Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Normă şi eufonie de Rodica Zafiu


Adesea, normele lingvistice de tip academic par a fi "de când lumea" - şi, desigur, pe deplin motivate. O rapidă investigaţie istorică poate fi însă de ajuns pentru a infirma vechimea, continuitatea şi mai ales caracterul "obiectiv" al unor reguli. Mai noi şi mai arbitrare decît am fi tentaţi să le credem, regulile rămîn totuşi convenţii necesare şi pe deplin respectabile. Un bun exemplu de impunere indiscutabilă a normei explicite (chiar dacă la origine criteriul de decizie poate fi considerat arbitrar) l-ar constitui modul de formare al genitiv-dativului articulat la substantivele feminine cu terminaţia în -ie postconsonantică (familie, primărie, educaţie etc.). Acestea reprezintă în româna actuală o excepţie de la regula de bază a femininelor, care cere ca articolul hotărît să se ataşeze formei de genitiv-dativ (omonime cu pluralul), stabilind o legătură clară între formele (unei, aceste sau nişte) case şi casei. La substantivele din subclasa descrisă, articolul se adaugă însă formei de nominativ-acuzativ singular: familiei, primăriei, educaţiei se explică pornind de la familie, primărie, educaţie, nu de la (unei) familii, primării, educaţii.

Se observă imediat că substantivele din această categorie - de altfel destul de numeroase - sînt fie termeni culţi moderni, împrumutaţi şi adaptaţi fonetic (familie - din latină), fie - mai ales - formaţii cu sufixele -ie /-(ăr)ie şi -ţie. Sufixul din urmă este caracteristic tot limbii culte, moderne. În limba populară este aşadar frecventă mai ales categoria derivatelor în -(ăr)ie (mândrie, prostie, beţie, măcelărie); celelalte apar tot mai mult ca preluări din registrul cult.

Excepţia formulată ca o subregulă nu este atît o trăsătură intrinsecă a sistemului lingvistic, cît o regularizare impusă în procesul relativ recent (din ultimele două secole) de normare a limbii române, în care pare să fi acţionat în bună măsură criteriul estetic-eufonic.

În 1863, B.P. Hasdeu publica, în Lumina, Iaşi, nr. 15 (Rapsodii gramaticale), câteva observaţii despre genitivul feminin articulat; el constata că în epocă apăreau destule oscilaţii grafice (femeii / femeei, babii / babei), chiar acolo unde regula ar fi putut fi formulată foarte clar: "cazul dativ-genitiv singurit nearticlat, către care se adauge Ń, e criteriul formării cazului dativ-genitiv singurit articlat". Hasdeu afirma că variaţiile erau posibile şi pentru că până în acel moment regula nu fusese explicitată: "Gramatica română n-a înfăţişat pîn-acum, în această privinţă, nici o regulă statornică şi demustrată dupre care ar trebui să urmăm, iar pronunţia vulgară e de tot nedefinită şi individuală" (în Studii de lingvistică şi filologie, I, 1988). Tot Hasdeu formula şi excepţia, ca o subregulă particulară, întemeiată estetic: la cuvintele în -ie, genitiv-dativul ar prezenta "o urîtă concurgere a trei i": filosof-iii; lingvistul - care propune diferenţierea în scris între i vocalic (i ) şi i semivocalic (scris i ) - era de părere că la cuvintele din seria citată ar fi fost de ajuns să se scrie cu doi i, pentru a indica pronunţia bisilabică, forma articulată filosofii acesteia fiind astfel diferenţiată de cea nearticulată: acestei filosofii. Reţinem de aici cîteva lucruri importante: în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, formele în cauză apăreau ca nefixate grafic, iar pronunţia filosofiii era considerată normală, dar inestetică. În propunerea unei modalităţi de scriere, criteriul estetic-eufonic era hotărîtor.

În monografia sa Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc (1970), Paula Diaconescu prezintă în detaliu istoria substantivelor feminine şi a variaţiilor formelor lor accentuate: se constată că în limba română veche acestea cunoşteau numeroase oscilaţii. Substantivele feminine în -ie aveau în secolul al XVI-lea terminaţiile de genitiv-dativ articulat -ieei, -iei, -iiei, -ii: corabieei, bucuriei, mîniiei, domnii etc. În secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, în texte se întîlneau mai ales formele în iei şi ii (iii). Concurenţa formelor a fost descrisă şi de Mariana Costinescu, în Normele limbii literare în gramaticile româneşti (1979). Iar în textele dialectale contemporane e înregistrat adesea un genitiv-dativ neconform normelor academice.

Iorgu Iordan, în Limba română actuală. O gramatică a greşelilor (ediţia a II-a, 1948), se arăta convins de motivarea fundamental estetică a unei norme care ţinea în primul rînd de scriere, nu de pronunţare: "Genetiv-dativul singular articulat al femininelor în -ie are finala -iii (conform regulei pomenite chiar acum), pe care în scris o redăm totuşi prin -iei (cel puţin aşa recomandă Academia). Din cauză că ultimul i este absorbit de cel precedent, pronunţarea ei reală apare, în gura celor mai mulţi români, ca -ii (cu doi i sonanţi)". Regula specială era constituită "ca să evităm prezenţa a trei i consecutivi, care chiar la pronunţare par incomozi (sau neeufonici). De aceea mulţi dintre noi şi spun, nu numai scriu, iei " (p. 80-81).

Toată această discuţie pune în evidenţă un singur lucru: în fond, scriem şi pronunţăm teoriei - nu teoriii (cu doi i în rostire) nu dintr-o presiune clară a uzului sau dintr-un principiu raţional şi analogic (dimpotrivă, analogia şi regularitatea sistemului ar fi favorizat poate a doua formă), ci dintr-o preferinţă manifestată de "normatori" pentru criteriul estetic-eufonic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara