Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Colocviul romanului românesc:
Nobelul, canonul, miza şi universul uman de Radu Aldulescu

În jurul vîrstei de şaisprezece ani am citit din biblioteca părinţilor mei romanul Ţăranii al polonezului Wladislaw Reymont, în traducerea lui Stan Velea, o saga şi o frescă a lumii ţărăneşti din Polonia secolului nouăsprezece, comparabilă ca miză şi amplitudine cu Război şi pace, pentru care autorul a primit de altfel Nobelul pe anul 1924. M-a impresionat în cel mai înalt grad robusteţea şi carisma stilistică a construcţiei epice, care a însemnat în ce mă priveşte şi un exemplu timpuriu al felului în care romanele mari sînt mari şi la propriu. Concomitent l-am citit pe Rebreanu, care l-a concurat pe Reymont în anul cînd a luat Nobelul, ceea ce m-a îndemnat să mă pun, ca să zic aşa, în pielea membrilor juriului Academiei Suedeze, pentru a decide pe cont propriu ce şanse ar fi avut în faţa polonezului autorul Răscoalei, romanul pus faţă-n faţă cu Ţăranii lui Reymont. Am încercat să mă detaşez cît a fost posibil de afecţiunea partinică indusă de lumea lui Rebreanu, a cărei miză este prefigurată încă din prima frază a romanului: „Domnilor, dumneavoastră nu cunoaş teţi ţăranul român...” Într-adevăr, nici un politician, antropolog, etnograf sau folclorist, n-ar putea cunoaşte ţăranul român mai în profunzime decît un romancier de talia lui Rebreanu, ceea ce ar fi valabil la o adică şi-n cazul lui Reymont.
Adolescentul înfierbîntat-obsedat de perfecţiunea şi strălucirea marilor construcţii romaneşti, a decis un lucru pe care-l socot şi azi valabil: cu ceva noroc, Rebreanu ar fi putut cîştiga Nobelul. Cu alte cuvinte, ar fi meritat. Răscoala, Ion sau Pădurea spînzuraţilor sînt comparabile cu Ţăranii şi alte scrieri ale lui Reymont. Ce-i însă mult mai greu de comparatechivalat, este romanul românesc de atunci şi de mai încoace, cu romanul polonez, chiar şi făcînd abstracţie de împrejurarea că patru scriitori polonezi au primit Nobelul de-a lungul timpului. Tot astfel, e greu de comparat-echivalat literatura română cu cea poloneză şi-i foarte posibil ca asta să fi contat decisiv în orientarea juriului. După întîlnirea cu Wladislaw Stanislaw Reymont, am citit de-a lungul timpului, de-a lungul unei vieţi de fapt, peste douăzeci de laureaţi ai Nobelului literar, pe unii din ei integral chiar, fără a-mi impune desigur drept criteriu de lectură distincţia respectivă. Pur şi simplu m-am lăsat călăuzit de un instinct, despre care acum aş putea spune, asumîndu-mi riscul de a părea lipsit de modestie că a vizat ceea ce, cu o vorbă grea, pretenţioasă, aş putea numi canonul valoric al marii literaturi.
Socot că literatura nu este un domeniu mai expus subiectivităţii decît matematica, politica sau sportul. Scoţînd din discuţie strategiile de promovare şi politicile literare, dincolo de aprecieri de genul: sînt gusturi şi gusturi, sînt mai multe feluri de a face literatură, îndelung vehiculate în mediul literar autohton, socot că, în principal, există literatură proastă, literatură bună, foarte bună şi capodopere. În ce mă priveşte, şi sper că-i valabil şi-n cazul altora aflaţi în situaţia mea, după mai bine de patruzeci de ani de citit şi scris literatură (citit şi scris – în această ordine) îmi arog cel puţin abilitatea de a deosebi o carte proastă de o carte bună, de a recunoaşte o carte foarte bună, eventual o capodoperă. Vă asigur că nu s-a prea întîmplat să mă înşel. Restul este desigur teorie. Care teorie, ne lovim de ea la tot pasul, dat fiind că emană dincolo de cadrul limitatesenţ ial al operei literare. Ar fi interesant aşadar de decriptat unele din liniile de forţă din interiorul canonului valoric al marii literaturi, pe care, cum am arătat mai devreme, l-am descoperit la marea majoritate a laureaţilor Nobel citiţi de mine, începînd cu Reymont, continuînd cu John Steinbeck, William Faulkner, Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, Herta Müller, Mo Yan şi alţii asemenea lor, romancieri cei mai mulţi dintre ei. Dintre aceste linii de forţă m-aş opri asupra mizei, tîlcului, obiectului demonstraţiei epice şi stilistice, care cel mai adesea este valorificată prin ceea ce, cu o sintagmă comună, ar putea fi numit univers uman, un atribut iarăşi lesne de observat la scriitorii laureaţi ai Nobelului, de la începuturile romanului modern sau de dată mai recentă.
Deci: canon valoric (al marii literaturi), greutate a mizei, univers uman. Sînt, cred, principalele criterii de care ţine cont juriul Premiului Nobel, dincolo de criteriile geopolitice invocate de unii observatoricunoscă tori. Este, repet, o părere personală, care mi-a orientat de altfel opţiunea spre segmentul sau casta scriitorilor respectivi, pe carei socot reprezentativi. Continui cu alte păreri personale, vizînd felul cum se raportează romanul românesc contemporan la triada de mai sus: canon-miză-univers uman şi implicit în ce măsură ar fi îndreptăţit acest roman la Premiul Nobel, ca un corolar sau digresiune a subiectului iniţial. Ambele subiecte-discuţii comunică altminteri şi pot fi orientate pe acelaşi făgaş, întorcîndu-ne la punctul de la care am plecat: Rebreanu, candidat îndreptăţit, cu mari şanse la Nobel, a cărui operă se încadrează în canonul valoric prin miza care valorizează un univers uman de excepţie.
Ce s-a întîmplat cu romanul românesc de la Rebreanu încoace? Părerea mea e că s-au întîmplat mai ales lucruri rele. Voi puncta, atît cît îmi permite spaţiul şi modestele cunoştinţe de istorie literară. S-a întîmplat în primul rînd perioada realismului socialist întinsă de-a lungul a aproape douăzeci de ani, impusă şi gestionată cu mînă forte de critici-politruci, personalităţi culturale de primă mînă, care au rămas în cărţi şi activi pînă mai încoace, unii din ei pînă-n postcomunism, apţi şi dornici să- şi justifice bunele intenţii prin tot felul de amintiri deghizate şi demersuri memorialistice despre cum a fost şi ce a fost. A fost că ei au distrus efectiv literatura, canonul, miza, universul uman al operei literare, aspiraţia la universalitate; tot absolut, drept pentru care mai apoi tot ei s-au oferit să recondiţioneze şi să restaureze, bineînţeles cu aceleaşi instrumente îndelung exersate anterior. Ca şi-n politică, alţii mai buni n-am fi avut de unde scoate. Vezi cazul criticului-politruc Crohmălniceanu, care s-a făcut iubit şi ascultat de ultima generaţie de prozatori de dinaintea căderii cenzurii ideologice.
Peste acest gen de comuniune între generaţii şi pe dedesubtul ei, s-a derulat scurta perioadă a aşa-zisului dezgheţ ideologic, în care au apărut nişte romancieri cu opere aspirînd la canon, miză, univers uman şi universalitate. A fost un moment de vîrf şi o resuscitare a romanului, urmat de o perioadă de stagnare şi scădere. Sub paradigma textualismului optzecist, care a însemnat de fapt o pervertire a canonului, miza romanului a tins către diluare. După căderea cenzurii ideologice, textualismul s-a travestit în postmodernism, minimalism sau aşa-zis mizerabilism, care au instituit la noi ceea ce eu am numit canon de ordine interioară. Fapt e că în acest canon au ajuns să creadă şi instituţiile sistemului cultural. Numi dau seama cît de sincer. Cert e că promovează respectivul canon, care-i o pervertire cruntă a canonului marii literaturi invocat mai devreme. O explicaţie aparte, cred că ar merita mizerabilismul. Termenul este o găselniţă a unui critic optzecist, care probabil n-a văzut cu ochi buni desfiinţarea unor tabuuri păgubitoare pentru roman, impuse cîndva de cenzura ideologică şi a recurs la genul ăsta de formulare. Aşa-zisul mizerabilism însă, nu face decît să înlăture tabuuri care împing literatura în fundăturile ideologiei, corectitudinii politice, kitschului şi pseudoculturii. Desfiinţarea tabuurilor de la carte la carte şi de la autor la autor face sau nu face saltul în canonul valoric. A numi mizerabiliste romane viabile estetic, mi se pare mai mult decît o impietate. Este mai cu seamă o eroare de percepţie a canonului, eventual o înlocuire a lui cu cel de ordine interioară, care-şi pierde valabilitatea în afara graniţelor.
Romanul contemporan de la noi, aşadar, este în momentul de faţă mult mai departe de Nobel decît era pe vremea unui Rebreanu, Camil Petrescu, Constantin Ţoiu sau Marin Preda. E departe, totodată, şi de canon, miză şi univers uman. Un crîmpei de veste bună ar fi că avem romane cu miză şi univers uman, dar nu şi romancieri. Adică autori cu şapte-opt sau mai multe romane care să bifeze canonul. Există în schimb autori cu unul sau două romane de acest calibru, iar ca o ironie a sorţii şi o ilustrare a felului cum funcţionează instituţiile culturale, aceşti autori sînt unii dintre cei mai obscurizaţi şi nepromovaţi prin traduceri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara