Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Note abandonate de Constantin Ţoiu




Sfîrsitul istoriei este sfîrsitul diavolului. (Ca al cunoasterii?)
"De aici înainte, timpul nu va mai exista", anuntă Îngerul Apocalipsului strîngînd covorul timpului (ca al unei primiri oficiale - n.n .).
Vezi imaginea de la Voronet, Judecata de Apoi.

Cheia. Tiganul cu căruta, nevasta si copilul de lîngă comuna Izvorul, în sus, spre mănăstiri. Plecati, după cum spun ei, "în vilegiatură". Căruta are un coviltir negru de nailon. În unele părti, unde acesta n-a ajuns, sunt si petece mari de nailon alb, lăptos, prin care nu se vede interiorul cărutii.
Căruta, la care este înhămat un cal băltat, ca în filmele cu indieni, de epocă, are ulubele atît de lustruite, încît par de os. Cea mai mizeră si în acelasi timp cea mai pretentioasă cărută, deoarece cu ea se face "vilegiatură". N-am mai văzut. Au sub ea si-un lămpas, spre codîrlă, iar pe la mijloc, înaintează, legat de osie cu o frînghie terminată cu o zgardă un cîine rosu, cu coada între picioare, ca vesnic bătut. Dar nu cred că-l băteau, nu aveau ei un aer violent, dar probabil că acest cîine pe care-l chema Ursu, - ca să vedeti! - avea în el o fire nenorocită. Mă rog. Abia mai tîrziu, după ce am intrat în vorbă cu stăpînul cărutii, cînd nu se stie din ce motive, ...desi era de presupus, ...a vrut să se dea jos, nevastă-sa, lăsînd copilul din brate, care dormea pe semne de aerul tare de munte, a dat să-l ajute. Omul era schiop. Avea un picior de lemn care pînă atunci stătuse acoperit de fînul asternut în cărută si care mirosea frumos a fîn proaspăt cosit. Vreun muntean îsi făcuse pomană cu ei.
Dîndu-se jos cu grijă, ajutat de nevastă-sa, care părea ceva mai în vîrstă decît el si căreia îi lipseau aproape toti dintii din fată, omul se propti mai întîi bine în cîrjă, mă salută, ca si cum abia acum făceam cunostintă cu adevărat, si tot ce discutaserăm pînă atunci, eu jos, lîngă drum, el sus, în cărută, cu hătul alături, avusese loc între alte două persoane. Dat fiind betesugul bietului om, care abia acum iesise la vedere, se putea sustine... În orice caz, în acest moment al coborîrii din căruta sa mascată, el se si recomandase înclinîndu-se spre mine. Îl chema Buturugă! Formidabil, alde Buturugă. Culmea, mai lipsea, să adauge ca un titlu de noblete, zicerea arhicunoscută: răstoarnă carul mare, adică, în întregime, proverbul asezat pe baza unei foarte vechi experiente: Buturuga mică răstoarnă carul mare. Ca David si Goliat.
Fusese cositor în prima tinerete. Dar nu mai cositorea. Nevastă-sa, pe care spusese că o cheamă Milica, se ocupase pînă atunci cu ghicitul în fel de fel, mai ales dădea în cărti. Dar, fiind credincioasă si spovedindu-se într-o zi si zicîndu-i popii, sub patrafir, ce face, iar popa spunîndu-i că astea sînt lucruri diavolesti, se lăsase. La sfatul popii. Si mai ales că avea copil. Copilul care se trezise între timp era o fetită de vreo trei ani si ceva, vioaie si avînd pe mutrita ei murdară expresia unei frumuseti îndepărtate, exotice, cum arată, ca indienii de vită nobilă, unii zlătari mai ales de pe la poalele muntilor.
Fetita se dăduse jos din cărută si, în loc de păpusă, se juca cu o bucată de lemn rotundă găurită în mijloc. Nu părea să fi avut vreo utilitate, dar o trata si o legăna ca pe o păpusă mai mică. Buturugă, jos fiind, fuma tot timpul, tigare de la tigare, numai jos. Îmi explicase că, sus, în cărută, sub coviltir, una că putea să ia foc căruta, mai ales de la fînul ce o pardosea si care mirosea atît de frumos; două, că-i făcea rău nevesti-si care avea "răpciugă".
Am stat si am vorbit asa mult timp în marginea drumului, sub niste copaci tineri, de unul din ei fiind legată de oiste căruta cu calul ei cuminte, răbdător, indian.
Ursu zăcea întins pe jos dedesubt gîfîind de căldură, cu limba scoasă. L-am întrebat pe Buturugă dacă nu-l dezleagă, să mai alerge si el, să se bucure. Dar tiganul a obiectat, întins pe jos pe iarbă, aproape de botul calului, nu prea bătrîn, după dinti, si care smulgea iarba cu pîrîituri de ierbivor puternic avînd din belsug hrană, ...a obiectat sau a zis, nu contează, că fiecare trebuie să stea la locul lui, cum i-a dat Dumnezeu să stea; si că nu-i bine să se învete cu alte locuri ori obiceiuri, si că de-aia sînt atîtea nenorociri pă lume că fiecare vrea să facă ce nu-i stă în caracter să facă.
Aici am salutat frumos întreg echipajul pornit în vilegiatură, bravînd universul întreg si lumea întreagă, ori societătile întregi, oricare ar fi fost ele si orice deprinderi ar fi avut. Si, făcînd un pas îndărăt, îmi adusei aminte că nu mă recomandasem, ceea ce ar fi fost o mare necuviintă. Deoarece Buturugă o făcuse aproape ca un tip de lume. Si zicînd cum mă cheamă, si făcînd înaintea lor încă o plecăciune, am auzit-o pe tiganca pocăită strigînd spre mine, de la ea, cu accentul lor cîntător de care cu sigurantă în mileniul ce vine se va molipsi si limba română. Reproduc în bună limbă română:
- Bună să-ti fie inima, omule, care iubesti săracii si îi iei mata în seamă si nu-i batjocoresti si le arăti că si ei sînt oameni... Dumnezeu să te ajute pe unde oi umbla si să-ti de sănătate matale si bogătie, uite-asa!
Si spunînd astfel, se închină repede de trei ori, mărunt, aplecîndu-se cuvioasă către pămînt.