrerului. Totuşi românii, despre care, chiar dacă îi simpatiza, n-avea o părere bună - erau enervant de dezordonaţi şi leneşi şi nu ştiau ce e aceea cuvînt de onoare - îi luaseră comada fuhrerului lor. Defectele lor îi ajutaseră, în timp ce calităţile alor săi îi împiedicau să-i ia puterea omului care îi împingea spre înfrîngere.

În timp ce Hermann, neamţul oraşului, după care oftau cuviincios cîteva văduve, ca după un înger, se apropia cu motocicleta de începutul unui prizonierat care avea să-l ducă în Siberia, comitetul de criză îşi începea întrunirea de urgenţă la cîrciuma din gară. Pînă să ajungă la ordinea de zi, ce atitudine trebuia adoptată în noile împrejurări, comitetul s-a luat la ceartă. O parte dintre reprezentanţii săi susţinea că arestarea mareşalului şi armistiţiul încheiat de Mihăiţă cu ruşii erau o ruşine. Patentă!, a adăugat categoric Nini boiangiul. Majoritatea s-a ridicat în picioare şi a intonat, emoţionată, imnul: "Trăiască Regele, în pace şi onor..." Întrunirea s-a spart, în ciuda încercării Judecătorului de a readuce întregul comitet la ordinea de zi, votată în unanimitate la începutul întîlnirii. Poate dacă la întrunire ar fi luat parte şi dom Caludi, de care se jenau şi unii şi alţii, comitetul nu s-ar fi rupt, era de părere Ionică chelnerul. Dar bătrînul moşier plecase cu noaptea-n cap la vînătoare ori, cine ştie, n-o fi fost în stare să iasă din casă, chinuit de durerile vreunui atac de gută, şi nu voia să se afle.