Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
însemnări de Livius Ciocarlie

De obicei, se scrie jurnal în pauzele dintre scris şi scris. De aceea, o temă recurentă a jurnalelor este: nu pot să scriu. Există însă şi autori care nu ştiu să scrie altceva. Tema lor, de fapt numai un sentiment: uite că pot să scriu şi eu cumva!
Jurnalul este catalogul umorilor de moment. Plin cu de toate. Numai consecvenţă să nu-i ceri.

Nu ştiu cum poate trăi altfel decât la pensie şi lăsat de toţi în pace un om cu firea mea. Nu-mi mai amintesc.
La cele trei cărţi citite alternativ se adaugă, de la o vreme, un interval de tristeţ e. Mă opresc din lectură şi las tristeţea să mă inunde. Nu mă gândesc la nimic.
Ar trebui să mă hotărăsc? Sunt fericit sau trist? Nu văd care-i problema. Sunt, cum ziceam, şi fericit, şi trist. Şi în tot felul de alte feluri, de altfel.

Ciudate nopţi! Adorm pe la zece, mă trezesc în jur de două. Rămân treaz până dimineaţa, nu mă gândesc la nimic. La nimic anume, vreau să zic.
Întrebat, un medic ar fi spus că trei, patru ore de somn ajung pentru un bătrân. Nu l-au întrebat şi ce dracu’ să faci, cu ce să te ocupi, la două, sau la trei, când te trezeşti.

Hotărât să iau măsuri, decid să citesc până adorm. Ceea ce şi fac. Atât de bine mă adoarme cartea încât se face douăsprezece şi sunt proaspăt ca o ştiucă, după ce noaptea trecută dormisem cum dormisem. Istoria s-a încheiat, bineînţeles, cu somnifer.

Iar m-am trezit la trei şi un sfert. Mi-au venit două idei. Le ţin eu minte, mi-am zis. Până să mă îndur să ies de sub plapumă (afară-s minus opt grade), una s-a volatilizat.

Azi-noapte a fost Alexandra la noi şi a dormit la mine, aşa că m-am întors în dormitor. Catolicii tocmai îl aleseră papă pe un jucător de cărţi sau, cum se spune, un stâlp de tripou. Eu mă aflam pe creasta unui bloc cu zeci de etaje şi vedeam cum se sparg malurile de ţărm. M-a trezit T, la opt fără un sfert. Vasăzică, pe patul de moarte, unde a murit mama, dorm ca un prunc.

La vreun an după ce ne instalaserăm aici, mă împrietenisem telefonic cu un fost elev de la Loga, el în ultima clasă, eu în prima. Avocat. Îl ştiam din vedere de prin oraş. Apreciase că fac lauda somnului în ce scriu şi mi-a telefonat. Mi-a telefonat de mai multe ori, la aniversări, de Anul Nou, era afectuos şi începusem să-l vizitez când treceam prin Timişoara. De la o vreme, în calitatea de foşti „colegi”, ne spuneam servus, ca ofiţerii austroungari. Apoi, trecând timp, am încetat să comunicăm. El ar avea acum, dacă-i mai are, cam 85 de ani. De ce povestesc toate astea ? N-aş şti să spun.

Dimineaţă, când coborâm, găsim aprinsă lumina la bucătărie. T, care seara urcă ultima, se deprimă. „Uite, bătrâneţea!” Şi începe să contabilizeze ce lucruri dintr-astea i s-au mai întâmplat. Deodată, mă iluminez. „Stai, doamnă, că nu eşti tu de vină! N-am coborât eu să-ţi aduc telefonul? Iar eu nu de ramolit las aprins. De zăpăcit.” Happy end.

– Adu, te rog, Alexandrei vesta mea în carouri, de pe scaun. –Pe care scaun? – Cum, care scaun? Din hol. N-o vezi toată ziua acolo? –N-o văd. –Da’ ce vezi? –Văd că sunt lucruri, că dacă aş vedea care lucruri aş fi scris romane, nu prostii. – Ce înseamnă lucruri? – Înseamnă că văd numai esenţa. Alexandra, spune ce sunt, nominalist sau ălălalt ? – |lălalt.

(Urmează, mai bine zis urmau, cam cât pentru luni bune de revistă, comentarii la Schopenhauer. Le recitesc şi casc. Discret, ca omul bine crescut, dar casc. Dacă eu casc… Aşa îmi spun şi, responsabil, decid să nu păstrez decât fleacurile. Astea se pot citi. Sper. Aştept mulţumiri din partea cititorilor. Nu ştiu ei de ce i-am scăpat! Cu ce sacrificiu! Vorba lui Niţă Ghiţescu: „Şi ce frumos scrisesem, domnule!”. Mare păcat!)

Schopenhauer vrea ca înainte de a-l citi pe el să-l reciteşti pe Kant. După aceea, să parcurgi de două ori Lumea ca voinţă şi reprezentare, în aşa fel încât la fiecare frază să ai în minte legătura ei organică cu tot ce a precedat-o şi tot ce va veni. Astfel, contradicţiile aparente se vor rezolva. Următoarea, de exemplu. În precuvântarea la prima ediţie cere să citeşti mai întâi Anexa, adică volumul doi. După douăzeci şi cinci de ani se răzgândeşte: să începi cum se începe, cu primul volum. Nu mai stau să chibzuiesc. Din solidaritate de vârstă, ascult de sfatul celui mai bătrân. Mai ales că acesta nu face vorbire despre Kant.

„…intelectul transformă dintr-odată în intuiţie simţirea apatică şi lipsită de orice semnificaţii.” Simţirea apatică şi lipsită de semnificaţii este foarte importantă pentru artist. Numai de la ea poate porni – şi nu trebuie s-o transforme prea repede în altceva. De altfel, faptul că Schopenhauer vede peste tot numai cauze şi efecte este o… raţiune suficientă pentru a te îndoi de intelectul care se apucă, unadouă, să nu-l lase în pace pe omul apatic şi liniştit.

Îl citează pe Berkeley: „Puţini oameni gândesc, dar toţi vor să aibă opinii”. Nu numai că vor! Întrebarea e: ce înseamnă să gândeşti? Când, brusc, înţeleg un lucru, am gândit? A gândi nu înseamnă să raţionezi? Dacă aşa ar fi, ar însemna că nu gândesc deloc.

Imprudenţa de a exemplifica. Oamenii de geniu nu pricep matematica, spune. Ciulesc imediat urechea, direct interesat. „Alfieri povesteşte că el n-a putut înţelege nici măcar cea de-a patra teoremă a lui Euclid.” Nici măcar! Eu, care n-am auzit de a patra, şi nici de celelalte trei, îl şi depăşesc. Aş putea să mă uit cu oarecare fală la muritorii de rând, cunoscători de matematică sau nu. Ce folos! Alfieri, genial!


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara