Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Între natură şi artificiu (II) de Gheorghe Grigurcu

Izvorul poeticii în discuţie îl reprezintă neîndoios stratul primar, organic al fiinţării. Cu toate că simţirea intensă, netedă, neproblematică e suspectată, pusă mereu în paranteză, ea rămîne un factor funciar, dispensator de vitalitate, deşi insuportabil privirii aidoma discului solar. Un soi de timiditate senzorială ne împiedică a-l măsura nemijlocit, cu ochiul, simbol al unei timidităţi spirituale ce îndeamnă a aborda "esenţa lucrului" drept o "eclipsă". Astfel Soarele, "la faute eclatante", vorba lui Valčry, se manifestă ca o măsură indirectă a insuficienţei umanului: "precum acele păsări / ce nu se pot apropia de soare / pentru că privesc numai ochii mari ai microscopului / mă îndrept către esenţa lucrurilor / o eclipsă / hrănită / de corola unui adevăr / străin" (privirea interioară, o eclipsă hrănită de corola unui adevăr străin). După cum nu putem stărui cu ochii-n Soare, nu suntem capabili nici de-a mai îmbrăţişa natura "pură". Drama creatorului de acest tip orgolios-retractil rămîne balansarea între organic şi artificial. Cu atît mai intensă cu cît ne întîmpină, în confruntare cu datele temperamentale, o furoare a corporalităţii palpitînde în nesaţiul de sine, atestat al unui nivel biologic ce nu iese la iveală decît atunci cînd are tăria de-a abandona "întrebările esenţiale": "şi încăpînd în el însuşi / precum Dumnezeu în toate dimensiunile / miezul care naşte cuvinte-miresme / coconul acesta fluid care nu e niciodată fluviu / doar secreţie stoarsă sufletului în cazne / îmi intră prin piele în minte / prin măduva oaselor şi prin măduva spinării în inimă / prin semne diluate în retină / îmi aduce moartea ca pe o grădină proaspăt plivită" (ploaia cwul, cînd abia acesta este sinele). Finalul poemului e heraclitean, ca o altă probă a senzualităţii inepuizabile prin virtualitatea ce-o invocă: "şi abia acesta e sinele / cînd o prezenţă subtilă mă soarbe / în altă curgere" (ibidem). "Sufletul liric atacă lucrurile naturale, le răneşte sau le ucide" (Ortega y Gasset), împrejurare ce deschide calea artificiului. Artificiul, acea suspendare totală a familiarului spre a obţine fiorul dens al necunoscutului, constituie ţinta estetică, incantaţia creatoare ce întronează aşa-numita irealitate senzorială. Alcătuite din elemente oferite de simţuri, figurile de stil conţin o mutaţie prin incompatibilitatea expiatoare a acestora, în climatul unei tensiuni de mirabilă adversitate faţă de real. Un soi de asceză luciferică, artificiul poate fi socotit o compensare faţă de incapacitatea de a accede la originarul obsedant, de-a mai realiza unitatea primordială. Sclipitor şirag de "cioburi fragmente firimituri", surogat al paradigmelor, acesta reverberează în suita de eforturi ce "fură identitatea", precum un har al unui "înger invers". Un artificiu habitual, livrescul: "cărţile şi trupurile care lucrează ca nişte dălţi la alura noastră post-umană / iubirea care ne descarcă de întrebări şi cărţile care ne încarcă din nou cu iubire / desfătarea de a culca un animal tînăr şi sătul lîngă o carte veche desluşită în sfîrşit" (pilula de neîncepere. îndreptarea picioarelor de femeie cu americă). Imaginile imaginii suspendă speranţa: "nu există speranţă în aceste măruntaie de timp / ecouri ale lumii de oglinzi şi reflexii / din care ciugulesc din cînd în cînd / amintiri despre viaţa placebo a poetului" (păpuşa cu cortex de păpuşar). Inevitabil, artificiul implică dedublarea, cu aceeaşi melancolică relaţie dintre esenţă şi aparenţă, cu aceleaşi tînjitoare năluciri ale unei consubstanţieri prohibite: "un germen de realitate un ritm cu dublu sens / mă nasc aici şi acolo însemnînd tot ce e viu este / de două ori revelat o dată în lume şi o altă dată / în reflexia lumii în oglindă cum doi pui sparg / aceeaşi coajă de ou neştiind unul de celălalt / că sunt una de fapt dar crezîndu-se doi / unul împotriva celuilalt şi niciodată de aceeaşi parte a limitei / (Ťcine suferă de claustrofobie nu poate fi prunc / în punga cu bănuţi de aur ce umplu cerul de amniosť) / urcuşul la muzică atunci cînd ni se scot căştile / de pe urechi şi intrăm cu mintea noastră în lume / ca într-o orchestră simfonică dirijată de doi" (şi intrăm cu mintea noastră în lume, ca într-o orchestră simfonică dirijată de doi). Să fie artificiul o salvare, să adauge aripilor făpturii lăuntrice "grade de libertate"? Mai curînd e o, fie şi "feerică", servitute, întrucît cere adaptarea la o condiţie existenţială nouă, într-un climat algid, într-o regiune a abolirii simţurilor substituite prin înlocuitori estetici, a "strigătelor" devenite convenţii celeste: "împacă-te cu frigul din tine: / e doar un alt trup ce ţi s-a dat / pentru a te naşte // fără de miez întunericul / fără de auz şi fără văz / fără degete copilul lup şi fără privire / pămîntul transparent / te cuprinde fără să te atingă / cineva mai puternic decît frigul / te leagănă într-un cer de ţipete" (cercul de frig te cuprinde fără să te atingă). Şi nu mai puţin, prin amoralismul său, artificiul stimulează un egotism împins pînă la trufia paradoxală a unei depersonalizări (formă a spleen-ului), pînă la mînuirea imponderabilelor de către o făptură hibridă, "omul simbiotic" al lui Joel de Rosnay cyborgul: "clipeşti şi îmi spui că doi oameni care fac dragoste / se scufundă şi ard fiecare în privirea celuilalt / mă tocmesc cu tine să nu ne amestecăm cenuşile / bine bine dar cenuşa mea străluceşte mai tare spui / ce ipocrit eşti uite un animal costeliv / oase virtuale de cyborg" (oameni cenuşă. efect de lasou ). Artificiul: o tentativă a fiinţei de-a se mîntui prin productele sale ca printr-o transcendenţă demoniacă.

În concordanţă cu o asemenea perspectivă crepusculară, Cartea n-ar putea semnifica altceva decît, la rîndul ei, un surogat al existenţialului. Scriindu-se singură, depozitară unică a adevărului, rivală a realului, echivalentă cu propriul său absolut secund, ea devine un organism pasiv, analog unei plante, exponentă a unui regn sui generis: "astfel sunt toţi cei care au mărturisit scrisului / despre clipa ce stabileşte ordinea dragostei / cum vine ea zvîrcolindu-se în piatră / şi scutură sîngele uscat asupra / timpului absolut neschimbător înşelîndu-ne // să locuieşti într-o carte care se scrie singură / pentru că în afara ei totul e lipsă de adevăr / în timp ce miezul ei e substanţă / lumina nu există decît pentru cel care o vede / care ştie că voi muri diseară / şi nu se poate hotărî ce să facă fără mine" (în fiecare zi mă caută cineva care ştie că voi muri diseară). Dar dacă suntem de acord a socoti Cartea odată încheiată un soi de Destin epuizat, o "viaţă moartă", captivă a unei scheme imuabile, scrisul în schimb, ca proces deschis, e un mod al libertăţii. Predestinarea pare a-şi putea aroga exclusiv textul finit, nu şi elaborarea sa. Haotic precum iubirea, creîndu-şi drumul pe care înaintează pas cu pas, scrisul n-ar putea fi decît o emisie a liberului arbitru, fapt cu o natură similicosmogonică: "scriu cu emisfera dreaptă, de fapt, scriu pe un ricorso al haosului ordonat / de anxietate / sau mai bine zis scriu toate mărturiile despre libertate ale celor care locuiesc în / emisfera mea dreaptă / ca într-o agenţie de ştiri / pentru internauţi / ştiut fiind că o conştiinţă absolută a sinelui liber / atinge un maximum de amplitudine atunci cînd se reflectă în haosul iubirii" (scriu despre lume ca despre un val de crime fără autor). Cu o energie de nietzscheană nuanţă, autoarea face, în marginea scrisului definit sentenţios-elansat drept "o şcoală care te instruieşte să priveşti realitatea ca pe un apendice al libertăţii persecutate", apologia celei din urmă: "minţile slabe plăsmuiesc / minţile tari delirează / slăbiciunea şi tăria sunt inepuizabile prin excidere / infinite în proximitatea terţului / fără libertate nu te poţi regăsi şi nu te poţi lua ostatic" (Despre dispariţia pescarului ca un dicţionar de cuvinte magice). E o libertate dureroasă, derivată, luciferică. Chip al căutării sale, actul scriptic reprezintă o "conştiinţă aflată în implozie", care "s-a accelerat brusc", aptă a se propulsa "în planctonul de cuante al libertăţii absolute". Se află aici, într-un cochet amestec, un pozitivism lejer, ŕ la page, cu o nuanţă însă de legat alchimic, şi o metafizică neagră a libertăţii, adică un joc de contrarii aidoma celui ce domină întreaga poezie în chestiune, care se nutreşte lacom din propriile "complexiuni existenţiale". Resorturile acestei creaţii cu însufleţiri fragile ori impetuoase, desfăşurate ori comprimate, dispar, precum în cazul unui instrument muzical, în efectul melosului emis. Rămîne un nimb sonor, vibratil, ce decorează văzduhul.

Repetăm cu şi mai multă convingere ceea ce am mai afirmat. Angela Furtună, curios ocolită de critică, e unul din poeţii noştri actuali cărora li se cuvine o specială preţuire.