Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Colocviul romanului românesc:
Note aproape sentimentale de Radu Mareş

Condiţia romanului şi mizele sale în perimetrul literaturii s-au schimbat sensibil – zic eu – prin radicalizare, comparativ cu locul privilegiat şi traseul anterior al maximei glorii de un secol şi jumătate. Nu sunt prea în largul meu pentru a mă aventura într-o argumentare savantă a acestei teze. Să spun deocamdată că prin „radicalizare” înţeleg o distribuire mai apăsată a accentelor într-un text spus şi răspus. Când vorbim despre roman, în general, e de altfel foarte greu să eviţi locul comun.
În ce priveşte romanul românesc, câştigul ultimului sfert de secol e libertatea: pentru cei mai tineri libertatea e de la sine înţeleasă, pentru generaţia expiraţilor din care fac parte e o cucerire colosală. Ştiu că e o chestiune disputată, marile talente, geniile având – după unii – toate condiţiile să se exprime şi în pofida constrângerilor nu doar ideologice dintr-o dictatură, cum e cea pe care am traversat-o de la a la zet, ba chiar realizând performanţe strălucitoare. Eu, totuşi, mă poziţionez pe partea opusă. Consider libertatea oxigenul fără care te sufoci, vitamina nr.1 pentru minte, condiţia liminară a creaţiei. Oricum, măcar sub aspectul cantităţii, a numărului de titluri şi de noi autori, producţia de carte românească, de literatură, de roman, în condiţiile libertăţii arată copleştitor, diluvial, chiar şi la o simplă ochire neprofesionistă. Asta ţineam să notez, înainte de a ajunge la propoziţiile despre „miză”.
Şi mai e ceva. Ca după o explozie, când norii imenşi de praf şi sfărâmături încep să se aşeze şi contextul să se limpezească, se constată că din 1990 încoace romanul – care interesează aici – n-a suferit nicio avarie. Nu dau nume şi titluri, ca să nu încarc textul. Dar se constată cu uşurinţă că ne grupăm, ne mişcăm tot pe cele două culoare ştiute din interbelic. Una ar fi cea a experimentelor formale: destructurarea ţesutului narativ, operată într-o mie şi una de feluri, infuzarea aceluiaşi ţesut cu variate artificii de compoziţie sau stil, achiziţionate din jurnalism, film etc., negarea (repudierea) şi reabilitarea alternativă a unuia sau altuia din datele acreditate pentru construcţia textului ş.a.m.d. Rezultatele, fie ele şi de extravaganţă gratuită, sunt interesante şi au produs entuziasme şi comentarii pe măsură. Pe un culoar paralel s-a instalat şi există, e viu, vital, productiv, romanul respectuos faţă de convenţii şi faţă de misia sa esenţială: a povesti despre om. Această „cuminţenie” irită, provoacă – şi va irita indefinit – pe romancier care va încerca s-o adapteze himerelor sale personale. Nu-i mai puţin adevărat însă că rămâne un sâmbure indestructibil şi aşa se face că, din etapă în etapă, toate se reiau da capo. La fel, sursele conflictuale dintre cele două direcţii rămân şi nu se vor stinge, fie şi doar din plăcerea pură a jocului.
Şi ajung cu asta la „miză”. Miza cea mare a romanului în clipa de faţă e, după mine, recucerirea cititorului. Pentru editor, care se implică umăr la umăr cu autorul, miza e succesul comercial al romanului şi va trage de el cu dinţii, îl va impune: se vinde, îşi acoperă cheltuielile, realizează şi un oarece profit, sau dimpotrivă, rămâne cu volumele împachetate frumos în depozit şi cu paguba. Cei din branşă, şi nu doar ei, ştiu că tirajele romanului scad, succesul se măsoară cu cifre tot mai mici, uneori aproape ridicole. Simetric, în depozite, stocurile de roman nevândut cresc. Dar cresc şi preţurile fatalmente, a citi roman devine o distracţie tot mai costisitoare, practic inaccesibilă celor cu buget drămuit, între care locul cel mai semnificativ, din punctul de vedere al romancierului, îl ocupă elevii, tineretul. Despre programele şcolare şi felul cum e pregătit viitorul cititor de literatură, cu ce rezultate, cu ce speranţe, s-au produs cele mai sumbre analize. Dacă suntem cinstiţi, o să recunoaştem şi că sunt destule cărţi cumpărate, însă parcurse în diagonală sau doar răsfoite, abandonate după primele pagini. Însumate, toate astea contează enorm.
Să fiu mai clar: distanţa dintre romancierul din turnul lui de veghe, cu halucinaţiile lui, şi, de partea cealaltă, grupul infim al celor interesaţi de cartea cu care el va veni e tot mai de neparcurs, undele empatice se diluează, interesul şi entuziasmele scad şi de o parte, şi de alta. Aşa că reuşitele cuantificabile ale editorului, eroul pozitiv, după părerea mea în această aventură – pentru că, dacă nu se mai vând cărţile, ce naiba facem? –, nu epuizează întrebările grave.
De asta, pentru a reveni, miza cea mare a romanului, care a fost şi rămâne locomotiva literaturii, e, aşa cum spuneam mai sus, recucerirea cititorului. Nu văd altă ţintă mai importantă. Seducerea şi recâştigarea cititorului: alfa şi omega în toată povestea.
Nu pot spune cum, cu ce descântece şi vrăjitorii devine realizabil acest miracol. Un sfat al celebrului israelian Oz, adresat romancierului tânăr, dar care cred că e valabil şi pentru vârstnici, sună cam aşa: să scrie despre kibutz-ul lui şi n-ar fi exclus ca în acest enunţ să se afle şi cheia după care bâjbâim. Îmi imaginez, aşadar, că nu e cu neputinţă. E ca în amor, când iubita, şi uşuratică, şi ispitită din toate părţile, nepăsându- i de sângerarea secretă de ală- turi, căreia poate eventual să-i dea şi cu tifla, trebuie sedusă, apropiată, ţinută strâns în braţe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara