Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Într-un colţ de ţară veche de Simona Vasilache

Prea puţin iubesc verile bucureştene, veri ca de nisipuri, mirosind a sudoare şi a asfalt. În schimb, în cîte-un aprilie de fotografie, cînd primăvara oraşului te păcăleşte, merită să risipeşti pe caldarîm paşi sprijiniţi de toiag. Arghezi a făcut-o o viaţă. Şi studiile de portret, detaliu de centru, detaliu de mahala, le-a adunat, în dezordinea lor memorialistic-literară, în Cu bastonul prin Bucureşti. Carte galben-pătată, cu autor şi Ateneu în foto, pe copertă. O justificare mai lungă decît se obişnuieşte face din "Bucureştii mei" un loc pe care nu-l dibuiesc, întotdeauna, lecţiile de geografie, un rotocol de timpuri bune şi de zdrenţe din paltoanele de vreme rea, care nici măcar nu se suprapune cu conturul lui pe hartă, şi unde "emoţia şi poezia se strecoară în toată vieţuirea."

Oricum ar fi, bucureştenii (şi poate că nici alţii...) n-o să-i reproşeze lui Arghezi niciodată că e, în amintiri, impresii, prea poet. Felul lui de a scrie, trădînd delicateţuri de îndrăgostit, e potrivit cu un oraş care se fărîmă, şi-ale cărui prefaceri zadarnic încearcă, în '72, cînd apare cartea, la Minerva, să le vîndă de semne bune. Scotocitor prin cartiere vechi şi prin mahalale nelipsite de suculentă cochetărie, cel ce se plimbă singur zăboveşte la rîvnitele, altundeva, "crîmpeie mici de gingăşie", ascunse în alcătuirea de beton. De pildă, primele zile ale lunilor de primăvară. "Ce-i un mărţişor pentru străinul de Bucureşti?" Prea puţin contează (,în privinţa mărţişoarelor, istoria e mută, şi găteala zilei de martie o poartă domnişoarele şi cucoanele cu seninătatea artisticei ignoranţe"), cîtă vreme "cum o să fie el sau cum n-are să fie, o săptămînă întreagă toată lumea serioasă şi gravă a umblat după mărţişoare, cel puţin în Bucureşti, patria adevărată, pe cît se pare, a micului birlic de metal şi sticlă, legănat între sîni." În iureşul bucureştean care-ncuscreşte griji mari şi bucurii mărunte dar, încă, îndestulătoare, se amestecă, din mersul unui călător cu zăbavă, bătrîne aproape vrăjitoare, care pot să ţină lecţii de folclor, profesori de istorie şi copii învăţînd, pe fir alb-roşu, căile prieteniei-iubirii. Să fie "de zîntîi".

Vraja se strică repede, peste numai o lună: "însuşi firul de mătase se dovedeşte, într-o lună, a fi fost un bumbac mercerizat." O primăvară care, ştim dar nu credem, că-i frumos, cîteodată, să te laşi înşelat, nu-i decît o copie. De unde vine parazitul farsei, ca un păduche al cameliei, în podoabele sincerităţii?" Chiar trebuie să ştim?

O lume de figuri închide Arghezi între pagini, de figuri în a căror creionare în lumină recunoşti, necăznit, tuşele întunecate ale Florilor de mucigai: "Era un personaj de-o şchioapă, încins cu curea aspră, cu barba pînă la genunchi - deştept ca un şarpe, înţelept ca o carte veche cu copci şi bun, bun ca un miel cărunt." Un loc al întîlnirilor sînt, de bună seamă, Bucureştii (pluralul îl impune Arghezi, cu insistenţă), tîrg pestriţ, unde varietatea încîntă şi face cu neputinţă plictisul marilor metropole. Departe de a fi aseptic şi disciplinat, zvăpăiatul copil al unei turme de oi şi-al unei mănăstiri, zvîrlit pe malul unei ape, "rîul cel mai murdar de pe continent" (şi cît s-a mai murdărit de-atunci...), e un caleidoscop al cărui desen se face din străzi şi din cartiere, din oameni şi care, cai, cîini: Un cartier aduce aminte de Lucerna, altul pute. Astfaltul, întrerupt de piatra de rîu, continuă un drum de pămînt. Calea Moşilor vărsată în Obor e o lume; tramvaiul electric duce într-altă lume." Nepreţuita uşurinţă cu care antitezele leagă prietenii, la porţile Orientului...

Tablouri de album care merge-n picaj, din turnul Colţei la obezile căruţelor cu cai, scuturînd pe note retro bulevardul. Un oraş frenetic, care nu are anotimp, altul decît o primăvară amestecată, sucită, în care cad culori şi muzici neasortate, mărturisind, pe multe limbi, acelaşi lucru: viaţa. Cosmosuri scofîlcite într-un careu de blocuri au, slobozite de flerul unui poet, mersul lor înalt: "Şi sufletul meu aprinse o ţigare, la focul luceafărului scăpărat în bolţi."

O cabală pentru Bucureşti, pentru plimbările în Cişmigiu şi pentru reculegerile cu ochii în albastru. Dacă am avea un imn, care n-ar fi, ca aiurea, pe muzică de Strauss, ar trebui să-nceapă aşa: "Uitaţi-vă şi-n sus, niţeluş, la cer...". Cerul unui oraş care poate tot, şi-n care nici o declaraţie de iubire nu face cît o plimbare. Opţional, cu bastonul.