Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
însemnari de Livius Ciocarlie

Să nu gândeşti fără corp. „Intelectualii au obiceiul să gândească u-topic, în afara timpului, a locului, a trupului lor.” Nu e un obicei. E chiar condiţia lor. Cine gândeşte antrenând şi corpul e altceva decât intelectual. Eu, ca în toate, şi cal, şi măgar. Nu gândesc cu corpul, dar ştiu ce înseamnă asta. Nu-mi place în groapa de gunoi a lumii, dar mă visez şi mai la fundul ei.

„…cel lovit este lovit înainte de a fi lovit.” S-a născut lovit, sau a primit o lovitură în copilărie, când era încă lipsit de apărare, încă nelucid. E lovitura care stârneşte violenţa de a te lovi în continuare, adevărata violenţă fiind îndreptată împotriva ta. Aceasta de la urmă fiind ideea ei.

Pledoarie elocventă în jurnal împotriva prieteniei, văzută ca stare intermediară care estompează dramatismul vieţii. De aceea, ca să estompăm dramatismul, am avut atâţia prieteni în comunism.
Prietenia exclude corpul. Acceptaţi sunt, deci, numai prietenii homosexuali. E adevărat pentru vechii greci şi, probabil, acum. Cât timp inversiunea a fost hulită, încât greu de practicat, homosexualii nu erau prieteni, ci vânător sau vânat. Nu-i de mirare că împotriva prieteniei a scris şi Proust.

„…acum poezia mea culege în mers nebunia şi întunericul şi chiar trupul sau, mai ales, trupul meu înfricoşat de moarte.” O înţeleg foarte bine deşi fiecare cuvânt – poezie, nebunie, întuneric, trup, trup înfricoşat de moarte – mi-e străin.

„…îmi plac orga, sunetele tari, muzica metalică, ostentaţia, plictiseala, carnea, negrul, întunericul, focul. Şi Unul. Sunt primitivă până în pânzele albe.” „Versuri” puternice, multe, şi în jurnal.

L.R. îi împărţea pe oameni (sau numai pe scriitori ?) în reci şi calzi. Eu, rece, mă adaptez cu un soi de frică – şi fără să reuşesc – la unul cald. Cu Angela Marinescu nu mă potrivesc nici când s-ar zice că mă potrivesc: „Nu mai am faţă. Nu mai am credinţă. Nu mai am nimic”. Ce ne deosebeşte este acel mai.

„…orgolioasă, inaccesibilă, determinantă, provocatoare, plină de moarte.” „Tot timpul mi-e teamă să nu sar la gâtul cuiva.” Dar şi: „umilă, vulnerabilă, modestă”. Pare contradictoriu, dar e condiţia minimală, pentru a scrie „cu trupul”, să fii şi aşa, şi aşa.

E evident că nu poţi rezista lângă un om care îşi trăieşte viaţa cu intensitate. Cel mult, alt pasionat. Iubirea lor, atunci, e sfârtecare reciprocă. Nu durează mult.
„…eram făcută din foc.” Sunt făcut din nisip.

„Stai în pat cu ochii în tavan. Stai, deci exişti. Aceasta este bătrâneţea.” Exact.

Nu încetez să comunic că sunt sincer. Angela Marinescu: „…sinceritatea este laxă, leneşă, comodă, deşi duce la un disconfort ulterior, egal, probabil, cu gradul de lenevie al sincerităţii”. Punct ochit, punct lovit.

Pagini extraordinare despre boală. Înţeleg de ce această carte neconcesivă nu s-a citit. E de ruşine însă că nu s-a comentat. Ar trebui s-o cunoască oricine vrea să afle cum e făcut pe dinăuntru un poet adevărat. Şi cine, dacă nu criticii, ar trebui să vrea?

„Bolnavul are datoria să afle totul despre boala lui…” Era şi părerea lui Yves, ca a mai tuturor medicilor pe care i-am întâlnit. Eu, dacă mă duc la doctor, şi Dumnezeu ştie cât încerc – şi de obicei reuşesc – să nu mă duc, îmi spun că de acuma e treaba lui. Bun, rău, priceput, nepriceput, cum o fi. Nu ştiu decât pe sărite cum se numesc medicamentele pe care le înghit. La ce folosesc, nici atât.
Însă Angela Marinescu se referă la alt fel de boală, în absenţa căreia, într-adevăr, nu poţi să fii mare scriitor.
În ce mă priveşte, sunt prea zdravăn. Nici câtă o am, boala nu e funcţională de vreme ce n-o iau în serios. Cu o vorbă aleasă, ea nu m-a „marcat”. Abia de am un handicap (nu-i vorba de auz; aceea e o defecţiune tehnică) şi nici acela cine ştie ce. Nu fac faţă adunărilor unde nu am ce căuta. Asta-i tot. Am încercat chiar în seara asta. Nu mi-a mers.

Poeţii mă sperie fiindcă sunt fără limită exigenţi şi fiindcă vorbesc o limbă pe care numai ei o ştiu. „Handicapaţii pot schimba ordinea pentru că se află întotdeauna în punctul zero al oricărei comunicări…”

În fragmentul Amintire din copilărie, în această specie obosită a amintirilor din copilărie, scrie o pagină de cu totul altă natură decât se obişnuieşte, una puternică, nemiloasă, edificatoare pentru tot ce a urmat în viaţa şi poezia ei.

„Cu cât o atitudine, chiar de limbaj, pare a fi mai abruptă şi mai nefirească, cu atât celălalt găseşte acolo voluptăţi de nedescris…” La început, acel celălalt e unu, doi sau trei; pe urmă se înmulţeşte, noul fel de a scrie devine şlagăr şi abia atunci, dacă, şlagăr fiind, nu se perimează rapid, ca orice şlagăr de o vară, abia atunci, deci, avem dovada că a fost ceva de capul lui şi îi acordăm o perioadă de graţie, încât nu se perimează decât mai târziu. Dacă nu se perimează nici atunci, ei!, în cazul ăsta înseamnă că avem de-a face cu un scriitor, cum să spun, unul shakesperian.

Spune că n-o interesează un jurnal „realist”, în care scriem ce toată lumea ştie. Greşeşte. Într-un loc, se referă la reacţia partenerilor de discuţie deveniţi ţinte ale violenţei ei. Îi vede cum deodată sunt „precauţi, din înfierbântaţi călduţi”. Îi recunoaşte „după intonaţia vocii, după şoaptele aruncate lateral, după faptul că îşi apropie picioarele, până atunci, lăbărţate”. Amănunte de prozator autentic – şi realist.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara