Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

sunetul cartilor:
Nostalgie de Marina Constantinescu

1990. Un prieten de la Filosofie mă anunţă că Pleşu va ţine un curs la Drept, în una din săli. Vestea circulă cu o viteză nemaipomenită.
Am ajuns cu mult mai devreme, mi-am ocupat loc în prima bancă. Aşteptînd şi fericită că am găsit scaun bun, mă plimbam pe holurile înalte, somptuoase ale Universităţii. Îmi auzeam paşii şi ritmul lor îmi impunea o reaşezare interioară. M-am oprit la geam. La un moment dat, în parcarea goală apare, ca din cer, o maşină Dacia. Din ea coboară Andrei Pleşu. Grăbit, se îndreaptă spre sală. Timpul nu trebuia risipit.
Atunci, Andrei Pleşu era Ministrul Culturii. Iar vremurile agitate. La puţin peste patruzeci de ani, acest Ministru a introdus principiul valorii şi a inventat un sistem în care cultura să respire, liberă, să contamineze, să îşi risipească, de-a dreptul, seducţia. Din realitatea arzătoare, din vacarm şi căutări, din agitaţia străzii, din neliniştile revoluţionare zburam, împreună cu Andrei Pleşu, în cele mai minunate locuri. Acolo unde Îngerii îşi fac simţită însoţirea. Mi se părea halucinant ce mi se întîmplă. Despre Îngeri. Şi despre atîtea altele. Tonul era normal, ludic, uneori, lipsit complet de emfază, stratificat în accente şi nuanţe. Ne priveam, se sprijinea pe un cuvînt, era atent la reacţiile noastre. Odată, am poposit cu toţii în Grădina Gheţimani. Şi ne-a vorbit despre iubire şi trădare. Despre rugăciunea sfîşietoare a lui Isus către Tatăl său înainte de a fi prins de gărzi. Ucenicii, la cîţiva metri în spatele lui Isus, adormiseră, cu pleoapele grele de somn şi nepăsare. Abandon... Acum puţini ani, am ajuns la Ierusalim, în Grădina Gheţimani. Am închis ochii şi m-am văzut, tînără, fericită că Maestrul ne-a atins cu aripa lui. Auzeam fiecare cuvînt din acel discurs despre Iubirea de Dumnezeu, de ceilalţi. Şi despre trădare. Pleşu avea lacrimi la acel curs. Ca şi Isus.
Am un caiet-agendă şi recitesc notiţele de atunci. Scrisul meu mic, strîns, ordonat vroia, parcă, să prindă fiecare idee, gînd, respiraţie, cele rostite şi chiar şi cele nerostite. Fiecare mişcare de Înger. Acum douăzeci şi cinci de ani se puneau bazele unei democraţii, ale unui sistem nou, viu, pentru un stat scufundat zeci de ani în umori şi amoralitate, se redefinea ideea de modele, reveneau în ţară mari personalităţi, apăreau edituri, îi puteam citi, asculta, vedea pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca. Sergiu Celibidache a venit, cu toată Orchestra lui müncheneză, şi a ţinut un Concert la Ateneu. Brahms. Horia Bernea înnobila un spaţiu, Muzeul Ţăranului Român. Şi propria noastră identitate Tot atunci, Grupul de Dialog Social şi Revista 22 ne învăţau să fim liberi. Să nu ne fie frică. Să facem exerciţii zilnice ca să preţuim lumina. Şi ca să putem, astfel, să căutăm adevărul. Punctele de vedere ale celor de la Grup erau asumate ca deciziile unui sfat al înţelepţilor. 22 se vindea ca pîinea caldă. Era un fel de Radio Europa Liberă, de data asta, tipărită. Curaj, iniţiativă, idei care mai de care, şcoală de jurnalism şi democraţie. Pătimaşi, acceptîndu-ne părerile diferite, am aflat repede ce înseamnă „împreună”.
Trecut-au anii. Recunoştinţă, solidaritate, reverenţă? Vax. Puţini făcători, sufocant de mulţi comentatori. În general, ni se cuvine totul şi orice. În particular, le cam ştim pe toate.
Humanitas. În biblioteca mea, rafturi întregi de cărţi, colecţii, autori, memorii, jurnale, dicţionare. Autori mari. Nume noi. Traduceri de ţinută. Coperţi frumoase. Rafinament. Humanitas este o ctitorie a culturii şi civilizaţiei. Puterea, rigoarea şi nebunia unui filosof, Gabriel Liiceanu. Şi a unei echipe care l-a urmat. Humanitas înseamnă, de douăzeci şi cinci de ani, curajul minţii şi seducţia cuvîntului, înseamnă asumarea unui fel de a privi norii lui Creţia şi de a înţelege lumea de pe pămînt. Lumea de ieri, de azi, de mîine. Înseamnă spaţii-librării unde zgomotul dispare şi mintea învie. Humanitas sînt şi eu.
Luni seara, pe 2 februarie, casa scenografului avangardist George Lowendal a fost ticsită. Cu o arhitectură aristocrată, bine aşezată pe pămînt, plină de armonie în forme şi linii, plasată în buza Parcului Ioanid, casa unei lumi de altădată a primit în trupul ei sute de oameni care se străduiesc, de atîţia ani, să ne arate calea. Sărbătoarea Humanitas. Sărbătoarea Spiritului liber! Un timp în care am simţit privilegiul de a fi împreună. I-am spus în gînd „mulţumesc” lui Gabriel Liiceanu, Pentru tot. Şi prietenilor mei vechi de la librăria Kreţulescu, doamnei minunate de la Sibiu, amicilor noi de la librăria Cişmigiu. Am ieşit. M-am simţit tînără, rebelă, fără prejudecăţi, fericită, descătu- şată, neîmpovărată. Am simţit cît le datorez celor mai mulţi dintre cei pe care i-am zărit sau nu. M-am urcat în maşină şi am mai urmărit o vreme umbrele din casă. Umbre chinezeşti pentru conştiinţa mea. Mi-am amintit chipul lui Andrei Pleşu dintr-o sală de la Drept. Şi lumina lacrimilor discrete. El este unul dintre cei mai generoşi oameni din cîţi ştiu. Pentru atîţia pe care, poate, i-a cuprins somnul înainte de vreme. Aş fi vrut să-l strîng în braţe şi să-i şoptesc că ţara lui încă mai există. Ca şi iubirea. Ca şi trădarea. Mi s-a făcut frig. Dar nu puteam să plec. Am dat drumul la motor. Deodată, în maşina mea, Pleşu! Mai exact, glasul lui citind poezii ale lui Eminescu. E chiar Din cînd în cînd... Prima poezie a poetului pe care am învă- ţat-o de la bunica mea paternă. Şi Kamadeva. Din cînd în cînd îi era greu. Diploma ei din 1923, de licenţiată în Litere şi Filosofie, cu semnătura lui Ferdinand pe ea, n-a mai valorat nimic zeci de ani. Din cînd în cînd, călăream cu ea pe-un papagal şi aşteptam, puţin pervers, ca să ne certe fiul cerului albastru şi al iluziei deşerte. Din cînd în cînd ar trebui să-l ascultaţi pe Pleşu.

„Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din cînd în cînd,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din cînd în cînd.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pămînt;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din cînd în cînd
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din cînd în cînd...”

Pînă aici mai ştiu şi eu pe de rost. Şi spunem împreună. Apoi... apoi este vocea lui Andrei Pleşu. Adîncă. Şi spiritul lui căutător, răscolitor, plin de cea mai profundă umanitate. Reproş, tandreţe, durere. Tonul aspru, de la început, se topeşte, dezarmat, în regret şi duioşie. Nu interpretează. Citeşte. Cele mai multe dintre poeziile alese pentru această înregistrare sînt din manuscrise. Sînt poezii cu timbre şi cromatici diferite, poezii ample, cu o anvergură a imaginilor, a istoriei, poezii vizuale, poezii cît o respiraţie. Un altfel de Eminescu. Acela netocit. Acela puţin ştiut. Acela prea puţin citit. Cărţile, În fereastra despre mare, Lectură, Albumul, Colinde, colinde, Umbra lui Istrate Dabija-Voievod, Rugăciune, Venin şi farmec, Vis, Vreo zgîtie de fată, Din Berlin la Potsdam, În zadar în colbul şcolii, Dormi!. Andrei Pleşu este o Călauză. Şi pentru cei care cunosc aceste poezii, şi pentru cei inocenţi. De fapt, vocea lui la asta face apel. La un soi de cale nouă a cititului şi ascultatului. Eminescu este proaspăt, fin, zglobiu, ceremonios, trist, eliberat de poverile atîtor şabloane în care a fost înghesuit ca în patul lui Procust. Itinerariu propus de spiritul lui Pleşu ocoleşte ţinuturi cunoscute. Şi, de aceea, te ridică la cer. Ca un înger.

Februarie 2015. Mulţumesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara