Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Într-o mansardă din Varşovia de Marina Constantinescu


Pe 28 noiembrie, încercînd să evadez din realitatea deloc roză pe care o traversez, am ales să merg la un spectacol cu o poveste tulburătoare: Rose de Martin Sherman, cu Rodica Negrea, la Teatrul Act. O poveste, una din sutele de mii de pe acest pămînt. O poveste mai tare, însă, decît a mea, de exemplu. Am pus prezentul fierbinte în paranteză şi am plecat spre un destin cu adevărat încercat, umilit, pus să meargă pe aţa dintre viaţă şi moarte. Fără drept de apel, fără drept de apărare. Necunoscutul şi continua apropiere a morţii sfîrşesc prin a se contopi în trupul şi mintea ce le poartă: Rose, fragilă şi puternică. Ce mi se pare dramatic în cotidianul gri în care trăiesc este chiar dispreţul multor concetăţeni, cei mai mulţi aflaţi la putere, faţă de libertatea de exprimare, faţă de libertatea de a avea, totuşi, un alt punct de vedere legat de orice, nu doar de opţiuni politice. Dacă cineva îndrăzneşte să guste sau chiar să se înfrupte din această formă esenţială a libertăţii, atunci i se pune pumnul în gură, este luat golăneşte peste picior, minimalizat, etichetat în fel şi chip, azvîrlit de-a dreptul în derizoriu, în penitenţă socială, în marginalizare. Sau cel puţin aceasta este iluzia dulce a unei izbînzi facile, care face să fiarbă sosul vanităţii multora. Peste măsură. Tipul de umilinţă la care încearcă unii şi alţii să ne supună nu mai are la celălalt capăt moartea. Te poţi apăra, poţi protesta, dar nu mai eşti un potenţial condamnat la moarte. În mulţi se mai ascunde frica. De ieri, de azi, de ei înşişi. Ce li s-a întîmplat evreilor sau celor care au trăit în comunism, în orice formă de totalitarism este un infern în care nu mai trebuie coborît. O etapă monstruoasă a omenirii care nu trebuie să se mai repete. Vorbe, teorii. Se repetă, însă, în zeci de replici, oribile, detestabile, oriunde întorci capul. Mii şi mii de oameni sînt îngenuncheaţi şi tîrîţi în disperare, în umilinţă, în moarte. DE CE?

Am văzut, aşadar, spectacolul Rose la Teatrul Act. Un one-woman-show susţinut de o actriţă mare, specială, cu un destin artistic interesant, dar nu pe măsura forţei, vulnerabilităţii şi preciziei interpretative: Rodica Negrea. O actriţă cu un debut impresionant, o actriţă care a jucat roluri mari în cele mai importante montări de la Teatrul Mic, înainte de '89, şi peste care s-a aşternut tăcerea după. Inexplicabil pentru potenţialul ei. Pînă acum doi ani, pînă la Puşca de vînătoare, o dramatizare făcută şi regizată, ca şi acum, tot de Liana Ceterchi, după romanul lui Yasushi Inoue, şi găzduită tot de Teatrul Act. Un rol ca o bijuterie, mică şi delicată, lucrată atent, în filigran, care a atras din nou privirea asupra acestei personalităţi, aş spune, rară, din teatrul românesc.

Cu Rose, aşadar. Cu Rose sub pămîntul trepidant al realităţii, în pîntecele ei, sub Calea Victoriei (victoria cui?), am parcurs povestea unei femei, destinul ei contorsionat, cumplit, incredibil, povestea unei evreice care traversează un secol complicat, plin de violenţă, de patimi şi spirit revanşard, de războaie, atentate, crime: secolul XX. Întîmplarea, fericită pentru mine, a făcut să văd astă-primăvară şi debutul acestui proiect. O lectură, de fapt, care m-a tulburat teribil şi pe care n-am să o uit. În sala goală de la Act, a intrat banal, neutru Rodica Negrea. S-a aşezat pe un scaun, la o masă pe care avea textul lui Martin Sherman, despre care auzisem. A început să-l citească. Simplu. Aproape alb, simulînd detaşarea personajului, zborul lui Rose pe deasupra unei vieţi dramatice, fără răgaz pentru respiro, pentru trăire. Un singur popas. Într-o mansardă din Varşovia. Acolo a învăţat să iubească, acolo a cunoscut bărbatul, bărbatul vieţii ei, cel care a introdus-o în şirul lung al femeilor. Un evreu înalt, cu păru roşu, fără păr pe piept, cu un cercel în ureche, cu un ochi albastru şi cu celălalt de sticlă. Pe acest bărbat l-a purtat în ea toată viaţa, cu tot cu mansarda din Varşovia, dincolo de ghetou, unde şi-a pierdut familia, fetiţa şi unde i s-a spus că a murit şi el, dincolo de pelerinajele spre Europa, Israel, Palestina, America. Să revin. Ce era tulburător şi părea că nu încape în spaţiul de la Teatrul Act era povestea în sine a unei femei, şi nu neapărat a unei evreice, o poveste a unei vieţi tumultoase, plină peste măsură de încercări şi suferinţe, de fapte cumplite, împovărătoare, de rigori, de credinţe, de dibuci, de o fugă fără sfîrşit de ceva, de cineva, de salturi şi acrobaţii în şi peste identităţi, fără ca să-şi aparţină sau să le aparţină cîtuşi de puţin. Toată această confesiune, făcută de personaj la bătrîneţe, ca o spovedanie înaintea morţii, era spusă de Rodica Negrea simplu, cu ironie, cu lacrimi uscate, înghiţite, cu un tip de umor negru, rafinat şi sec, cu o precizie matematică, cu accente pe stări, pe cuvînt, pe locuri, pe oameni. Rodica Negrea singură într-o polifonie de voci, faţă-n faţă cu Rose. Mi s-a părut formidabilă această izbîndă a simplităţii, a unei interpretări care mă marca tocmai prin iluzia că actriţa nu face mai nimic. Că se petrec prea multe în text ca el să mai poată fi concurat cu ceva sofisticat, preţios, cu un joc în care elaborarea să fie la vedere. În rostirea interpretată a Rodicăi Negrea se topea, asumat, tot valul suferinţelor lui Rose. Şi nu numai ale ei. Cu adevărat la sfîrşit, Rose nu mai are nimic de pierdut, nimic de cîştigat. Această ultimă trecere în revistă a vieţii, aproape cinematografică, aceste imagini purtate şi trăite pînă la ultimul strop de vitalitate sau apatie, locurile, oamenii, copilăria, bărbaţii, copii, ghetoul, canalul din maţele Varşoviei, opţiunile, săriturile din tren în vapor şi invers, de pe un ţărm pe altul, din moarte în viaţă, din mansardă la Miami Beach păreau spuse dintr-una, pe nerăsuflate. Şi cu o bizară detaşare. Toate lucrurile teribile, toată nefericirea. Uneori, cu licăriri în ochi, alteori cu plînsul neauzit sau cu un zîmbet, salvator, discret, în colţul gurii. Preţ de cîteva minute mi-am amintit cum îşi povestea Ioana Berindei, Hudiţă de fată, anii de puşcărie, copilul născut şi crescut acolo, copilul lăsat afară... Aceeaşi răscolitoare simplitate, acelaşi tip de asumare, acelaşi zîmbet dulce-amar pe buze, tot timpul poveştii.

Rodica Negrea sărea prin timpuri, prin vîrste, era bătrînă sau copiliţă, era femeia topită după bărbatul fără păr pe piept, era soţia care nu-şi iubeşte soţul, era iarăşi tînără şi iarăşi bătrînă, şi iar pe vapor, şi iar în tren, şi iar stînd shiva. Făcea toate astea foarte simplu. Foarte simplu. Citind, pe un scaun, la o masă pe care avea textul.

Am văzut în acea zi de primăvară, într-o linişte absolută, în maţele unui Bucureşti aiuritor o mare actriţă, cu un potenţial uriaş, cu o minuţie şi cu o precizie în interpretare care m-au îmbogăţit.

Spectacolul Rose care este acum în repertoriul Teatrului Act şi pe care l-am văzut pe 28 noiembrie - ca să simt, încă o dată, cît de greu le-a fost unora şi să uit de timpul meu şi de încercările mele mărunte - spectacolul finit Rose, în regia Lianei Ceterchi, mi s-a părut că a pierdut tocmai prin faptul că este mult prea elaborat acum. Prea jucat, dacă pot să spun aşa. Se diminuează cumva emoţia aceea frustă, directă, care mi-a amorţit degetele, despre care am vorbit, care mi-a uscat lacrimile. Mişcările actriţei, chiar dacă nu ample, ispita dinamizării acestei apariţii a atenuat, după părerea mea, ceva din emoţia confesiunii. Ciudat, acum am simţit că textul ar fi trebuit periat puţin, spectacolul strîns. Ce spun sînt nuanţe, pentru că am cu ce să compar. Forţa ei, care duce un text împovărător, şi sensibilitatea specială ale acestei actriţe se citesc din plin, iar reacţiile publicului îi întorc bucuria cu care li se dăruieşte în acest mare pariu al profesiunii. Pe care îl cîştigă. Pe un perete, în spatele actriţei sînt multe rame, fragmente de tablouri. Ele refac, din bucăţi, chipul lui Rose, trupul ei, tot aşa cum pe scenă, Rodica Negrea-Rose reface dintr-un puzzle istovitor de amintiri, portretul destinului ei. Mi s-a părut extrem de subtilă această idee a scenografei Irina Solomon.

Cînd vă este prea greu sau prea bine, daţi-vă întîlnire cu povestea lui Rose, spusă cu o uriaşă sensibilitate de Rodica Negrea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara