Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Colocviul romanului românesc:
Nu e cazul să reinventăm roata de Petru Cimpoeşu

Şi romanul (de ficţiune) şi istoria lucrează cu aceeaşi logică şi au acelaşi izvor – mitul. Doar instrumentele diferă foarte puţin. Nevoia de mit este nevoia de a configura („înţelege”) lumea; ţine de etapa fundamentală a instituirii sistemelor de valori, iar din punct de vedere subiectiv, are un rol terapeutic – cum arată studii relativ recente de psihologie narativă (Jerome Bruner şi alţii).

De altfel, rolul primordial al mitului în societăţile primitive pare să fi fost tocmai acela de a rezolva simbolic o traumă comunitară. Protecţia / autoritatea unui personaj mitologic garantează coeziunea şi echilibrul comunităţii. De exemplu, traume mai recente au născut, la un moment dat, mitul eroului muncii socialiste, iar mai încoace, mitul eroului anticomunist (ar fi interesant de cercetat dacă nu cumva acesta din urmă provine din trauma conştiinţei vinovate). Eficienţa mitului se constată în reprezentările sedimentate treptat în inconştientul colectiv şi cristalizate apoi ca structuri arhetipale. Teoriile de psihoterapie narativă – există şi aşa ceva! – par inspirate de ideea că ceea ce mitul rezolvă la nivel comunitar, naraţiunea, să-i zicem, de uz privat poate rezolva la nivel individual.

Ca sistem simbolic şi naraţiune exemplară, mitul intermediază realitatea. Îi spun naraţiune exemplară deoarece mitul îndeplineşte de o manieră exemplară condiţiile funcţionale ale mimesis-ului stabilite de Paul Ricoeur. Reamintesc că, în abordarea lui Ricoeur, raporturile între timpul trăit şi timpul narat sunt reglate prin intermediul activităţii de povestire, („timpul devine timp uman în măsura în care este articulat pe un model narativ”). Această articulare cunoaşte trei momente ale mimesis-ului: prefigurarea (unei experienţe anterioare limbajului), configurarea textuală (altfel spus, punerea în intrigă) şi refigurarea (actul receptării), în cadrul căreia naraţiunea redevine (este „tradusă” în) gândire. În acest proces, mimesis-ul funcţionează ca un instrument de „domesticire” a timpului heterogen, în măsura în care, prin narativizare, succesiunea evenimentelor este structurată în cadrul unei totalităţi semnificante, într-o „istorie”. În alţi termeni, naraţiunea mediază între gândire şi reprezentarea realităţii, iar adevărul ei constă mai degrabă în verosimilitate decât în verificabilitate. Lucru cu atât mai valabil în cazul naraţiunilor literare (ficţionale), în care experienţa temporală se ordonează după reguli proprii. Este important de menţionat aici că refigurarea este un proces subiectiv, întrucât singurul timp observabil este cel individual, şi, mai mult decât atât, este un proces afectiv, în măsura în care stilul naraţiunii vehiculează conţinuturi afective, puse la lucru prin strategii narative. Într-un fel este refigurată o naraţiune scrisă în registrul ironic şi în alt fel una scrisă în registrul fantasy.

Să luăm cazul concret al unui eveniment căruia i-am fost contemporani, schimbarea regimului politic din România, în decembrie 1989. Are toate datele traumei generatoare de mituri. Dacă noi înşine, martori prezenţi la eveniment, nu ne putem pune de acord asupra a ceea ce s-a întâmplat, oare cum vor putea să se pună de acord istoricii de peste cincizeci sau o sută de ani? Fiecare va propune o versiune proprie, sub forma unei naraţiuni ce va pretinde că spune adevărul. Cu ce s-ar deosebi această naraţiune de o alta care va relata despre acelaşi eveniment sub forma unui roman de ficţiune? Un caz exemplar de ficţiune istorică este Românii supt Mihai Voievod Viteazul. E dificil de spus dacă această operă este un tratat de istorie sau o specie aparte de ficţiune romanescă, având în vedere că, în reconstituirea unor evenimente, Bălcescu utilizează mai curând argumente retorice decât dovezi istorice valide. Iar miza lucrării este mai curând ideologică decât ştiinţifică. Întrebarea e dacă nu cumva toate tratatele de istorie „ştiinţifică” sunt mai mult sau mai puţin datoare modelului de naraţiune propus de Nicolae Bălcescu. Ceva ce am încercat în altă parte să teoretizez sub numele de ficţiune ilicită. Includ aici, de asemenea, memoriile, jurnalele şi cam toată literatura confesivă care, fără să fie ficţiune, negociază o realitate creată pro domo.

Romanul este mit desacralizat. Un substitut, poate chiar de gradul doi, dacă admitem că provine din basm. Ca mit formal, romanul se supune măcar în parte regulilor acestuia, în sensul că la originea gestului de a-l scrie stă o mai mare sau mai mică traumă („s-a întâmplat ceva”) pe care romanul va trebui să o vindece la modul simbolic, negociindu-i realitatea şi supunând-o unui „tratament fabulatoriu” (Mircea Nedelciu a publicat, în anii ‘80, un roman cu acest titlu). Poate mai corect ar fi să spunem „tratament simbolic”, fiindcă în cazul romanului modern fabulaţia nu este obligatoriu singurul element de conţinut.
Romanul ca mărturie istorică? Depinde. Moromeţii poate fi socotit o mărturie istorică, întrucât dă seama de o epocă, în schimb Delirul este mai degrabă o judecată asupra istoriei. Ciocoii vechi şi noi poate fi socotit o mărturie istorică, mărturiseşte despre moravurile unei epoci. Mitrea Cocor nu mărturiseşte, ci mai degrabă ocultează realităţile timpului său. Totuşi, cred că Mitrea Cocor este, de asemenea, o mărturie istorică, cu condiţia de a nu fi citit ad litteram. La fel ca numeroase alte romane din perioada realismului socialist, care mărturisesc involuntar despre realitatea istorică a proletcultismului, ca şi despre imaginea despre sine a acestuia. Cam în acelaşi mod în care un roman de moravuri dă seama indirect despre moravurile autorului său. Un citat aproximativ din Marx, pe care mi-l amintesc de la orele de învăţământ politico-ideologic: după cum un individ oarecare nu poate fi judecat în funcţie de părerea lui despre sine, tot aşa, o epocă istorică… Sau, dacă preferaţi ştiinţele exacte: din interiorul unui sistem nu se pot face observaţii asupra mişcării absolute a sistemului. Fiindcă oglinda nu se oglindeşte pe sine, sau, dacă totuşi o face, rezultă un nimic fără capăt.
Din afara sistemului, însă, nu mai poate fi vorba despre mărturie istorică, ci, în cazurile fericite, de ficţiune istorică. Război şi pace, de exemplu, sau, la noi, Neamul Şoimăreştilor nu pot fi socotite mărturii istorice. Astfel ajungem la axioma că scriitorul onest de romane de actualitate face mărturie istorică în mod natural şi, aş zice, aproape împotriva voinţei sale (cam în acelaşi fel în care musiu Jourdain făcea proză). Cu menţiunea că această din urmă afirmaţie nu este o judecată de valoare, căci valoarea de mărturie istorică nu implică cu necesitate valoarea literară. Romane mediocre pot mărturisi viitorilor istorici mult mai multe despre mentalităţile epocii noastre decât vreo capodoperă literară.
Ca să dau un contra-exemplu: Lumea în două zile, un roman considerat aproape unanim o capodoperă a literaturii române, nu va putea fi utilizat vreodată ca mărturie a epocii istorice în care a fost scris, respectiv anii ‘70 ai secolului trecut, decât eventual prin cele câteva citate din presa vremii introduse de autor ici şi colo, la final de capitol, şi care sunt în mod evident în afara naraţiunii propriu-zise. Fără acele citate, romanul lui George Bălăiţă aproape că ar fi imposibil de încadrat istoric. Prezenţa lor mărturiseşte, la modul ironic, despre ce trebuia să facă un scriitor al acelor ani pentru a i se admite cartea la tipar. La fel cum textualismul anilor ‘80, ca abordare evazionistă, fără să depună vreo mărturie directă pentru istoria acelor ani, mărturiseşte indirect, împreună cu romanele conformiste, dar prin contrast faţă de acestea, de fapt denunţându-le conformismul, despre un regim politic opresiv şi despre felurite încercări ale unor scriitori de a-i scăpa de sub control.
Pentru a încheia, să remarcăm că istoria este, ca naraţiune, „opera aperta”. În sensul că fiecare epocă o citeşte (o refigurează, în terminologia lui Ricoeur) cu o anumită intenţionalitate. Un alt mod de a spune că se vor găsi de fiecare dată acei martori (ai istoriei) care să spună ceea ce ne convine să auzim.

Comunicări prezentate la reuniunea de la Alba-Iulia, 7-8 mai 2016.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara