Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tema lunii: generaţii literare:
Note (anti-)„optzeciste” de Ion Bogdan Lefter


La peste trei decenii de la lansarea primei generaţii de scriitori români postmoderni, acţiunea ei e încă în curs. Dacă se va confirma si în acest caz extensia de aproximativ o treime de secol despre care vorbeau teoreticienii mai vechi ai conceptului, atunci perioada de predominanţă a acestui „ultim" model literar (în sens de „cel mai recent", din punctul de observaţie al anului 2010) s-ar putea apropia de sfîrsit, o nouă formulă urmînd să ocupe prim-planul, transformîndu-si predecesoarea în „penultimă".

Deocamdată, semnele unei tranziţii către „altceva" n-au apărut, viitorul încă nu se „întrevede". „ Valurile" care s-au adăugat fenomenului în deceniul final al secolului XX şi în primul din XXI n-au contestat paradigma, ci -dimpotrivă - au consolidat-o.

S-o luăm - însă - mai de departe. Conceptul de „generaţie literară" s-a dovedit în ultimele decenii foarte atractiv la noi. Puternic relansat de valul zis-,,'80", a fost preluat şi de presupuşii „nouăzecişti". Către finele primului deceniu postcomunist apăruse ideea că autorii tineri nu mai avansează compact, ci dispersat, în „grupuri", însă la foarte scurt timp a fost lansat „brand"-ul de „generaţie 2000" sau. „milenaristă" (sic!), activ şi azi, cînd atare ciclicitate alertă ar fi trebuit să-i aducă deja în scenă - nu-i aşa?! - pe „douămiizecişti".

În toată această aglomeraţie „generaţionistă" interferează - de fapt - mai multe concepte, fiecare cu semnificaţiile lui. Din succesiunea biologică a vîrstelor, limpede la nivel individual (părinţi-copii), decurge succesiunea de psihologii colective distincte, preluate apoi de către sociologi şi de către alţi specialişti în ştiinţe umane în modele explicative tot mai cuprinzătoare şi mai interdisciplinare. În zona creativă se mai amestecă şi elanurile juvenile exacerbate, conform cărora lumea întreagă şi, împreună cu ea, şi arta încep odată cu cei mai tineri iviţi în peisaj. Cadenţa decenală de pe piaţa literară românească recentă decurge din asemenea manifestări precoce ale personalităţii.

Victima primă şi importantă e adevăratul operator istorico-literar, de veritabilă relevanţă tipologică, util analizelor de epocă: „generaţia literară", echivalentă celei numite cîndva „de creaţie", concept nu doar socio-cultural, ci şi - de fapt - socio-textual. În combinaţia din urmă merită să accentuăm termenul secund: fiindcă, dincolo de politicile conjuncturale şi de strategiile promoţionale, de ego-uri şi de nerăbdări, nu există „generaţie literară" în absenţa unor trăsături de omogenitate textuală care să justifice înserierea unor autori şi delimitarea lor de eşaloanele anterioare. (Scenariu valabil -schimbînd ce e de schimbat - în toate artele.)

Cu beneficiul acestor distincţii sumare, rezultă că voinţa de afirmare „generaţională" nu e decisivă, neputînd suplini simptomatologia evolutivă a literaturii înseşi. Degeaba proclami un nou început dacă nu se produc mutaţii structurale în limbajul poeziei, al prozei, al dramaturgiei, al genurilor exegetice. Din acest motiv a eşuat tentativa de a lansa „nouăzecismul" imediat după „optzecism". Între timp, evidenţa continuităţii s-a impus, critica vorbind despre o singură generaţie literară compusă din „serii" sau „valuri" succesive, ilustrative pentru acelaşi model postmodern: o nouă „autenticitate" şi o nouă „priză la real", biografism, cotidienism, colocvialităţi şi celelalte, cosmopolitism occidentalizant şi autoreflexivitate, cu toată gama de mărci ale conştiinţei că epoca e „tîrzie" şi că resursele de originalitate „aurorală" s-au cam epuizat.

Venind şi către ipotetica „generaţie 2000", ce-ar caracteriza-o?: din nou „autenticism", directeţea şi „cruditatea" limbajului, jocuri textuale şi intertextuale, raportarea la reţetele culturii „globalizate" ş.a.m.d. Pe scurt, acelaşi model integrator lansat prin marea reformă a viziunilor şi limbajelor literare din anii 1980 şi explorat în continuare de cel de-al treilea „val" al unei - aşadar - unice generaţii „de creaţie", prima a postmodernităţii.

Două mici note personale.

Din motivele schiţate, deşi trec drept unul dintre criticii „generaţiei '80", nu folosesc sintagma! Cum am explicat în repetate rînduri, o consider restrictivă şi inadecvată, drept care am abandonat-o imediat după 1989. Fărîmiţarea decenală a unui fenomen amplu şi coerent, păgubitoare pentru descrierea perioadei, nu face bine decît campaniilor promoţionale ale unora-altora. În schimb operatorul istorico-literar veritabil şi consistent, cel al generaţiei literare, rămîne foarte util, într-o serie - curent, epocă, model cultural. - pe care mă sprijin fără ezitări în articularea scenariului de evoluţie a literaturii române recente şi dintotdeauna.

Şi: percepţia „congenerităţii" cu valurile „'90" şi „2000" ne-a pus - pe mine şi pe alţi colegi de carieră universitară, intraţi cu toţii în sistem după 1989 - într-o relaţie de solidaritate specială cu studenţii noştri. Cu unii dintre ei aveam să depăşim şi bariera adresării la pluralul persoanei a doua - după absolvirea lor, ce-i drept, căci raporturile instituţionale nu pot evita distribuţia clasică de roluri: profesorii - „magiştri"/„părinţi"; studenţii - „discipoli"/„copii". Sînt iarăşi în joc accepţiile diferite ale „vîrstelor", cele culturale constituin-du-se pe deasupra celor biologice şi educaţionale.

În consecinţă, generaţia noastră literară oferă şi cîteva exemple de afinitate „intrafamilială" (dacă pot pentru ca să spun aşa): între colegii noştri de „vîrstă" culturală se prenumără şi tandemurile de taţi & fii Viorel şi Gabriel Marineasa (prozatori), Ioan şi Rareş Moldovan (poeţi şi eseişti), Ion şi Andrei Simuţ (critici şi eseişti; al doilea - şi prozator) ori terţetul tată-fiică-fiu Al. Cistelecan-Ioana Cistelecan-Alex. Cistelecan (critici şi eseişti). De obicei, astăzi şi oricînd, profesioniştii proveniţi din aceleaşi familii ilustrează cealaltă situaţie, aparent mai „normală": părinţi, respectiv copii aparţinînd unor eşaloane creative distincte. Masivitatea primei generaţii româneşti postmoderne explică situaţiile amintite, amuzante în felul lor.

Propoziţia din deschidere e -deci - valabilă în ansamblu, cu privire la întreaga primă generaţie postmodernă, ai cărei reprezentanţi din „valurile" mai tinere sînt în plină afirmare, dar se aplică şi primilor sosiţi, aşa-zişii „optzecişti". Cîţiva şi-au încheiat - din păcate - operele, stingîndu-se prea grăbiţi din viaţă: Mircea Nedelciu, Augustin Pop, Mariana Marin, Ion Stratan, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă şi - vai! - nu doar ei. Însă colegii lor rămîn activi şi promit continuări spectaculoase de carieră...