Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Paris, 27 iulie 1992

La Paris, văduva scriitorului Julio Cortázar locuieşte în Place du Général Beuret. Deşi relativ centrală, piaţeta aceasta e mai liniştită: copii jucându-se cu mingea pe stradă, hoteluri de mâna a doua, farmacii, mici boutique-uri. Din piaţă se vede o poartă masivă, apeşi pe o sonerie şi pătrunzi într-o curte interioară, unde îşi au intrările două blocuri relativ moderne. Tot aici se intră în depozitul unei farmacii şi în bucătăria unui mic local. În singura casă de dincolo de poartă locuieşte Aurora Bernárdez Cortázar. Casă cu etaj. Alb murdar este culoarea tencuielii, portocalie e ţevăria, obloane maro. Totul pare că se prăbuşeşte. Chiar şi cei doi copaci din curte arată jalnic, frunze prăfuite, crengi lăsate, în fine, un mic anunţ lipit pe o uşă indică posibile reparaţii, dacă locatarii vor oferi banii necesari...

Totul pare părăsit. Nimeni din preajmă n-o cunoaşte pe doamna Cortázar. Nimeni din jur n-a auzit, n-a citit, nu s-a cutremurat în faţa cuvintelor lui Cortázar. Proprietara hotelului din preajmă îşi aduce vag aminte de o pereche de emigranţi latino-americani, dar aceştia erau din Mexic, veniseră cu o droaie de copii după ei...

Intru în farmacie. Acelaşi răspuns sec. Cortázar? O ridicare din umeri. Un ilustru necunoscut. În bucătărie, ospătăriţa localului mă roagă să întreb locatarii. Dar nu, nimeni nu ştie nimic despre cel care descria autostrada din sud aglomerată când parizienii se întorc în week-end, nimeni n-a auzit nimic despre cel care plimba sufletul cititorului, ca nimeni altul, pe rue d'Aboukir, pe Boulevard Sébastopol, pe Pont des Arts, pe Quay d'Orsay. Parizienii, preocupaţi de cotidian, par a nu realiza că acolo, lângă ei, a trăit un om care vibra cu întreaga-i fiinţă atunci când scria despre oraşul de pe malurile Senei.

Într-un târziu, când, păgubaşă, mă aşezasem pe o bordură, privind încă o dată, pentru a câta oară, casa Aurorei Bernárdez, privind copacii parcă trişti şi ei, solidari cu mine, trece o locatară care, în chip miraculos, nu-mi vine a crede, o cunoaşte pe doamna Cortázar, auzise, citise, simţise ceea ce sper că simte orice cititor al lui Cortázar. Deja sufletul mi-era greu. Simţeam că, dacă locatara aceasta n-ar fi apărut, mi-ar fi fost peste putinţă să părăsesc locul unde cineva care l-a cunoscut îndeaproape pe Julio a trăit, trăieşte încă, într-un inimaginabil şi dureros anonimat.

Paris, 28 decembrie 2004

Cercul s-a închis. După doisprezece ani, am reuşit să mă întâlnesc cu cea care l-a cunoscut, cred eu, cel mai bine pe Julio Cortázar. Pe 27 decembrie, seara, am sunat-o pe doamna Cortázar, m-am prezentat şi mi-am exprimat dorinţa de a ne întâlni; mi-a fixat, simplu, o întâlnire pentru a doua zi, la 11.30: 9 Place du Général Beuret, să cobor la Métro Vaugirard.

După o noapte agitată, am luat RER, apoi metroul; mai întâi staţia Pasteur, apoi Vaugirard. Pe drum am recitit cuvintele lui Mario Vargas Llosa despre doamna Aurora Bernárdez Cortázar: "n-am contenit să mă minunez de spectacolul pe care-l ofereau cei doi, Aurora şi Julio, când îi vedeai şi-i auzeai conversând în tandem. Tot ce spuneau era inteligent, cult, amuzant, vital. Adesea mă gândeam: nu pot fi mereu aşa." Cum n-am avut ocazia să-l cunosc pe Julio Cortázar omul, ci doar pe scriitor, îmi doream să cunosc ceva din viaţa lui, să simt oarecum atmosfera în care a trăit şi, de ce nu, să-i pătrund altfel în intimitate. Doream apoi să desluşesc ceva din misterul degajat de personalitatea puternică a Aurorei, o făptură firavă dar extrem de puternică, care, la rândul ei scrie şi traduce - toată viaţa a scris şi a tradus - fără a publica însă nimic din creaţia personală. Îmi doream, în secret, să fac chiar un interviu cu ea, să aflu cât mai multe lucruri, pe care le-aş putea apoi dezvălui cititorilor.

Nimic din toate acestea. Am ajuns în faţa porţii masive cu numărul 9. Am sunat la interfon, s-a deschis o uşă, am intrat într-un hol îngust, unde a mai apărut o uşă, care însă nu se mai deschidea. Am încercat acelaşi cifru. Zadarnic. Mă pregăteam s-o sun din nou, mă gândeam că nu se poate, am ajuns atât de aproape, trebuie să mă întâlnesc cu doamna Cortázar. Şi atunci a apărut o femeie minionă, cu păr alb, cu nişte ochi albaştri, senini, dar foarte fermi, o femeie care nu-şi trăda deloc vârsta. Era toată un zâmbet, m-a întrebat pur şi simplu: "Luminiţa?" şi m-a invitat în casă. O casă extinsă anul acesta, mi-a spus, a cumpărat un nou corp şi spaţiul a devenit generos. Urci o scară şi dai de o încăpere dreptunghiulară, foarte luminoasă, sunt multe ferestre, şi una chiar în tavanul oblic, ca de mansardă, rafturi cu cărţi, un calculator, o măsuţă şi scaunele pe care ne-am aşezat ca să stăm de vorbă. Aurora a început să-mi pună întrebări, i-am dat cele două volume traduse - Cât de mult o iubim pe Glenda, apărut la Allfa în 1998 şi Toate focurile, focul, publicat la Polirom în 2003. Titlul românesc al acestuia din urmă a amuzat-o, a rotunjit o-urile din Toate focurile, focul şi a zis: "Înţeleg, seamănă foarte bine cu limba spaniolă: Todos los fuegos, el fuego". I-am oferit în dar o farfurie de ceramică de Horezu, care i-a plăcut, pereţii aveau câteva ornamente simple şi am avut senzaţia că modelul cu alb şi gri al farfuriei se potrivea pe unul dintre pereţi. Au urmat întrebările ei, şi mi-aş fi dorit să-i pun eu cât mai multe întrebări, să aflu cât mai multe lucruri. Toată tensiunea, toată încordarea pe care o resimţisem la gândul că ne vom întâlni dispăruseră ca prin farmec. Era un spaţiu atât de primitor, iar ea emana atâta calm cum nu mai întâlnisem demult la cineva. Doamna Cortázar are peste optzeci de ani, trăieşte absolut singură în acea casă mare, la Paris nu mai are nici o rudă; un frate trăieşte la Madrid, şi o soră în Statele Unite, deci duce o existenţă solitară într-un oraş labirintic, la o vârstă înaintată. Şi totuşi n-am simţit nimic din angoasa celor de vârsta a treia, terorizaţi de neputinţă, de boli, şi speriaţi de iminenţa sfârşitului. Nimic din toate acestea. Dimpotrivă. Un calm olimpian, un zâmbet care-i lumina întreaga faţă atunci când mi-a spus: "Am prieteni, am foarte mulţi prieteni, dar nu am rude. Deci nu am pe nimeni."

Cum doream interviul, am pus întrebarea. Mi-a răspuns foarte ferm: "Nu dau interviuri, dacă dau unul, dau cincizeci. Nu am dat, şi nu voi da niciodată interviuri. Nu-mi place să vorbesc în public. Fireşte, la întâlnirile cu studenţii, cu cititorii, răspund la întrebările inerente, dar interviuri nu dau." Iniţial m-am blocat. Mi-am spus apoi că, de fapt, nici nu contează asta. Pentru mine, important era să respir un timp aerul respirat odinioară de Julio, să văd cum era acel spaţiu magic în care a trăit la un moment dat, unde a scris şi de unde şi-a luat puterea ca să înfrunte tot ce a urmat. Şi asta am reuşit. Nemaiexistând stresul întrebărilor standard şi al răspunsurilor pândite cu sufletul la gură, am lăsat discuţia să curgă de la sine, iar acum voi povesti doar ceea ce mi s-a părut important. N-am îndrăznit să întreb practic nimic. Tot ce scriu sunt cuvintele Aurorei, ceea ce a dorit ea să dezvăluie.

Mi-a vorbit despre ultimele luni din viaţa lui Julio Cortázar. S-a ridicat şi mi-a adus o carte, un facsimil, publicat de ea într-o ediţie bibliofilă, în 150 de exemplare. Sunt aici gândurile lui Julio pe patul de spital, scrise cu o lună înainte de a muri. Un prieten, grafician, Julio Silva, a venit la spital şi a umplut pereţii cu nişte gravuri interesante, dar toate pe un fundal negru. La un moment dat, Julio, trezindu-se, a întrebat: "Ce-i cu radiografiile astea?" După care a scris textul Zece negru, pe care-l puteţi citi în aceste pagini.

Doamna Cortázar mi-a mai dăruit şi o carte inedită. Se numeşte Cuaderno de Zihuatanejo. El libro de los sueńos. Mi-a vorbit despre proiectele ei pe anul 2005. Va alcătui o antologie, publicată împreună cu Paco Porúa şi Julio Silva, intitulată Animalia, antologie ce va cuprinde toate povestirile lui Julio cu animale. A ales acest titlu, nedorind să se confunde cu volumul lui Bestiario, fiind că Antalogia e mult mai complexă. Şi, în fine, un proiect foarte ambiţios: îi va publica întreaga corespondenţă. Acest lucru a presupus un efort uriaş, fiind vorba de numeroase scrisori trimise de-a lungul vieţii, (scrisorile din engleză şi franceză sînt traduse în spaniolă de Aurora însăşi). Aceasta va fi adevărata biografie a lui Julio Cortázar, consideră Aurora, şi cea mai autentică. Din scrisori sesizezi altfel viaţa unui om, când scriitorul se adresează unor prieteni e sincer, şi descoperi laturi total necunoscute ale personalităţii şi caracterului lui. I-am cerut permisiunea de a traduce acest volum, cu toată corespondenţa lui, şi mi-a acordat-o; am simţit în clipa aceea că de fapt aşa voi avea ocazia să aflu tot ce mi-a rămas necunoscut din viaţa şi opera lui.

Am vorbit apoi despre adaptări cinematografice şi dramatizări. Tineri cineaşti francezi o sună şi îi cer permisiunea să adapteze o povestire sau alta. Sunt numeroase asemenea adaptări. Din păcate, publicul larg o cunoaşte doar pe cea a lui Antonioni, "Blow-up", după povestirea Las babas del diablo. Câteodată, are parte de surprize neplăcute: descoperă în scenariul anumitor pelicule o idee dintr-o povestire a lui Cortázar. De pildă în Good bye Lenin se simt vizibil urme din Cartas de mamá. Cineasta argentiniană Lucrecia Martel a făcut un film după Final de juego. În general acceptă adaptările, dar nu va fi niciodată de acord cu vreo adaptare după Rayuela (Şotronul). I se pare periculoasă o asemenea încercare, nu vrea să se cadă în derizoriu, în vulgaritate.

în 2004 s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui Julio. S-a comemorat acest eveniment cu predilecţie la Buneos Aires, la Universitate şi la catedra Julio Cortázar şi la Barcelona, unde Luis Insúa a organizat la Centro de Cultura Internacional o expoziţie itinerantă cu fotografii reprezentându-l pe Julio în călătorii, un Julio voiajor.

Am discutat apoi despre scriitorii spanioli contemporani care-i plac sau pe care i-a descoperit în ultima vreme cu bucurie. Îi place de pildă Enrique Vila-Matas, cu ultimul lui roman Paris no se acaba nunca, Javier Marías, şi mai nou, Javier Cercas, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Carmen Balcells, citindu-i cu interes Los soldados de Salamina. Regăseşte ceva din autorii latino-americani în aceşti scriitori de pe peninsulă, ceva din forţa şi autenticitatea scrisului unor Márquez, Sábato, Bioy Casares etc. Poate şi fiindcă în cărţile lor se simte amprenta altor culturi, ei circulând mai mult.

Am vorbit şi despre traduceri. Mi-a spus că există o ţară unde s-a tradus toată opera lui Julio Cortázar: Polonia. Ţară pe care a şi vizitat-o; a fost la Cracovia şi a rămas impresionată de pasiunea cu care vorbeau cititorii despre cărţile soţului ei. A trebuit să mărturisesc că în România suntem mult în urmă, dar am promis că vom recupera acest handicap. Dînsa nu cunoaşte deloc România; i-am lansat invitaţia şi imediat m-a întrebat dacă poate veni cu trenul, detestă aeroporturile aglomerate şi impersonale. Cu acest gând, al revederii, a trebuit să ne luăm rămas bun. I se stricase ceva la calculator şi trebuia să meargă la FNAC să obţină ajutorul celor de acolo, adăugând pe un ton glumeţ că ea trebuie să le rezolve pe toate, şi cum e firavă nu poate duce singură calculatorul la reparat. Iar cărţile ei, am mai întrebat-o, când se va decide să le publice totuşi? Nu încă, mi-a răspuns enigmatic. O modestie împinsă la extrem: n-o intereasează latura publică, nu-i plac interviurile, îi place însă să stea de vorbă cu prietenii, cu traducătorii, îi place să le dăruiască cărţile lui Julio, dar mai ales ceva din liniştea şi echilibrul ei. Sunt o privilegiată a sorţii. Stând câteva momente în preajma Aurorei Bernárdez Cortázar ceva din viaţa mea s-a schimbat, am simţit că ceea ce căutasem cândva, demult, în iulie 1992, venind în Place du Général Beuret, găsisem. Aşa cum spuneam atunci, cineva care l-a cunoscut îndeaproape pe Julio trăieşte încă, într-un inimaginabil anonimat. E un anonimat voit, acceptat cu seninătate, care-i face existenţa mai plină, ei şi celor ce vin în contact cu ea. Trebuie s-o cunoşti ca să înţelegi acest sentiment.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara