Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Întoarcerea lui Ulise de Nicolae Manolescu

Mircea Mihăieş, Ulysses, 732. Romanul romanului, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 1016 pag.

„Cartea de faţă e fiziologia (adică studiul vieţii) unui roman de 732 de pagini, publicat în 1922, care n-a murit deloc – deşi romanele mor câte puţin – şi nu va muri niciodată”: este fraza de început a cărţii lui Mircea Mihăieş despre romanul Ulysses (Polirom, 2016) al lui James Joyce, carte pe care nu mă sfiesc s-o numesc monumentală, cu un cuvânt potrivit şi romanului lui Joyce, şi nu numai datorită celor peste 1000 de pagini câte numără, dar şi valorii şi însemnătăţii ei literare.

Există mii de cărţi despre Joyce în lume şi câteva consacrate „facerii” romanului, care este ea însăşi o odisee, din care cele mai folositoare i-au fost lui Mihăieş, conform propriei mărturisiri, James Joyce and the Making of Ulisses a lui Frank Budgen, din 1934, şi Ulysses in Progress a lui Michael Groden, din 1977. Parcurgând cele peste 300 de titluri din bibliografia finală, n-am descoperit o altă carte a facerii care să fie totodată o analiză atât de minuţioasă a romanului, capitol cu capitol, pagină cu pagină şi, crede- ţi-mă!, rând cu rând, precum aceasta a lui Mihăieş. Fraza de început pe care am citat-o poate fi completată: fiziologia (adică studiul vieţii)şi anatomia (adică studiul corpului) romanului lui Joyce. Ceea ce vrea să spună: un roman al romanului (subtitlul lui Ulysses, 732) şi o critică a lui. S-a înţeles că 732 e numărul paginilor ediţiei princeps. Cât despre corpul romanului, altfel spus, textul lui, va trebui să citiţi cartea lui Mihăieş ca să vă daţi seama de încărcătura simbolică a corpului la Joyce. O cronică e prea fragilă ca să-şi asume întreaga lui greutate.

Cartea se compune din trei mari părţi: istoria scrierii şi a întâii publicări a romanului, urmată de o examinare a lui aproape medicală şi de un fel de epilog despre avatarurile faimoasei ediţii Gabler, în trei volume, „critică şi sinoptică” (1984), pe fondul unui „război de zece ani”, cum scrie Mihăieş, care a angajat toată suflarea joyceană de pe mapamond. Ultimul subcapitol, Peisaj după bătălie, seamănă cu un borgesian joc de artificii. Povestind incendiul care a cuprins la un moment dat librăria franceză „Shakespeare and Company”, care a publicat prima ediţie a romanului, Mihăieş adaugă versiunii oficiale a focului izbucnit chipurile de la lumânările pe care zgârcitul patron de până mai ieri le folosea în locul electricităţii o alta, pe care o atribuie poetului american Ferlinghetti. Vizitând într-un rând librăria, Ferlinghetti l-ar fi confundat cu Joyce însuşi, mort de o bună bucată de vreme, dar cunoscut americanului în ultimii săi ani de viaţă, pe un oarecare John Kidd, delirant contestatar al ediţiei Gabler şi l-ar fi surprins stropind cu benzină cele trei volume ale amintitei ediţii, într-un gest măreţ de fanatism. Simbolistica incendierii bibliotecilor e, cum se ştie, foarte veche, ca şi bibliotecile incendiate, reale sau fictive, de la aceea din Alexandria Egiptului la cele din romanele lui Cervantes şi Canetti. Joyce fiind un specialist în simboluri, pretinsa relatare a lui Ferlinghetti seamănă cu o mărturie. Doar că am motivele mele să i-o atribui lui Mihăieş însuşi. Unul din motive este acela că, scrupulos informată bibliografic de obicei, cartea indică pentru spusele poetului american o sursă vagă, în plus, numele nu-i este menţionat în Referinţele critice de la urmă.

Spuneam că povestea scrierii lui Ulysses este ea însăşi o odisee. Relatată de Mihăieş cu un extraordinar talent de prozator şi atât de captivantă, încât nu poţi lăsa cartea din mână. În ciuda aspectului academic, dat fiind natura subiectului şi imensitatea aluviunilor bibliografice, cartea oferă o lectură palpitantă, cu suspans, enigmă şi tot tacâmul romanelor poliţiste englezeşti. Nu pot decât să dau o mică idee de acest aspect al cărţii, nici măcar un rezumat. Un apperçu, cum ar spune francezii, o repede ochire, în româneasca secolului XIX.

Surprize sunt din capul locului. Lipsit de intrigă, în sensul clasic, dificil ca limbaj, greu lizibil, Ulysses n-a făcut neapărat de la început deliciul criticilor şi al scriitorilor, însă s-a bucurat, încă mai inexplicabil, de un enorm succes de public. Mihăieş semnalează o fotografie din 1955 cu Marilyn Monroe ţinând în poală romanul şi-i examinează pe îndelete simbolistica publicitară. Înainte de a ieşi pe piaţă, prima ediţie a făcut senzaţie printre, vorba vine, cititori, care au copleşit editura şi tipografia cu cereri de abonamente imposibil de onorat. În SUA, unde romanul a fost interzis până târziu, el a apărut în serial într-o revistă şi apoi într-o ediţie pirat. Reacţiile în Anglia şi în Irlanda au fost teribile. La moartea lui Joyce în 1941, preşedintele Irlandei, Eamon de Valera a interzis oficialilor ţării natale a scriitorului să participe. Fusese informat că scriitorul era un catolic renegat. Începând din anii 1970, Irlanda va răscumpăra manuscrise ale lui Joyce la preţuri faraminoase. Explicaţiile refuzului au constat de obicei în faptul că romanul ar fi pornografic şi blasfemator la adresa catolicismului. Au existat şi trei procese legate de tipărirea lui Ulysses. Joyce a început să lucreze la roman cu adevărat în 1916, deşi un plan limpede n-a avut în cap, se pare, decât foarte, foarte târziu. Se afla la Trieste, primul oraş, înainte de Zürich şi Paris, legat de lucrul la roman. Mihăieş înfăţişează nu numai viaţa de familie a lui Joyce, plină de tensiuni şi nenorociri (Nora, soţia scriitorului, nu-i va citi niciodată romanul, în ciuda rugăminţilor repetate ale autorului, fiica este schizofrenică, fiul va sucomba în beţie, incapabil să facă ceva în viaţă, un frate şi două surori îi cad pe cap, banii lipsesc mai tot timpul, datoriile, în schimb...), dar descrie meticulos atmosfera intelectuală a oraşului de la Adriatică, ca şi din celelalte două, întâlnirile lui Joyce cu Svevo, Pound, Papini, apoi relaţiile cu gândirea lui Freud, Jung, Weininger, Nietzsche, Wagner, încheind cu mulţimea de scriitori care invadează literalmente Parisul după Marele Război. Pagini de proză curate. Înţesate de elemente biografice.

Aproximativ jumătate din carte e consacrată analizelor. N-am mai citit niciodată o critică de text atât de minuţioasă şi, în pofida unor lungimi, susţinută cu brio de la un capăt la altul. Nu pot decât să sugerez natura şi calitatea acestei critici de text. Corsetul cronicii nu-mi îngăduie să mă mişc mai mult. Cea dintîi scenă a romanului e decorticată pe cincisprezece pagini format mare: personaje, evenimente, simboluri, evidente sau ascunse, onomastică, etimologie, teologie, lingvistică. Mihăieş defineşte maniera prozei în acest capitol drept o formă parodică de liturghie, tot aşa cum capitolul al treilea îl va considera o formă de parodie a catehismului. Nu există roman mai complex decât Ulysses. Ceea ce pretinde criticii o analiză concomitentă a mulţimii de straturi din care romanul e compus, ca un sandviş infinit. „Secţiunea a treia a romanului marchează momentul când Ulysses începe să-şi piardă cititorii”, notează pregnant criticul, remarcând abandonarea formei până atunci încă tradiţionale, într-o oarecare măsură, şi adoptarea uneia cu totul noi şi radicale. E vorba, între altele, de tehnica fluxului de conştiinţă, a acelui monolog interior nesfârşit inventat de Joyce, alunecând aparent haotic de pe un plan al realităţii şi psihologiei pe un altul, dar, în fond, construit cu măiestrie şi cu o grijă maniacă a detaliului. Plaja uriaşă a manuscriselor, transcrierile şi rescrierile, corecturile reprezintă alt impediment în editarea şi comentarea romanului. În capitolul al treilea, Mihăieş spune tocmai această poveste, care a dus la crearea Arhivei J.J., bază pentru ediţia Gabler, şi a susţinătorilor şi contestatarilor ei, nu în ultimul rând a acelui John Kidd, distribuit în rolul fabulos, pe care l-am văzut, al incendiatorului librăriei în care Ulysses a văzut lumina tiparului. Cât se poate de tehnice, dezbaterile pătimaşe pe tema ediţiei Gabler îşi păstrează la Mihăieş vioiciunea epică, pitorescul intelectual, dacă vreţi, care le fac la fel de pasionante la lectură ca şi avatarurile manuscriselor sau lucrul propriu-zis la roman. Postistoria lui Ulysses nu e, din acest punct de vedere, cu nimic mai prejos decât istoria lui.

Unul din meritele incontestabile ale lui Mihăieş este de a fi reuşit să nu-şi piardă răbdarea, pusă la încercare de lectura lui Joyce în mai mare măsură decât a oricărui scriitor, şi nici suflul critic şi narativ, dacă mă pot exprima astfel. Ceea ce face din cititorul cărţii lui unul avid s-o parcurgă, niciodată sufocat sau plictisit, resimţind, din contra, aceeaşi plăcere a lecturii cu a autorului de a o scrie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara