Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Inedit:
Noi fragmente din romanul "Marile cariere" de ---


*
* *
Dacă n-ar fi fost şoseaua pietruită care oricum ducea spre cea mai apropiată gară, aflată la vreo treizeci de kilometri, ar fi renunţat să-l mai caute şi să mai întrebe de Naso care s-ar fi aflat într-o parte sau alta a şoselei printre porumbişti, undeva, într-o casă de lut improvizată, acoperită cu carton gudronat, într-un perimetru greu de observat peste câmp, unde se mai aflau şi alte case de lut, şi ele improvizate, unele acoperite cu stuf, altele cu papură, neavând fiecare decât o tindă şi o odaie, după modelul locuinţelor cojanilor de prin satele din partea locului. Rarii oameni pe care-i întâlnise pe şosea nu ştiuseră să-i răspundă unde se află casa lui Naso şi celelalte case dintre porumbişti, câţiva îi ziseră că n-are ce mai căuta, casele fuseseră de câteva luni părăsite, oamenii de acolo plecaseră de îndată ce primiseră bilet de liberare, unii, în ceasurile plecării, îşi dărâmaseră micile locuinţe, alţii le desprinseseră uşile, cercevelele de la ferestre, acoperişurile, şi le vânduseră pe mai nimica şi n-ar fi rămas în aşa-zisul perimetru decât pereţi goi roşi de vânt şi de ploaie.
Îi scăpase un amănunt pe care ar fi trebuit să-l folosească în repetatele lui întrebări despre Naso, când luase firul şoselei, anume să fi adăugat că vrea să ajungă La Monument, pentru că Naso ridicase în faţa casei lui de lut un fel de statuie, tot de lut, închipuind o figură de om cu fruntea înconjurată de frunze de laur. Acum era târziu, în plină amiază - era zi de duminică - nici un om, nici un car nu se mai ivise de câteva ceasuri între orizonturile şoselei care străbătea câmpul depărtându-se tot mai mult de fluviu în cotituri repetate, având de-a dreapta şi de-a stânga mirişti de orz şi de grâu secerat, porumburi înalte cu frunzele pălite de soare, ici-colo postaţe de floarea-soarelui, şi ele arse de căldura toridă, cu pălării înnegrite şi îndreptate spre pământ.
Poate că alţi trecători, de pe o margine sau alta a şoselei, ascunşi de peretele porumbiştilor, nevăzuţi de el, să-l fi zărit totuşi pe şosea cum înaintează încet şi obosit, îmbrăcat aproape caraghios pentru felul de a se purta al oamenilor din partea locului, avea un trench-coat pe care-l schimba de pe un braţ pe altul, de felul acelora purtate prin 1938 de funcţionarii publici necăsătoriţi, care mai sperau totuşi să se însoare, dar nu atât trench-coat-ul, cât piesele din care-şi încropise o îmbrăcăminte erau ciudate şi ridicole, o cămaşă cadrilată peste care atârnase nişte bretele cu catarămi ruginite ce-i ţineau nişte pantaloni-golf continuaţi cu ciorapi portocalii şi cu pantofi uzaţi din pânză de aceeaşi culoare, pe cap o şapcă de catifea cândva albă, pătată şi unsuroasă. Un asemenea chip mişcător pe şosea, care în plus mai întreabă şi de Naso, nu putea decât să-i îndepărteze şi pe cei care ar fi fost şi s-ar fi ivit pe şosea din când în când. Scăpase câteva prilejuri, îi părea rău că întâlnind un trecător sau altul nu ştiuse să adauge că vrea să meargă La Monument, sau La Momâie, cum i se mai zicea, aşa poate ar fi izbutit să smulgă ceva înainte de a-şi sfârşi drumul lui lung spre gară şi să-l afle totuşi pe Naso, despre care ştia sigur că n-a părăsit perimetrul odată cu ceilalţi şi că încă locuieşte în casa lui de lut care avea nu departe de uşă şi de ferestre statuia din pământ întărit cu lauri pe frunte.
Când dădu cu ochii, în sfârşit, la marginea drumului, de o piatră kilometrică lustruită de vreme, se opri şi se aşeză pe calcarul ei simţind vag puţină răcoare sub soarele torid. Îşi scoase şapca şi o aruncă alături, îşi dădu jos de pe umeri bretelele roşii cu catarămi ruginite, îşi descheie cămaşa cadrilată dezvelindu-şi pieptul păros, îşi scoase pantofii de pânză şi ciorapii portocalii, ca să rămână tălpile pe pământul umbrit de bălării. Întinse o mână şi rupse o pălărie de floarea-soarelui căutând în tecile mai toate goale şi seci câteva seminţe pe care să le ronţăie. Într-un buzunar ascuns al cămăşii, cam acolo unde începe gulerul, căută şi scoase câteva foi uscate de tutun şi o bucată veche de ziar şi începu să-şi răsucească o ţigară, după ce seminţe nu găsise în roata de floarea-soarelui. Dar îşi aminti că nu are chibrit şi rămase aşa, cu ţigara lungă de ziar între buzele crăpate. Era o linişte desăvârşită peste câmp, nici o adiere de vânt, nimic nu se clătina, nici o pasăre în aer sau în ierburi, singur, deasupra lui, soarele. Poate că dormise, sau i se păruse că adormise, când dintr-un foşnet al frunzelor şi beţelor uscate de floarea-soarelui se ivi un om cu barbă rară şi ţepoasă, cu pălărie asudată din stofă neagră fără cordea, îmbrăcat în pantaloni de postav negru, încins cu un brâu făcut dintr-o flanea veche, în cămaşă de cânepă prăfuită, în picioarele goale.
- N-aţi văzut un berbec care a trecut dincolo peste şosea, întrebase omul cu pălărie.
- N-am văzut.
- Trebuie să fi trecut pe-aici. N-avea pe unde să treacă pe altundeva.
- Am zis că nu l-am văzut.
Tăcură amândoi, el în cămaşă cadrilată şi pantaloni-golf, desculţ, cu pantofii şi ciorapii portocalii alături, celălalt sucindu-şi pălăria asudată între palmele bătătorite şi mişcându-şi pe loc labele goale cu noroi uscat între degete.
- Cald, boierule.
- Cald, domnul meu.
- Mergeţi la gară?
- La gară.
- Mai aveţi, nu glumă.
- Mai am. Dar spune-mi, fluviul pe unde a rămas, nu-mi dau seama, s-a depărtat mult şoseaua de el?
- Nu prea mult, vreo şase-şapte kilometri, poate că vă e sete.
- Nu-mi este.
Tăcură din nou, nu mai aveau nimic să-şi spună, povestea cu fluviul era spusă degeaba şi cine ştie dacă şi berbecul celuilalt exista.
- Dar ia spune-mi, domnul meu, am trecut eu până acum sau am să trec de aici încolo pe lângă un loc unde se află nişte case ale unor oameni care au primit nu demult, de câteva săptămâni, bilet de liberare şi unde se afla un monument, sau mă rog, un loc numit La Monument?
- A fost, dar nu în faţă spre gară, înapoi, cu vreo zece kilometri. La Monument, cum ziceţi dumneavoastră, sau La Momâie, cum zicem noi, a fost şi o fântână. Nu mai este. Secase cu mult înainte de plecarea lor, aici în câmp apa e la adânc, la 20-30 de metri sub pământ. Şi când te gândeşti că Dunărea nu-i aşa departe, dar Dumnezeu n-a vrut să dai cu sapa în câmp şi să iasă apă.
Dar monumentul mai este. Poate să fie. Nu ştiu. Cine să treacă pe acolo. Eu n-am de ce să trec. Locurile mele sunt altele, zise el ferit, ascunzându-şi privirea. Cineva mi-a spus cu o lună-două în urmă că monumentul ar fi, dar poţi să crezi sau să nu crezi, pentru că cineva, ăla care mi-a spus, a zis că nici el nu era prea sigur, a trecut seara pe acolo, pe întunecate, i se păruse că a văzut monumentul, dar a întors capul încă o dată, monumentul se mişca, era un om care se mişca, şi dacă a mai întors o dată capul a văzut doi oameni, unul care se mişca şi altul nu, şi se prea poate ca unul să fi fost monument şi celălalt, om viu.
- Bine, bine, domnul meu. Dacă am înţeles cum trebuie, înseamnă că am să fac cale întoarsă zece-doisprezece kilometri. Dacă şi berbecul dumitale a luat-o într-acolo, putem merge împreună.
- Berbecul n-are ce căuta în partea asta, dacă a trecut, a trecut şoseaua spre Dunăre. Aşa că eu spre Dunăre plec acum.
Şi omul în picioare goale, pantaloni de postav, cămaşă de cânepă şi pălărie asudată urcă şanţul pe şosea şi coborî dincolo călcând pe o mirişte goală, peste ţepii de paie, şi în curând se făcu nevăzut după nişte tulpini înalte de mei tătărăsc.
Îşi aruncă ţigara de ziar în bălării, se ridică de pe piatra kilometrică, îşi trase aplecat ciorapii şi-şi puse pantofii, îşi aşeză şapca de catifea şi porni înapoi spre Naso.
Nu se mai simţea atât de ostenit, schimbul de cuvinte cu stăpânul berbecului îl întremase puţin, se obişnuise să înţeleagă că o vorbă schimbată în partea locului însemna iscodire reciprocă şi, jocul odată descoperit, i se păruse mereu plin de tentaţii şi izbuteai să afli ceva menţinându-te criptic, ca şi celălalt, cu care te întâlneai, vorbind mai nimic, dar căutând totul pe sub cuvinte. Povestea asta cu berbecul o mai auzise şi de la alţii, chiar în drumul lui de acum pe şosea, berbecul fiind când oaie, când vacă, o dată câine, alteori gâscă. Dacă el ar fi întrebat de un om anume, chiar de neştiutul Naso pentru că Naso era un supranume cunoscut numai de câţiva iniţiaţi şi nu cei din partea locului, n-ar fi aflat nimic, era altceva dacă întrebai de un animal, de o fântână, sau de himera unei statui, prin ricoşeu ai fi avut şansa să afli şi de vreun om viu despre care voiai să ştii.
După ce mersese mai bine de un ceas, se opri câteva clipe în mijlocul şoselei, privi în lături peste câmp, unde se afla o întindere enormă lipsită de semănături, o pârloagă, cum i se spunea pe aici, plină de mărăcinişuri rotunde, care dinspre rădăcini până la vârf întrupau un fel de sfere uscate, ciulinii, cum îi numise Panait Istrati, care, smulşi toamna de vânt, se rostogoleau peste câmp într-un galop nebunesc, urmaţi în fugă de copiii locurilor, înarmaţi cu beţe, care ţipă şi gonesc după monştri rotunzi repeziţi spre orizonturile tulburi cu nori de plumb pe cer şi cu ceţuri de praf peste pământ. Şi brusc, începu să-l stăpânească o meditaţie fără rost asupra termenului de ciulini dat de Panait Istrati, când, de fapt, prin partea locului, ciulini însemna altceva, sferele astea de ţepi sunt numite de localnici mai propriu şi mai sigur, vălătuci. Pentru oamenii locului ciulinii cresc altundeva, pe terenurile inundabile, în preajma fluviului, în bălţile care zac peste an, sunt fructele neghioabe ale unor plante acvatice care rămân după ce apele se trag şi plantele mor. Fructe lemnoase, tari, în formă de stele negre, dure, în fiecare colţ de stea cu câte un ghimpe aproape otrăvitor. O rană căpătată în talpa piciorului de la un astfel de ciulin se vindecă şi se închide greu, cu lunile, se prea poate ca numele dat, Panait Istrati să-l fi adus de pe la Brăila sau de prin alte părţi, unde ciulinii sunt numiţi, mai toţi, spini. În orice caz, Lăţenii pomeniţi de Panait Istrati au existat aici ca un fel de cătun, aşa cum apare vag şi în cartea cu pricina, care dezlănţuie de la un număr de pagini încolo fuga aceea ,,exotică" de buruieni, bună pentru gustul francezilor şi, la vremea lor, pentru doamna şi domnul Romain Rolland, şi nebunească pentru oricine. Şi se întreba cum de s-a făcut ca numele Lăţenilor a reapărut pe tărâm real cu o uşoară schimbare de silabă finală - Lăţeşti - numind chiar perimetrul unde s-au ivit cu câţiva ani în urmă casele de lut improvizate ale deportaţilor şi monumentul din faţa uşii lui Naso. Porni din nou, uitându-şi repede gândul despre ciulini şi vălătuci de care, la drept vorbind, era străin şi prea mult n-ar fi putut spune mai departe nici despre Moş Anghel, nici despre Kira Kiralina.
Soarele scăpătase şi tot mergând observă în stânga lui, pe câmp, un dâmb mai înalt, cam la înălţimea spicelor de porumbişti, se îndreptă într-acolo, urcă repede pe panta dâmbului şi dădu roată cu privirea înapoia porumbiştilor şi nu fără greutate descoperi, în sfârşit, într-un loc depărtat, cele câteva case căutate, într-adevăr fără acoperişuri, una mai dinspre margine părea nedezvelită, cu un fel de copertină neagră peste pereţi, monumentul nu-l zări, e drept, şi n-avea cum, liniile caselor abia se desenau şi, dacă n-ar fi fost lutul pereţilor cu străluciri de nisip sticlos, n-ar fi putut, în bătaia soarelui, să observe cât observase.
Coborî de pe dâmb şi, izbindu-şi faţa printre beţele de floarea-soarelui, printre tulpinile de porumb şi mei tătărăsc, înainta cu greu până când, ajuns în câmp deschis, găsi o bucată de drum subţire, şters şi pierdut printre mirişti, şi urmându-i umbra cenuşie se apropie în curând de cele câteva case părăsite. Naso, aşezat pe tocul unei ferestre goale, cioplea ceva cu o custură fără mâner, neştiutor şi neatent la paşii care se apropiau. Monumentul părea că există, un stâlp de lut din care ieşeau fire de paie închipuia soclul, iar deasupra un fel de cap de om modelat în linii sumare, cu nas, gură, urechi şi frunte, numai coroana de frunze era atent lucrată, cu loburi perfecte unde nu lipseau nici nervurile.
Ploaia şi vântul roseseră pământul statuii scoţându-i la iveală paiele cu care fusese amestecat lutul, sculptura improvizată nefiind altfel plămădită decât prispele şi casele oamenilor din partea locului. Pe soclu, din catrenul epitaf al poetului exilat la Tomis, nu mai puteau fi descifrate decât câteva cuvinte disparate, primul vers păstrându-se aproape intact:
Hic ego qui jaceo tenerorum luxor amorum...
- Salve, Naso.
- Salve, Magister, răspunse Naso fără să se oprească din cioplit şi fără să-şi ridice capul şi ochii atenţi spre custura care intra adâncă în carnea unui lemn de plop scoţând aşchii late şi lucioase.
- E timpul, Naso, să-ţi părăseşti monumentul şi să plecăm, n-am putut sosi mai devreme, graţierea pentru mine a venit mai târziu decât pentru ceilalţi. Îţi mulţumesc, Naso, că m-ai aşteptat. Să mergem.
Naso aruncă în lături pe prispă custura şi lemnul pe care probabil îl cioplea în neştire, coborî de pe tocul ferestrei şi numai după ce se află drept în picioare privi spre Magister. Deschise ochii mari la vederea lui şi a îmbrăcăminţii pestriţe şi izbucni într-un hohot de râs atât de nestăpânit încât celălalt rămase ţintuit locului şi abia după un timp râse şi el la fel, amândoi strângându-şi mâinile şi rotindu-se în paşi uşori în jurul monumentului scandând întregul catren şters de pe soclu de întreruperi:
Hic ego qui jaceo tenerorum luxor amorum...
- Magister, să intrăm puţin în adăpostul meu scitic unde am pregătit pentru amândoi haine contemporane potrivite plecării spre casă.

*
* *
Nu după multă vreme cei doi se iviră pe prispă îmbrăcaţi în costume orăşeneşti, unul în gri, celălalt în maro dungat, fiecare cu cămaşă albă şi cravată, în pantofi asortaţi costumelor şi cu pălării de asemeni potrivite culorii veşmintelor. Magister-ul nu renunţase la trench-coat, pe care-l purta pe braţ. Porniră amândoi spre dâmb, îl urcară şi-l coborâră şi odată ajunşi la şosea se îndreptară spre gara depărtată.
- Spune-mi, Naso, povestea lui Zelski, vorbi Magister cu voce joasă, neştiind cum să înceapă o conversaţie cu un prieten întâlnit după vreme îndelungată, găsise motivul Zelski fiindcă, odată intraţi pe şosea, zărise din întâmplare peste câmp, mult departe de perimetrul cu monument, casa fostului fermier Zelu, numit şi Zelski.
Naso, aproape bucuros că a fost găsit un motiv de discuţie, începu:
- Când am fost aduşi în câmp sub pază şi când am fost despărţit de tine care ai luat drumul cu un alt convoi spre insula Brăilei, fără să ne mai vedem de atunci vreme de aproape patru ani, fermierul Zelski nu mai locuia în casa pe care ai zărit-o cu câteva clipe în urmă din întâmplare, el o părăsise imediat după expropiere, deci cu mult înainte de sosirea noastră aici. Zelski era un om rubicond, îndesat, cu mâini scurte, cu capul gros înfundat în umeri, avea obraji roşii ce păreau mereu asudaţi, părul blond şi ochii puţin saşii, deşi trăise aproape douăzeci de ani în ferma lui şi avusese în tot acest timp de-a face cu lucrători români de prin partea locului, îşi păstrase accentul ucrainean continuând chiar să folosească prefixele limbii lui atât de multe la verbe şi la adverbe în combinaţie cu cuvintele valahe. Venise sărac şi se apucase mai întâi de stupărit într-o pădure de sălcii şi plopi de pe marginea Dunării, devenind în acelaşi timp şi un fel de preot al lipovenilor dunăreni mai toţi barcagii şi mai toţi din aceeaşi sectă religioasă ca şi el. Treptat, din duhovnic le-a devenit patron, lumea de pescari a sectanţilor şi-a amanetat pe rând năvoadele, bărcile, micile lor averi lui Zelski, căruia albinăritul îi mersese din plin, fără ca el să uite să le înapoieze din când în când o parte din năvoade, o parte din bărci pentru a-şi vedea mai departe de trudă. Până a întâlnit-o pe Marfa, o lipoveancă văduvă, rotundă ca şi el, dar ceva mai înaltă, care obişnuia să meargă mereu desculţă şi care în afară de Dumnezeu prea multe dincolo de oameni nu ştia. Întâlnindu-se, miraţi de ei înşişi, încep să se venereze, ea devenise minunea lui, iar el minunea ei, îşi cumpără prima bucată de pământ în câmp, îşi fac acolo o casă cu două odăi şi cu tot ce strânsese Zelski din albinărit şi din afacerile pescuitului, îşi lărgesc treptat proprietatea ajungând până la aproape 100 de pogoane, îşi cumpără maşini agricole şi încep să concureze moşiile lui Lahovary, mult mai întinse dar părăsite şi lăsate pe seama unor arendaşi lacomi şi nepricepuţi.
- Până aici, Naso, e destul de plicticos.
- Într-adevăr, foarte plicticos. Mai departe, când Zelski se întorcea de la câmp, Marfa ieşea în prag; el îngenunchea şi se închina la ea. Îngenunchea şi Marfa şi se ruga la el. Îşi plângeau amândoi păcatele şi se rugau împreună la Domnul să fie iertaţi. Se ridicau, ea îi turna să se spele şi apoi se aşezau la masă şi mestecau până seara târziu. Duminica ieşeau amândoi într-o şaretă pe două roţi trasă de un cal roib mergând pe şosea într-o parte sau în alta, fără o ţintă anume. Viaţa şi-o duceau în mai toate zilele singuri, doar ei doi, lipovenii rămăseseră departe, acolo la ei, fără duhovnic şi fără patron, redeveniţi stăpâni pe năvoadele şi pe bărcile lor vechi, înfundate cu cârpe unse cu catran. Aveau ei, Zelski şi Marfa, din când în când, doar plânsul păcatelor şi plimbarea cu şareta, în rest lucrul pe câmp, strângerea bucatelor şi aducerea lor în hambare. Într-o zi, Zelski vine de la muncă, coboară de pe trotuar şi în faţa pragului îngenunche fără ca Marfa să se fi ivit. Aşteaptă acolo, se roagă şi se tânguie neîndrăznind să se ridice, crezând că Marfa întârzie la fierberea oalelor de pe foc. Dar Marfa nu se iveşte. Zelski trece la plângerea păcatelor şi la rugăciunea de iertare spre Dumnezeu, dar nici acum Marfa nu apare. Zelski se ridică şi merge spre grajd să-şi ia calul roib şi să-l înhame la şaretă. Negăsind calul, a căutat şareta şi negăsind-o nici pe aceasta a părăsit casa şi a pornit spre şosea după urmele roţilor. A ajuns la pietrele şoselei, acolo n-a mai putut găsi nici o urmă de roţi. S-a îndreptat spre barcagiii şi năvodarii de altă dată care nu i-au putut spune nimic despre Marfa. Întors la casa lui, a găsit lângă un hambar şareta şi calul asudat, a căutat printre păturile de pe capra şaretei şi a găsit cartea de rugăciuni a Marfei pe care de atunci a început s-o citească în fiecare seară când se întorcea de la câmp, se întorcea numai seara, la prânz nu mai venea. Asta este tot, mai departe nu mai ştiu, n-am inventat nimic, dacă înţelegi ceva, bine, dacă nu, de ajutat nu te pot ajuta.
- Această poveste, dacă are ceva rusesc în ea, şi-a pierdut farmecul originilor. Spune-mi, Naso, ce am de făcut după ce luăm trenul şi după ce ajugem în Gara de Nord a Bucureştilor?
- Ne vom despărţi în Gara de Nord. După ce îţi vei revedea familia, şi-ţi doresc s-o revezi şi să te primească...
- Penelopa mă aşteaptă.
- După ce îţi vei revedea familia şi te va primi, azi este duminică, duminica viitoare ne vom întâlni din nou în Gara de Nord şi-mi vei aduce vestea că mi-ai vizitat fosta mea soţie din strada Armenească - zic fosta, pentru că am aflat cu doi ani în urmă că a divorţat sau a fost silită să divorţeze de mine, deportatul -, şi-mi vei spune dacă mai pot spera să reintru în posesia colecţiei mele de monezi. Credinţa mea este că la rându-ţi, dacă pentru un timp nu vei recăpăta o catedră de latină, îşi vei găsi totuşi măcar câteva meditaţii cu studenţi sau elevi şi ai să reintri în profesie.
Din spate auziră un claxon. Un mic automobil-dubă îi ajunse din urmă, un şofer ciufulit şi plin de unsoare pe obraz îşi scoase faţa pe fereastră, după ce încetinise mersul, şi strigă voios spre Naso:
- Domnule Ovid, mergeţi la gară? Urcaţi, am drum într-acolo, de ce nu mi-aţi spus că plecaţi, aveţi nişte lucruri la mine, doar de câteva săptămâni am aflat de la baza de maşini că nu mai lucraţi la noi şi n-am ştiut de unde să vă iau, să-mi achit datoriile către dumneavoastră, că am multe, nu le pot plăti eu acum, dar ne înţelgem noi cum facem.
Domnul Ovid făcu un semn cu mâna ca şi cum ar fi vrut să alunge vorba despre datorii şi, împingându-l uşor pe profesorul de latină, urcară amândoi în cabina şoferului ciufulit şi automobilul dispăru spre gară într-un nor de praf alburiu.

*
* *
Cine ar fi trecut într-o zi de vară a anului 1939 prin faţa singurei case înalte şi albe, acoperite cu tablă, aflată la marginea comunei, cu arcada la intrarea principală îndreptată spre răsărit, cu o mică grădină de trandafiri în faţă şi cu o curte foarte largă, prelungită spre nord şi împărţită cu atent spirit gospodăresc - livada cu caişi şi meri, curtea gradjurilor, curtea păsărilor ş.a.m.d. - şi ar fi observat liniştea casei şi a gospodăriei dinspre care nu se auzeau voci şi zgomote, n-ar fi bănuit numeroasa populaţie a familiei care stăpânea această proprietate izolată de restul caselor. Aerul era limpede şi netulburat decât de o zbatere depărtată şi abia auzită a apelor din matca fluviului. Într-o asemenea zi de vară în care nimeni nu s-ar fi putut aştepta să se ivească cineva din casa albă cu arcadă la intrare, după cum nu s-ar fi aşteptat să răsară dintr-o parte sau alta a şoselei ce trecea prin faţa clădirii vreun vehicul, vreo vietate sau vreo fiinţă omenească, se petrecea în interiorul odăilor o agitaţie ordonată, dinainte pusă la punct, care anunţa un eveniment menit să schimbe destinul mai tuturor celor care trăiau acolo. Stăpânul casei, căruia îi plăcea să se numească şi să fie numit ,,fermier", şi nu ,,sătean", cum erau numiţi ceilalţi, în ciuda puţinei sale averi, nepotrivită unei familii numeroase, declanşase această agitaţie chiar în momentul când, venit de câteva ceasuri din câmp, hotărâse să-şi schimbe hainele de lucru, să-şi pună costumul de gală, singurul, de altfel, făcut din stofă englezească, botinele ascuţite cu elastic la carâmburile scurte, să-şi aşeze ceasul elveţian de oţel în buzunarul vestei, să-şi înnoade cravata albastră sub gulerul cămăşii albe şi apoi să pătrundă în paşi oarecum solemni în încăperea din faţă, numită birou, ale cărei ferestre flancau arcada dinspre grădina cu trandafiri. Ajuns în birou, şi-a aruncat repede privirile prin încăpere şi apoi a început să scoată pe rând din rafturile unei mici biblioteci şi din cele două dulapuri ale mesei de scris pline de hârtii atent aranjate, în dreapta cu călimara înaltă, cu postament masiv de bronz alb, cu tuşiere şi ştampile rotunde şi pătrate şi cu un tampon de sugativă umflat ca un cocoş, cu mâner roşu-aprins deasupra, mape groase, şnuruite şi sigilate cu ceară roşie pe care le-a stivuit în partea din stânga a tăbliei. Odată acest lucru făcut, trase în lături perdelele subţiri, din pânză transparentă, de la cele două ferestre, ca să pătrundă mai multă lumină, şi lumina pătrunsă din plin descoperind pereţii zugrăviţi cu un fel de flori de un albastru palid, cu margini uşor aurite, podelele albe, acoperite la mijloc cu un covor gros, ţesut în casă, de asemeni albastru şi cu margini aurii iar pe laturile încăperii cele patru uşi care despărţeau biroul de cele patru camere ale familiei. Întors de la ferestre spre masa de scris, a tras scaunul cu spătarul din lemn sculptat, s-a aşezat, şi-a scos din buzunarul dinăuntru al hainei stiloul de zile mari şi pe o foaie de hârtie albă a scris: 28 aug. 1939, subliniind apăsat această dată pe care voia, probabil, s-o hotărască drept memorabilă pentru sine şi familia lui. Aşeză stiloul desfăcut lângă coala de hârtie şi apoi cu palma dreaptă apăsă în preajma călimării pălăria unui fel de clopot care scoase trei sunete grave, semn pentru cei din familie care aşteptau să fie chemaţi în faţa tatălui în costum de gală, cu mape şnuruite şi stivuite - mapele presupusei lui averi - şi cu stiloul deschis, gata să-i însemne fiecăruia hotărâri de destin implacabile. Dar după prima apăsare a palmei pe clopot nu apăru nimeni, fapt care pe stăpânul casei nu-l tulbura nicidecum, lăsă să treacă durata de timp care ar fi trebuit să treacă până la venirea celui aşteptat să intre, şi cum acesta nu veni din nici o altă pricină decât că nu se mai afla sub acoperământul familiei şi rupsese definitiv cu ea de mai bine de trei ani, era vorba de fiul cel mai mare, care-şi vedea de propria soartă într-un atelier mecanic în cealaltă parte a comunei - stăpânul casei izbi de două ori cu palma în clopot şi dintr-o latură a încăperii apăru cel de-al doilea fiu în ordinea vârstei, în costumul său gri-fer de elev-aviator, aflat în permisie.

*
* *
Căpitanul de infanterie, obosit, se depărtase cu silă de biroul său plin de registre, cu o tuşieră neagră, aproape uscată, rămasă deschisă, şi o ştampilă aruncată în scrumieră, şi se îndreptase scârbit de sine şi de lucrul său de peste zi spre singura fereastră a cabinetului de comandant de comisariat aflată spre miazănoapte cu ochiurile de geam dinspre stradă stropite de ploi vechi şi de picături de noroi, zvârlite de roţile camioanelor militare uzate. Într-o latură a biroului, pe un scaun capitonat, aproape fără culoare, rămăsese aşezat tânărul licenţiat în litere, absent şi el de sine, îmbrăcat impecabil, în haine din stofă fină, de un maro stins, în cămaşa albă şi cravata de mătase bej, în pantofi îngrijiţi pe care noroaiele de afară nu izbutiseră să le atingă. ,,Pe unde ai păşit, domnule, de eşti aşa curat şi nu ţi-a atins mizeria nici vârful pantofilor?" fuseseră ultimele cuvinte ale căpitanului de infanterie înainte de a fi evadat din faţa ultimei victime ce trebuia trecută în registru pentru a fi expediat alături de alte sute în vagoane de animale spre o destinaţie necunsocută.
Aproape urlând, aflat în faţa ferestrei, căpitanul de infanterie, scuturându-şi acolo capul cu păr alb încâlcit, mai făcu ultima încercare în faţa licenţiatului: ,,Cum de te-ai lăsat,domnule, prins în faţa ordinului de chemare, de ce ai semnat de primire când puteai zice că nu eşti dumneata, că nu cunoşti persoana şi să fi dispărut într-o altă localitate decât nenorocitul ăla de Bucureşti? Ascultă-mă, nu mă întorc cu faţa spre dumneata, dispari într-o clipă sau două, pleacă într-o clipă sau alta, unde vezi cu ochii, şi îţi jur, în momentul când voi auzi uşa trântită în urma dumitale voi rupe în bucăţele ordinul de chemare cu semnătura dumitale de primire, îl voi arde şi voi emite un nou ordin de chemare care n-are să te mai găsească. Pleacă odată, noroieşte-ţi pantofii ăia lustruiţi, boţeşte-ţi hainele în ploaie, aruncă-ţi cravata într-un şanţ şi dispari, altfel, ascultă-l pe omul bătrân care te priveşte cu spatele, te aşteaptă ceva din care puţini au speranţa să mai scape."
Licenţiatul în litere nu a făcut nici o mişcare de desprindere de pe scaun. Cu un gest neauzit al mâinii a ridicat uşor ştampila din scrumieră, a aşezat-o între foile unui registru deschis, ca să-şi poată scutura scrumul de la ţigară. Căpitanul de infanterie stătea acolo acum, la fereastră, cu mâinile încleştate pe pervazul scorojit, vopsit în roşu. A urmat o clipă şi încă una. Brusc, uşa s-a deschis şi s-a trântit zgomotos. Căpitanul de infanterie s-a răsucit pe călcâie, fericit că ultima victimă i-a scăpat. Şi în dreptul uşii închise privi uluit la sergentul burduhănos care, în poziţie de drepţi, cu mâna dreaptă la chipiu, striga din tot pieptul: ,,Să trăiţi, domnule căpitan! Camioanele sunt încărcate cu indivizi şi pleacă în câteva minute. Dacă mai aveţi pe cineva, vă raportez că trebuie să-l îmbarcăm imediat. Domnul locotenent vine imediat să ridice documentaţia pentru toată încărcătura."
- Ieşi afară, imbecilule! Nu vezi că sunt într-o discuţie cu un licenţiat în litere şi filosofie?
Licenţiatul stătea liniştit mai departe pe scaun, scuturându-şi ţigara în scrumieră, iar în cealaltă mână ridicase spre privire ştampila şi-i citi literele de pe rotunjimi: Comisariatul militar pentru munca obligatorie - Concentrări. Ştampila mai purta încă în centru, drept sigiliu, stema regală cu vulturul purtând în cioc o cruce iar sub gheare dictonul latin Nihil Sine Deo. Licenţiatul zâmbi uşor, timpul căzuse în absurd, era în anul 1952 şi ştampila veche cu stemă regală uitată pe cauciuc folosea la deportări în lagăre de muncă într-o ţară nu numai fără rege, dar şi cu numele pierdut.

*
* *
Înaintea sosirii trenului accelerat de după-amiază, peronul gării Semizali nu era populat în acea zi de duminică decât de un număr mic de călători şi de câţiva curioşi dornici să-şi piardă timpul şi să privească la spectacolul coborârii din vagoanele internaţionale a vreunei persoane sau alteia, pentru ca de la un timp, începând de prin aprilie 1990 şi până acum, în septembrie al aceluiaşi an, astfel de persoane începuseră să coboare şi în această staţie de câmpie frecventată decenii de-a rândul numai de localnici. Gara cu pereţi roşcaţi, în stil de cazarmă, cu acoperişul prelungit deasupra peronului şi sprijinit pe stâlpi îmbrăcaţi în tablă de mult ruginită, avusese cândva, până prin anii 1939, şi un restaurant al cărui patron, Popescu-Bis, îşi adăugase întru celebritate la numele său banal, nesalvat de anonimat nici prin Bis, şi numele gării, Semizali, de fapt la fel de anonim, oricum, în mintea comerciantului, doi bani şterşi însemnând un câştig faţă de unul singur. Mult timp de la dispariţia restaurantului, partea aceea de peron a rămas mai îngrijită, mai căutată de trecători şi de călătorii întârziaţi, cărora le plăcea să se aşeze pe băncile lustruite de piatră albă, unde vara era multă umbră, iar iarna loc ferit de zăpadă şi crivăţ, parte a peronului care, deloc ciudat, mai păstra numele patronului, i se spunea mai departe, cu ironie nostalgică, chiar şi de aceia care nu mai ştiau nimic despre comerciant şi destinul lui, Teresa Popescu-Bis. Poate că numele s-a putut păstra şi datorită unei inscripţii săpate în spatele uneia dintre băncile de piatră albă de însăşi dalta patronului, care fusese mai întâi pietrar şi care obişnuia să-şi sculpteze numele în locurile unde credea el că trebuie s-o facă, pe firma, tot din piatră, a fostului restaurant, pe pragul de marmură din faţa restaurantului, pe dalele peronului dintre casa de bilete şi localul sau, ca şi pe aleea din plăci de piatră vânătă ce venea din spatele gării prin dreapta, înspre faţada staţiei. Popescu-Bis, acest nume izbea privirea călătorului şi la înălţimea ochilor, şi în dreptul vârfului pantofilor, dovedind oricui care trecea prin gara Semizali că nu poţi scăpa de strânsoara lui Popescu-Bis. Ultima inscripţie cu numele său ce mai rezistase fusese aceea din sptele uneia din băncile de piatră, care a fost suprimată, se zice, tot cu tăişul unei dălţi, prin o mie nouă sute cincizeci şi ceva, săpându-se mai adânc în osul băncii cuvintele TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMâN, dar numele lui Popescu-Bis a rămas perpetuu în aerul gării Semizali, an de an, din primăvară până în toamnă, terasa i-a păstrat mai departe numele, ca şi dalele peronului şi aleea din dreapta, deşi acestea s-au schimbat mereu şi au devenit mereu altele.
Cei câţiva călători în aşteptarea acceleratului, ca şi numărul mic de pierde-vară care veniseră să-şi treacă timpul privind la vagoanele internaţionale se aflau şi în acea zi de duminică masaţi tot pe Terasa Popescu-Bis şi nu exista nimic care să-i lege într-un fel şi să-şi dea atenţie unii altora, până în momentul când şi-a făcut apariţia un bărbat nici prea înalt, nici prea scund, dar impunător prin masivitate, prin costumul său alb, care contrasta cu faţa negricioasă, prelungită cu o barbă neagră, deasă, rotunjită îngrijit. Noul-sosit purta pălărie de paie şi de cum se ivise era mânat de un fel de neastâmpăr nervos de la un capăt la altul al peronului, păşea călcând apăsat de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, prin faţa staţiei, de-a lungul bordurii paralele cu linia ferată pe care avea să intre, dintr-un moment în altul, acceleratul. Curioşii veniţi să revadă vagoanele internaţionale au fost primii care şi-au aliat privirile în direcţia apariţiei şi mişcării masivului domn, apoi şi ceilalţi câţiva călători, stârnindu-se astfel un fel de unanimitate în a identifica personajul, care începuse să irite, să enerveze, aproape să scandalizeze prin masivitate, prin mişcarea şi călcătura lui apăsată, care asedia şi reasedia peronul, neoprindu-şi plimbarea singulară şi absenţa faţă de ceilalţi nici măcar în partea Terasei Popescu-Bis, unde era o umbră plăcută şi unde latura dinspre dreapta a staţiei, cu garaj înalt de lemn vopsit în verde, era invadată de iederă.

*
* *

Hagieni, 2 iulie 1943

Elena,
Mâine pe la prânz voi veni acasă pentru două zile, nu mai mult. Nu am vagoane în care să încarc grâul, de ieri dimineaţă pierd timpul în haltă, garnitura de tren hotărâtă prin ordin de zi e blocată la Ciulniţa pe o linie moartă din pricina aglomerării de trenuri cu soldaţi concentraţi. Am aşteptat aici cu plutonul meu de rezervişti fără să avem hrană şi un adăpost cum trebuie. A mai venit şi ministrul agriculturii pe capul nostru cu un general ramolit să controleze magaziile astea moarte, pierderile de peste noapte şi felul cum executăm ordinele marţiale de colectare pentru aprovizionarea armatei. Îţi spun toate astea ca să înţelegi prostia şi lipsa de rost în care mă zbat, în vreme ce acasă avem atâtea de dres şi de lucrat. Ai grijă, trimite mâine dis-de dimineaţă pe fiul Andrei cu carul şi caii, pregătit pentru seceră, să-l găsesc la pogoanele de la Valea Mieilor cel târziu la ceasurile şase să secerăm împreună măcar ceva, apoi eu vin acasă, iar el rămâne să secere mai departe. Trimi-te-mi prin el o cămaşă şi pantaloni civili de lucru, precum şi puşca de vânătoare cu vreo zece cartuşe pentru prepeliţe, poate am noroc de vânat pentru masă. Vin singur, fără nici un caporal, nici un general. Tot mâine şi tot în jurul prânzului soseşte acasă în vacanţa mare de la liceu fiul Filip, am vorbit cu el la telefon din haltă, nu ştia pe la ce gară vine şi cu ce de la gară până în sat, acasă, s-o descurca el, numai să nu ne aducă în vizită cine ştie ce trupă de liceeni de-ai lui. În orice caz tu pregăteşte ceva în plus şi mai aparte, dracu' ştie. Împreună cu fetele mută războiul de ţesut din geamlâc, pregătiţi două odăi pentru cine ştie cine, coaceţi un cuptor de pâine, am nevoie şi eu pentru întoarcerea la pluton. Ce ştii de fiii Arhip şi Eugen, au scris acasă, vin sau nu şi ei în vacanţă, eu nu ştiu nimic, n-am auzit nimic, şcoala lor de aviatori e militară şi s-ar putea să rămână încazarmaţi şi pe vară, doamne fereşte-ne. Despre altele, te întreb când vin.
Îţi trimit rândurile de faţă prin aceşti doi tătari cumsecade, plecaţi în permisie pentru o săptămână, unul la Topilu şi altul la Sermeni, îndreptaţi spre podul umblător de la Valea Cailor să treacă Dunărea spre satele lor, ei nu cunosc locurile noastre.
Cu bine,

Ştefan Duras