Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Scrisoare din Paris:
Întâlnire Pascal-Descartes de Lucian Raicu


N-am ştiut că Descartes şi Pascal - trăind în acelaşi secol, al XVII-lea - au ajuns la un moment dat să-şi încrucişeze paşii, să se vadă la faţă, ba să şi vorbească pe îndelete, de două ori, o zi după alta, pe 23 şi 24 septembrie 1647. Vestea asta e îndeajuns de senzaţională, demnă să concureze noutăţile zilei de azi..., chiar să le eclipseze, măcar pe unele dintre ele..., mă grăbesc să o transmit mai departe, poate că va interesa... Descartes era în trecere prin Paris în drum spre Olanda şi a ţinut neapărat să-l întâlnească pe ciudatul personaj de care auzise, "era foarte intrigat de lucrările acestui tânăr atât de excesiv" notează François Bott într-un comentariu dedicat noului volum al operelor lui Pascal, din marea ediţie în curs de apariţie sub îngrijirea lui Jean Mesnard. Jacqueline - sora excesivului "tânăr" - acceptă propunerea făcută printr-un emisar al filosofului curios de noi cunoştinţe (revelatoare), o acceptă fără a-şi mai consulta fratele, avansând o singură condiţie - vizita să aibă loc la o oră rezonabilă, nu prea devreme, întrucât dimineţile, Pascal, suferind fiind şi fire ceva mai stranie (se mai întâmplă asta oamenilor de geniu...), vorbea cu greutate... Descartes manifestă înţelegere şi îşi potriveşte programul în funcţie de ciudăţeniile tânărului de douăzeci şi patru de ani, pe care dorea totuşi să-l cunoască, avea motivele lui (ştia de pe atunci ce lumea avea să ştie ceva mai târziu...), el însuşi fiind la acea dată nu doar mai reputat, dar şi mai vârstnic cu aproape treizeci de ani. Întrevederea s-a desfăşurat în locuinţa lui Blaise şi a lui Jacqueline (casa există şi astăzi..., nu trec pe rue Brisemiche, pe lângă ea, aşa, fără un fior), între 10h 30 şi 12h - şi s-a repetat a doua zi, la o oră - totuşi - mai puţin potrivită specificului program pascalian, începând de la 8 dimineaţa. Jacqueline relatează despre ce anume s-au întreţinut cei doi bărbaţi, tânărul Pascal şi mai bătrânul iniţiator al spiritului cartezian, despre ce credeţi?, nu e uşor de ghicit, despre vidul din natură. Asta era tema care le stătea atunci "la inimă". Se poate presupune că s-ar fi plictisit să vorbească despre altceva.

Aflu de această întâlnire dintre spiritul cartezian şi spiritul pascalian, petrecută pe 23 şi 24 septembrie 1647 chiar în vreme ce - răsfoind cu emoţie volumul lui Marcel Mihalaş (îngrijit şi prefaţat de prietenul său Valeriu Cristea) dau peste poemul intitulat de-a-dreptul: Descartes. Scris în 1986, un an înainte de moartea (sinuciderea) poetului, unul dintre cei mai adevăraţi din România ultimelor decenii. Descartes - subiect de poezie... Depinde cui îi vine ideea, depinde pe mâna cui cade... Citind poemul, observi - ca să ajung din nou de unde am plecat, că spiritul cartezian nu respinge (suportă cu bine) o interpretare spiritualistă şi "mistică". O lectură întrucâtva pascaliană... De tipul celei propuse de Marcel Mihalaş în poemul intitulat Descartes:

"Scriu: Gândesc, deci exist, şi, scriind într-o doară / Mâna mea şi stiloul - ştiu - există şi ele: / Deci gândesc? Şi-acest scaun, ce dă ca să moară, / Mai există: deci cugetă, prins în proptele? // Şi fereastra deschisă, ca şi plopul de-afară, / Şi văzduhul ce-nuntru-mi tocmai foc îmi dădu, / Înainte de a-l stinge suflându-l pe nară, / Şi luna, şi soarele: ele cugetă? Nu! ş...ţ Şi-atunci? Ce rămâne, ce cugetă oare? Pentru toate acestea e nevoie de un zeu. ş...ţ"

Am transcris din poemul lui Marcel Mihalaş - intitulat: Descartes.