Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Noul canon (III) de Daniel Cristea-Enache

Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, Piteşti, 2014, 368 pag.

Raportarea frecventă a lui Manolescu la Călinescu, Lovinescu, Cioculescu, Nemoianu, Zamfir, Negrici şi alţi critici şi istorici literari autohtoni are mai multe semnificaţii.

Prima e dată de convingerea că un corpus literar şi tradiţia pe care el o constituie sînt legate de conştiinţa critică. Critica nu ar putea exista fără literatura pe care se aplică; ea este pre-determinată de obiectul artistic. Însă şi reciproca e adevărată: fără critică obiectul artistic nu ar putea fi distins, în unicitatea sa, de totalitatea producţiei culturale şi în ansamblul acesteia. E motivul pentru care aşa de tîrziu, la noi, din cultură s-a decantat o literatură în adevăratul înţeles al termenului: a lipsit conştiinţa critică, iar scriitorii noştri care, pe cont propriu, au avut-o au fost excepţii de la regulă. Abia odată cu Maiorescu se vor înţelege rolul criticii şi imperioasa ei necesitate pentru existenţa şi consistenţa unei literaturi. Abia de atunci încep să apară marii scriitori români şi să „curgă” operele literare. Interbelicul democratic, ca şi postbelicul totalitar, vor fi epoci de înflorire literară, dincolo de diferenţele majore de context socio-istoric, tocmai pentru că o critică literară estetică disociază valorile (etic, etnic, estetic) şi decantează operele ce vor rămîne în istoria literaturii. Un critic anume se poate înşela „punctual” (Lovinescu despre Caragiale); critica, nu.

Dacă această reflectare a rolului criticii este des întîlnită în critica însăşi şi ea s-a transformat, cu timpul, în normă şi cutumă academică (e uzual, nu încă şi în istoriile literare!, să citezi dintr-un predecesor, fie pentru a-l confirma, fie pentru a-i aduce obiecţii), modul în care criticul „şaizecist” pune problema în Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc este particularizat ca fiind al lui Manolescu. Raportarea la predecesori şi contemporani nu este, aici, doar ceea ce am arătat mai sus că este; ci şi asumarea şi internalizarea unui set de valori şi elemente în care elitismul modernist şi recuperarea postmodernă a tradiţiei se regăsesc deopotrivă.

Manolescu este foarte diferit şi de Lovinescu, şi de Călinescu: primul, un modernist consecvent care pariază pe noutatea artistică şi pe aşa-zisa perisabilitate a tradiţiei literare; al doilea, un „atemporal” care mizează pe „sensul clasicismului” şi pe actualitatea capodoperelor. Manolescu a găsit în postmodernism posibilitatea de a-i completa şi de a nu se lăsa exprimat integral nici de tendinţa lovinesciană de a evalua sever vechiul, nici de aceea, călinesciană, de a mina noutatea artistică „descoperindu-l” pe Balzac în Proust. El va fi lovinescian prin autonomia esteticului şi sincronism, prin diferenţiere artistică şi revizuire a propriilor judecăţi de valoare, în acord cu noua sensibilitate receptivă; însă va deveni şi va rămîne Manolescu prin corectarea perspectivei reducţioniste şi puriste a modernismului.

Literatura va fi, prin urmare, o istorie a formelor care nu se exclud unele pe altele decît în literatură, nu şi în istoria ei. Nu e nici un paradox: dacă în poezia românească modernismul s-a impus, tradiţionalismul nu dispare prin aceasta. A nu mai vorbi despre Goga pe motiv că nu scrie ca Ion Barbu e la fel de ciudat ca a nu mai vorbi despre Barbu pe motiv că nu scrie precum Goga. În locul veritabilei prestidigitaţii călinesciene de a-l transforma pe Octavian Goga într-un autor de poezie „pură”, vedem, în Istoria lui Manolescu, o mult mai justă încadrare a poetului ardelean într-un lirism „coral”, de „factură neoromantică”. Însă şi mai importantă decît fixarea lui Goga în evoluţia poeziei autohtone este conştiinţa faptului că evoluţia nu presupune eliminarea mai-vechiului, ci integrarea lui. Ca un bun postmodern, Manolescu va recupera critic tocmai tradiţia rejectată modernist. La fel de semnificativă, în această ordine de idei, este tratarea avangardei. Istoricul literar le recunoaşte avangardiştilor meritele: „Avangardiştii au scris, în fond, un capitol al literaturii noastre moderne, care, dacă mai poate fi tratat astăzi separat, este pentru că ei au schimbat sintaxa poeziei într-o măsură mai mare decît alţi poeţi moderni şi au emancipat definitiv tematica.” (p. 178). „Din nefericire”, adaugă el, pe o notă de dezolare estetică, „nu există nici un poet avangardist de primă mînă”.

Evaluarea critică vine după înscrierea unui autor în continuitatea literară, iar nu înainte, ca la criticii canonizatori interbelici. Manolescu recuperează nu numai valoarea estetică din operele mai vechi, ci şi diferenţa lor literarculturală faţă de cele ce le-au urmat. Călinescu parcurgea şi el estetic tradiţia, citind „invers” istoria literaturii române, într-un tip de lectură dus la extrem de I. Negoiţescu. Lovinescu penaliza şi „radia” estetic aceeaşi tradiţie, excluzînd-o din cîmpul de receptare al contemporaneităţii. Dar vechiul nu trebuie nici dispreţuit pentru că e vechi, nici făcut nou, cu orice preţ, pentru a fi recuperat. Vechiul este important şi semnificativ tocmai prin diferenţa şi distanţa lui faţă de nou, acesta din urmă fiind pe de o parte relativ (există mereu precedenţe), iar pe de alta, fluctuant (la rîndul său, se va învechi, va fi concurat de un mai-nou). Nici pios, nici ireverenţios, constructorul noului canon critic evaluează estetic literatura română pe toate epocile ei şi îi reconstituie istoric structurile diferite. Octavian Goga nu e mai puţin important pentru că nu este Ion Barbu. Goga e important pentru că e Goga, deşi criticul îl prizează mai mult pe Barbu.

În mod firesc şi în chip organic, Manolescu va ataşa modernitatea postbelică şi postmodernitatea la modernitatea interbelică neepuizată prin avangardism. Interbelicul devine elementul central al tabloului istoric, după ce, în cronica literară, obiectul analizei fusese, cum era şi logic, literatura română postbelică. Manolescu are o poziţie unică atît prin istoricizarea judecăţilor de valoare făcute de el în cronicile literare dintre 1962 şi 1993 (peste trei decenii, cu manifestări a mai multe generaţii), cît şi prin perspectiva de istoric literar „generalist” complet diferită de cea purist-modernistă a lui Lovinescu şi cea aspiraţionalclasicistă a lui Călinescu. Conştiinţa critică şi conştiinţa istorică fuzionează în Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc ; şi, într-adevăr, este dureros pentru un scriitor să lipsească din noul canon.

La finalul acestei cronici în trei „episoade”, cîte ceva despre stilul criticului. E unul de o superioară intelectualitate, însă fără ariditatea din atîtea tomuri academice ce par scrise numai pentru satisfacţia autorilor. Manolescu evită utilizarea unui jargon critic şi preferă limpiditatea paginii: e bine scris ce este scris clar, inteligibil. Pe acest fond stilistic excluzînd preţiozităţile, obiecţia cade ca la o ghilotină, pe cînd lauda personalizează discursul critic. Manolescu e de o răceală maioresciană cînd „execută” un autor şi de o însufleţire mirabilă, atunci cînd reproduce versuri din marii noştri poeţi. Exigenţa critică se manifestă însă şi în cazul autorilor plasaţi foarte sus în canonul propriu. Poezia lui Barbu „este minunată”, da, însă după „curăţirea ei de ideologie” şi „punerea în paranteză a concepţiei literare a poetului”. Atenţie la termenii şi sintagmele criticului, respingînd, fără vreun regret, hermeneutica „sofisticată şi îmbîcsită”, ideatica „eteroclită şi perversă”, în fine, un „talmeş-balmeş” de idei ale poetului însuşi, care s-a situat „cu obstinaţie mai presus de toate curentele literare şi ideologice, sugînd însă din toate”. Vine enumerarea cu afilieri opuse: „parnasian, expresionist, clasicist, purist, manierist, hermetizant, antipaşoptist, anticapitalist, reacţionar, legionar, creştin ortodox, bogumil, eretic, ezoterist” (p. 147). Ghilotina critică a fost deja instalată, urmează – în acelaşi stil limpede şi argumentativ – descăpăţînarea: „Doar occidental şi raţional nu s-a pretins niciodată a fi.”.

Sînt toate semnele pentru transformarea canonului critic manolescian într-unul didactic, aşa cum s-a întîmplat cu Istoria călinesciană din 1941. Din cel mai longeviv cronicar literar şi cel mai important critic postbelic se citează, deja, mai mult decît se citeşte, se iau formule, fraze şi întregi interpretări, se fac şi se „rezolvă” subiecte la examene. A fi un clasic în viaţă comportă riscuri şi îţi trebuie o bună doză de umor şi relativism pentru a te obişnui cu situaţia. Dar e şi cea mai firească răsplată pentru un critic care s-a dedicat, de peste cinci decenii, literaturii române.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara