Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Între mãrturisire şi experiment de Pavel Şuşară


Un veac de scepticism

Vreme de un secol, adicã de la începutul lui XX şi pînã astãzi, arta s-a hrãnit aproape exclusiv din revolte, din frustrãri şi din nenumãratele complexe ale unei existenţe colective cu o tot mai accentuatã conştiinţã a propriei precaritãţi. Intratã în disoluţie prin obosealã simbolicã, dar şi din pricina unor cataclisme sociale cum istoria n-a mai cunoscut pînã atunci - e suficient sã amintim aici primul şi cel de-al doilea rãzboi mondial, holocaustul, gulagul şi încã alte mãceluri mai mult sau mai puţin sistematizate -, imaginea omului, a eroului generic sau a individului exemplar, a fost contestatã şi înlocuitã vehement cu infinitele reprezentãri ale tranzitoriului şi ale deriziunii. Antropocentrismul multimilenar, care a susţinut cu filosofia şi cu morala lui întreaga energie a clasicitãţii greco-romane, a Renaşterii şi a modernitãţii, a sucombat în preajma lui 1900, iar accentele s-au deplasat vertiginos înspre tiparele gîndirii şi filosofiei orientale, în speţã spre acelea de esenţã veterotestamentarã. Avangardele istorice au dizlocat umanismele de cabinet, esteticile imitaţiei şi o întreagã civilizaţie a figurativismului, într-un cuvînt, absolutismele imaginii, pentru a înlocui reprezentarea cu sistemele ei de codificare, eternitatea cu tranzitoriul, modelul cu limbajul, finalitatea cu procesualitatea şi aroganţa implicitã oricãrei opere definitive cu scepticismul şi relativitatea parcursului. Ceea ce a urmat acestei adevãrate revoluţii de la începutul secolului XX, indiferent de atitudinea declaratã, de filosofiile şi de esteticile explicite, nu s-a mai putut întoarce la vechile modele şi nici nu s-a putut sustrage noilor paradigme. Din aceastã pricinã, ca nici un altul dinaintea sa, veacul pe care tocmai l-am traversat a fost unul al experimentelor imediate şi al suspiciunii absolute. Într-un asemenea context, întreaga artã europeanã, de la care nu putea face excepţie nici arta româneascã, nici mãcar în perioada realismului socialist - el însuşi o formã grotescã de experiment -, a avut o dinamicã marcatã exclusiv de problemele limbajului, ale mediului şi ale materialelor. Cu alte cuvinte, o dinamicã marcatã de problema mijloacelor.

Puţinã maieuticã

Cu toatã furia experimentalã şi cu întregul scepticism al unei lumi disperse, adicã al cãrei centru a migrat peste tot, ca în perioada alexandrinã, în ultimii ani reprezentarea artisticã din spaţiul european, şi nu numai, a redescoperit figurativismul şi valorile existenţei umane determinate. Excedat de propria-i civilizaţie şi de avalanşa bunurilor de consum, omul a început sã fie privit ca un reper din ce în ce mai fragil, rãtãcit dramatic într-o lume în plinã entropie. Dacã ar fi sã ne raportãm numai la arta româneascã a ultimilor ani, aceastã imagine a omului vulnerabil, reflectatã într-o susţinutã acţiune neoantropocentricã, este oferitã în mai mare mãsurã de cãtre sculptori. De la Doru Covrig şi Napoleon Tiron şi pînã la Dup Darie, Aurel Vlad, Titi Cearã şi Laurenţiu Mogoşanu, omul pervertit, masificat şi golit de substanţã se gãseşte în toate stãrile de agregare, de la scheletul inert şi pînã la carcasa pustie. Oarecum similar, dar cu un mai apãsat accent în registrul dramatic şi metafizic, se regãseşte aceastã preocupare pentru chipul uman, în speţã pentru portret, şi în pictura Ancãi Mureşan, a lui Valeriu Mladin, a lui Constantin Butoi etc. Într-o situaţie specialã este figurativismul Ioanei Bãtrânu, parte a unei ample epopei vizuale în care istoria artei şi confesiunea directã se amestecã şi oferã una dintre cele mai fascinante experienţe ale picturii noastre de astãzi. Dar aceastã variantã a neofigurativismului românesc, în particular a neoantropocentrismului, nu este nici pe departe o atitudine afirmativã în faţa existenţei umane, ci mai curînd un denunţ în imediat şi o previziune apocalipticã pe termen lung. Acea atitudine afirmativã, acea privire ingenuã şi generoasã aruncatã înlãuntrul universului uman, cu speranţa cã acolo se vor mai gãsi valori nepervertite şi expresii necarbonizate încã de marile deflagraţii ale modernitãţii, a lipsit pînã acum aproape cu desãvîrşire de pe piaţa bunurilor simbolice. În afarã de portretistica lui Dinu Sãvescu, de fapt o foarte profundã cercetare a ideii de portret fãcutã din cele mai diferite unghiuri, e greu de gãsit un alt exemplu similar ca anvergurã şi ca acurateţe. În perspectiva acestei erodãri a încrederii în chipul uman şi în valorile sale consacrate, un proiect artistic care îşi propune tocmai recuperarea acestora şi redescoperirea întregului lor potenţial expresiv şi moral este o adevãratã aventurã şi un act major de curaj. Riscurile acestei aventuri şi le asumã acum, într-o minusculã expoziţie de picturã şi desen deschisã la Galeria Cuhnia de la Mogoşoaia, tînãra pictoriţã Daniela Chirion, absolventã a clasei lui Horia Paştina. Alcãtuitã dintr-o suitã de desene realizate cu cîţiva ani în urmã în Japonia şi din cinci lucrãri în ulei, aceastã expoziţie îşi depãşeşte în mod exemplar statutul şi capãtã o semnificaţie cu mult mai amplã, anume pe aceea de simptom. Pentru cã ea marcheazã, în mod decis, o rupturã - una care ar putea fi chiar o problemã de generaţie -, atît faţã de discursul monoton şi pleonastic al expresiilor alternative şi al nenumãratelor insurgenţe domesticite, cît şi faţã de retorica doctrinelor înalte, de acel gen de artã care cautã spiritualitatea în silogisme şi sfinţenia în titluri. Prin desenul sãu de un laconism extrem, dus uneori pînã la limita notaţiei abstracte indiferent dacã el are un referent nemijlocit sau doar unul cultural, şi prin pictura în care materia se volatilizeazã şi imaginea trãieşte exclusiv într-o lume de vis, Daniela Chirion investigheazã, artistic şi moral în acelaşi timp, posibilitatea reinvestirii lumii reale cu transparenţele şi cu puritatea spaţiului imaginar. Proiectîndu-se pe sine, întrucît majoritatea uleiurilor sunt autoportrete, în ipostaze cvasificţionale, extrãgîndu-se dintr-un contingent ostil spre a-şi proteja în absolut fiinţa interioarã atît de fragilã în faţa ameninţãrilor mundane, pictoriţa experimenteazã de fapt posibilitatea reinstaurãrii în picturã a misterului imaginii şi a idealitãţii privirii. Un romantism exilat cu ipocrizie din reveriile noastre asumate public, şi anume acela care ne angajeazã funcţiile contemplaţiei, aspiraţia cãtre unitate şi puterea de vibraţie în faţa misterului existenţei, este recuperat de cãtre tînãra artistã fãrã cea mai vagã urmã de ostentaţie, dar şi fãrã nici un complex în faţa oricãrei suspiciuni posibile. Şi, în mod cert, aceste suspiciuni se vor manifesta pentru cã este aproape inacceptabil, chiar la un pas de trãdare şi de erezie, ca din mijlocul unui carnagiu simbolic în plinã desfãşurare, dinlãuntrul unei ostilitãţi neobosite faţã de lumea în care trãim, cineva, cu o sensibilitate şi cu o psihologie de extraterestru, sã clameze importanţa Eu-lui ca reper absolut al coerenţei profunde a lumii şi sã învãluie totul în aburul unei afectivitãţi disponibile pînã la limita instalãrii unei stãri de crizã. Acest experiment profund al Danielei Chirion, un experiment care nu priveşte mijloacele neconvenţionale şi gesticulaţia şocantã, ci scufundarea în sine pentru a redescoperi valorile uitate ale unei umanitãţi amnezice la rîndu-i, este, simultan, o mãrturisire directã şi o acţiune maieuticã, adicã o formã discretã şi rãbdãtoare de a uşura naşterea unui nou orizont al privirii. Acela în care Sinele, al autorului, al picturii şi al lumii înseşi, cu întregul sãu halou de magie şi de idealitate, poate oferi un rãspuns şi o soluţie la crizele multiple în care ne zbatem de atîta vreme ca într-o enormã baie de acizi. În rest, totul poate rãmîne ca la început: şi convenţiile, şi codurile, şi infinitele strategii ale limbajului.