Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Între real şi ireal de Gheorghe Grigurcu

Primul strat al poeziei semnate de Raluca Brancomir are un caracter confesiv, consemnînd, aidoma Mariei Banuş, în memorabilul său volum de debut, Ţara fetelor, amintiri bucureştene care încep cu „pîntecul mare” al mamei gravide, purtat „cu blîndeţe pe asfaltul fierbinte”, clătinat aidoma unui samovar, pentru a continua cu „aromele tainice” ale mansardei domiciliare, cu „un balcon mic - limbă scoasă străzii zgomotului autobuzelor”.

E o introducere afectivă în partea mai prezumţioasă a cărţii pe care o reprezintă urmărirea unui fin raport speculativ, cel dintre senzaţia dură, „prozaică”, şi „irealitatea imediată”. Realul apare figurat prin acest contact nemijlocit al senzoriului cu aparenţa, astfel încît ceea ce se ascunde în spatele său să aibă credibilitatea unei „funcţionări” a fiinţei care se pune în stare de experienţă lirică. Plecînd dintr-o organicitate existenţială, poeta se regăseşte în atmosfera unei domesticităţi asumate în concretul său, care, la rîndu-i, se mistuie în visul la care e delicios conectat: „E cald, prea cald, prea fierbinte/ în tabloul acesta cu ramă de aur/ în care tu îţi sprijini capul în palmă/ scrii la nesfîrşit aceeaşi sentinţă/ care nu începe/ şi nici nu se sfîrşeşte. A mea./ Păşesc încet la limita dintre vis şi realitate/ pentru că aşa începe orice pedeapsă. Insolită./ Ca şi cum îţi bei cafeaua de dimineaţă” (Personaje). Pentru ca această transmutare a datelor realului în zona ficţiunii să nu aibă un aspect de pură gratuitate e nevoie de un tablou al realului cît mai palpabil, constrîngător, avînd aerul unui alibi. Din care motiv semnalele senzorialităţii înclină prematur spre senzualitate. Jocul copilei cu castanele apare încărcat de sugestii erotice, ca şi de gingăşii maternale. E o anticameră înfiorată de impulsurile delicate ale feminităţii in spe (Un miracol). Spre a-şi potenţa visul, autoarea se sprijină pe beţia senzaţiilor. Un acoperiş ruginit îi sugerează vopseaua roşie sau sîngele „ca-n mansardele pictorilor parizieni/ îmbătaţi de culoare şi alcool”, ducîndu-i fantezia şi mai departe, spre „gîturile lungi ale femeilor”, cu „ochii goi”, aţintiţi „dincolo de camerele sordide/ unde pictorul/ trist/ imortalizează trecutul prezentul viitorul” (Cadru în cadru). La fel cînd evocă ceasurile petrecute la Biblioteca franceză, într-o ambianţă semiclandestină, deoarece acolo „libertatea era măsurată cenzurată drămuită”, băută însă, consolator, „împreună cu mirosul salcîmilor/ cu parfumul dulce al paginilor poroase”. Astfel nu e deloc exclus ca visul apăsat, urmărit cu sistem, să fie nu doar o chemare a unui eu sensibil ci şi un mijloc de apărare. O evaziune dintr-un mediu advers existenţei normale, deopotrivă sub unghi sufletesc şi istoric. Raluca Brancomir plonjează într-o realitate tot mai rarefiată, ale cărei trăsături umile se estompează, se rătăcesc în sensuri disparente, pe un fundal al terorii (În tramvai). În atari circumstanţe impactul se amortizează. Deşi adesea ofensator, dureros, realul nu se desparte cu uşurinţă de sine, nu se sacrifică de bunăvoie. Înainte de-a lăsa loc negativului său care e golul umplut de vibraţiile imaginative ale absenţei, ţine a-şi marca prezenţa, aşa cum am văzut, prin cultul amintirii şi nu doar atît: prin intuirea unei interfeţe între existenţă şi neant, între senzaţia atît de reliefată încît acceptă întîlnirea cu moartea şi moartea atît de presantă încît acceptă echivalarea prin simţuri (Cu tălpile goale). Dialectica real-ireal devine tot mai vivace. Primul termen caută pretexte pentru a-l motiva pe cel de-al doilea şi invers. Spre a sugera autenticitatea de fond a proceselor sale, realul nu ezită a le devoala în intimitatea lor, înfăţişîndu-şi dinamica transfigurărilor precum în nişte secvenţe cinematografice (Între cuvînt şi tăcere). În sens opus, estetica picturii iese cu generozitate din cadrul specific, se corporalizează în anonimat ori descinde de-a dreptul în făptura auctorială: „Priveş te pînza impresionistă/ a Maestrului/ sau poate pînza de păianjen./ Cine este acest necunoscut/ în carnea căruia pulsează tabloul?/ Atît de departe. De neatins./ Un exponat/ în muzeul noţiunilor ei absolute” (Grădina). În chip simptomatic, litera devine pulpă „dulce zemoasă” în care îţi poţi înfige dinţii, lăsînd să ţi se prelingă sucul pe buze, iar cuvîntul ajunge să tresară „ca o inimă adevărată”, ca „un trup articulat”. Aşadar, realul refuză să iasă din scenă, fie şi în favoarea irea-lului proxim pe care-l ia sub protecţia sa.

Raluca Brancomir,
Îndoielnica supravieţuire,
Ed. Allfa, 2011, 128 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara