Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Însemnare la un debut de Gabriel Dimisianu

Cristian Fulaş, Fâşii de ruşine,
roman, Bucureşti, Editura Vinea, 2015, 272 pag.

Fâşii de ruşine, astfel îşi intitulează prozatorul Cristian Fulaş romanul de debut (Ed. Vinea, 2015). Romanul unor crize interioare care cresc una din cealaltă, generate de patima pentru alcool şi droguri. Roman complex cu un titlu însă cam jucat şi în parte impropriu. Nu prea văd cum sentimentul ruşinii ar putea fi porţionat, desfăcut în „fâşii“, fie ele şi simbolice. Un titlu mai simplu, Ruşinea, să zicem, dispensat de acele „fâşii“, un astfel de titlu ne-ar fi condus mai fără ocoluri, cred, către substanţa de tensiuni dramatice a cărţii.

Dar să trecem de titlu. Să observăm că romanul lui Cristian Fulaş îşi câştigă cititorul cam în felul în care şi romanul clasic o făcea, inculcându-i senzaţia că îl transportă într-o lume plauzibilă, într-o lume în care, psihologic vorbind, presupusul cititor s-ar putea regăsi. Unul dintre comentatorii prompţi ai Fâşiilor de ruşine, Octavian Soviany, el însuşi (şi) prozator, a vorbit despre „efectul de autenticitate copleşitor” al acestei scrieri.

O lume, aşadar, „reală”, „autentică”, o lume de toate zilele, dar care, fiind aşa şi nu altfel, este în stare să creeze mari şocuri, să destructureze moral şi chiar fizic, să producă perturbări grave de comportare. Anume cui? Celor care o compun, de bunăseamă. Romanul lui Cristian Fulaş astfel şi începe, cu mărturisirea de sine a unuia din eroi (antieroi?), traumatizat, şocat, a unui ins care şi-a pierdut reflexele adaptării la o ambianţă care-i fusese cândva familiară, iar acum îi apare străină şi chiar ostilă. „Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mâinile astea pe care nu le pot controla. Sub capul meu e ud, mă mut mai încolo şi încerc să opresc tremurul. Pipăi pe sub pernă, găsesc ţigările ; fiecare gest e nesigur, parcă nimic nu vrea să stea la mine în mână. Găsesc pachetul. Nu am foc. Încerc să mă ridic cu greutate. Simt o tensiune uriaşă în nas, parcă stă să explodeze. Încerc să mă ridic, tremur pe picioare. Ajung cu greu până la birou, găsesc un chibrit, mă întorc pe pat. Spaimă.”

Tema-cheie a romanului, autodistrugerea, este de urmărit în toată comportarea personajului care ne-a vorbit mai sus, şi la fel în comportarea altor personaje din roman, a celor mai multe. Alcătuiesc o comunitate umană pentru care alcoolul şi drogurile sunt componente ale normalităţii, ale firescului, ba încă mai mult, le apar ca binefaceri, ca soluţii salvatoare în împrejurări critice. Induc senzaţia ancorării într-un spaţiu al împlinirilor şi al detensionării, ba chiar al creativităţii protejate, astfel cum ne lasă să înţelegem cel care ne vorbeşte şi despre care deducem că ar fi un om al scrisului : „Aş putea să stau aici până la sfârşitul timpului, chiar asta am să şi fac. Am găsit în sfârşit un loc unde pot sta pentru totdeauna fără să deranjez pe nimeni. Aş putea să mă apuc de scris aici, la umbră, sau aş putea chiar să stau şi să nu mai mişc niciodată. Simt alcoolul cum îşi face efectul, îmi place starea asta şi niciodată nu m-am simţit mai bine. Scot leucoplastul de pe nas, tocmai mi-am dat seama că mă deranja. Acum totul e perfect, sunt numai eu fără corpuri străine”.

În fapt dimpotrivă, tot ce pare perfect e iluzie şi procesul la care suntem luaţi martori este unul de dizolvare a identităţii, de autoanulare acceptată. Înrobit amintitelor vicii, care în fond nu sunt grave, sunt de toată mâna („continuu să beau şi să fumez”), eroul se depersonalizează până la a nu mai şti ce a făcut şi unde se află („Unde am fost aseară? Când am ajuns aici?”), o debusolare care în plan moral ne apare mai degrabă cinică, nepreocupată în vreun fel să ţină seama de criteriul adevărului („Nu am emoţii când e vorba să mint pe cineva”).

Alt comentator al romanului, Nicolae Tzone, a vorbit despre afinităţile cărţii lui Fulaş cu lumea Crailor mateini, în ce priveşte atmosfera, şi cu aceea a prozei lui Max Blecher, evocator, în Inimi cicatrizate, al lumii spitalelor, prezentă în Fâşiile de ruşine. Sunt îndreptăţite aceste asocieri, prima făcând-o chiar romancierul care, printr-un personaj, vorbeşte undeva despe „varianta postmodernă a Crailor”.

Eu aş înscrie cartea lui Cristian Fulaş, pe o dimensiune a sa, şi în spaţiul literar al balcanismului, prin prea plinul de pitoresc, prin neobositele peregrinări ale eroilor în spaţiile bucureştene de desfătare, de petrecere veselă a timpului. Dar nu se reduce la atât. E drama omului care mereu pierde crezând că a câştigat, a trăitorului în orizontul clipei şi în perspectiva unui individualism care nu-şi poate ascunde esenţa: egoismul, retragerea în sine însuşi, în „peştera asta sordidă care e interiorul meu”.

Vrea totuşi să răzbată la altă condiţie, să se lecuiască, să refacă punţile cu normalitatea, cu binele, să respingă viciile malefice. Totul e spus limpede în carte, poate prea limpede şi uneori prea apăsat, convingîndu-ne însă cel mai adesea cu indiscutabilă forţă artistică. Cristian Fulaş, un prozator despre care se va mai vorbi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara