Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Între istorie şli proiect de Pavel Şuşară


Ee vreo cîţiva ani, mai exact de cînd s-a putut vorbi liber despre subiecte tabu, Balcicul a devenit o prezenţă artistică din ce în ce mai puternică în spaţiul public românesc. Discret la început, ca o simplă tematică pentru colecţionari, apoi din ce în ce mai puternic şi mai coerent, motivul peisagistic legat de geografia Balcicului s-a impus ca un reper cultural inconfundabil şi, mai mult decît atît, ca o atitudine existenţială spectaculoasă, echilibrată şi senină.

În anul 2002, Galeria Luchian 12 organizează prima expoziţie care sistematizează această tematică, şi anume Tonitza la Balcic, expoziţie care a reunit, pentru prima oară într-o acţiune publică, un număr de cincizeci şi cinci de lucrări de grafică, desene în tuş pe hîrtie pergament, aflate în posesia pictoriţei Eugenia Iftodi, pe care Tonitza le-a realizat la Balcic în anul 1936. În toamna lui 2002, expoziţia se transferă la Muzeul de Artă din Constanţa, iar un an mai tîrziu, acelaşi muzeu realizează cea mai spectaculoasă expoziţie/radiografie a picturii de Balcic, eveniment însoţit de o monografie monumentală pe care Doina Păuleanu, directoarea Muzeulul de Artă Constanţa, a închinat-o fenomenului. Intr-o variantă ceva mai restrînsă, expoziţia este reluată la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Aproape concomitent, o fundaţie şi o societate de turism, conduse de Mihaela Varga şi Mihaela Dragomir, încearcă resuscitarea interesului artistic pentru Balcic şi organizează mici simpozioane de creaţie la care invită mai mulţi artişti contemporani, acţiune care se finalizează cu expoziţia din septembrie 2004, organizată la Cercul Militar Central din Bucureşti. În noiembrie 2004, Galeria Luchian 12, împreună cu Galeria Lima de la Timişoara, organizează, în spaţiile celei din urmă, o expoziţie de pictură interbelică avînd ca tematică Balcicul.

La capătul acestui succint inventar, o întrebare se impune în mod legitim: la urma urmei, ce este Balcicul? Textul care urmează este mai mult un elogiu decît un răspuns.


I

Care este sursa misterioasă a fascinaţiei, a hipnozei adînci şi ireversibile pe care Balcicul le-a exercitat asupra celor care au venit în contact cu el, iată o întrebare greu de epuizat printr-un singur răspuns. Între abandonul definitiv al Sultanei, aşa cum era alintată, afectuos, de către localnici, Regina Maria, cea care şi-a dăruit inima acestui loc paradiziac, între percepţiile de un lirism exaltat şi neobişnuit al unor savanţi, altminteri plini de măsură şi de sobrietate, precum celebrii geografi I. Simionescu şi G. Vâlsan, între entuziasmul nenumăraţilor scriitori care au trecut pe aici şi imortalizarea în imaginile realizate de pictori, fixarea aproape magică în efigie, se conturează enorma plajă de răspunsuri posibile în care se oglindeşte luminosul şi inefabilul Balcic.



II

Amestec irepetabil de elemente contradictorii, de munte şi de mare, de apă şi de pămînt, de meridional şi de alpin, de serenitate şi de înfiorări metafizice, de pulsiuni senzuale şi de tentaţii mistice, de vegetaţie luxuriantă, barocă, şi de calcare seci, rostogolite în trepte, asemenea peisagisticii sacre din pictura bizantină, de izvoare dulci, în cădere abruptă şi zgomotoasă, aşa cum îi stă bine oricărui rîu de munte bine integrat în peisajul său legitim, şi de valuri marine sărate, al căror vuiet este şi el firesc aşezat la locul său, Balcicul s-a impus, în spaţiul românesc, alături de irezistibila promisiune turistică, drept o paradigmă culturală majoră. Deşi, la prima vedere, obsesia Balcicului ar putea să pară frivolă, un simplu automatism tematic sau doar un capriciu de vilegiaturist în goană după imagini pentru album, în esenţă acest fenomen se constituie într-o realitate artistică şi morală infinit mai profundă.



III

Balcicul reprezintă pentru arta românească, în mod cert, un fel de pol sudic, o componentă solară şi meridională, de factură postimpresionistă, care contrabalansează tensiunile nordice, expresioniste şi nocturne, ale Şcolii de la Baia Mare. Dar dacă Balcicul nu a creat, asemenea mişcării de la Baia Mare, o stilistică unitară într-o tematică diversificată şi nu şi-a extins aria de interes dincolo de orizontul artei noastre - el manifestîndu-se invers, prin monotematism şi printr-o mare diversitate a expresiei -, acest spaţiu a creat o stilistică unitară a receptării, o coerenţă inimaginabilă a comportamentului artistic şi a devenit, sub presiunea unor energii iraţionale, probă obligatorie pentru buna funcţionare a resorturilor adînci ale actului de creaţie. Aici s-au verificat, de-a lungul a cîtorva decenii, nu doar un interes particular pentru o anumită configuraţie peisagistică şi o predispoziţie naturală pentru demonstraţia, aproape didactică, a coabitării elementelor, ci şi mecanismele de funcţionare ale fondului nostru sufletesc cu întregul său spectru de sensibilitate.



IV

Posibilitatea participării neîngrădite la acest spectacol ingenuu, absenţa oricărei birocraţii şi premisele unei libertăţi absolute, plasează fenomenul Balcic într-un spectru valoric şi stilistic foarte larg. Or, tocmai acest lucru demonstrează, cu o mare acurateţe, cît de unitară şi de coerentă este, în esenţă, şcoala noastră de pictură interbelică. Indiferent de stilistica proprie şi de estetica personală ale fiecărui artist - şi pe aici s-au perindat atitudini de o extremă diversitate, de la Victor Brauner, Corneliu Mihăilescu etc. şi pînă la Sever Burada, C. Artachino şi mulţi alţii, ca să nu-i mai aminim pe Tonitza, L. Grigorescu. Steriadi, Petraşcu, Dărăscu, Iser, St. Constantinescu, Şirato, St. Dimitrescu, Iorgulescu-Yor, Vasile Popescu, D. Ghiaţă, Kimon Loghi, Teodorescu-Sion, Samuel Mutzner, M.W. Arnold, Leon Biju, P. Vartanian, Iosif Pop, Dan Ialomiţeanu, Şt. Popescu, Ion }uculescu, Aurel Vasilescu ş.a.m.d. - relaţia cu Balcicul determină o anumită unitate interioară a picturii, o anumită continuitate a parametrilor de fucţionare a creaţiei, care fac inutile, ba chiar puţin ridicole, tentaţiile plebee ale ierarhizării.



V

Balcicul devine, astfel, un spaţiu al generozităţii, o adevărată unitate de măsură pentru capacitatea de vibraţie în faţa naturii virgine a unui grup uman foarte larg, şi nu un instrument de cenzură sau un cîntar necruţător pentru performanţa individuală. Atunci cînd acest fenomen va fi studiat istoriografic şi critic în toată extensia şi profunzimea sa, cînd Balcicul va fi restituit artistic, turistic şi moral spaţiului nostru cultural aşa cum se cuvine, arta românească, în ansamblul ei, dar şi resorturile noastre sufleteşti, vor fi percepute mult mai corect, mai nuanţat şi, evident, mult mai convingător.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara