Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Din Cartea cu fleacuri:
Nu s-a încheiat de Livius Ciocarlie

Participăm la o ceremonie. La intrare, mă sărut cu un informator. Înăuntru, pe altul mă prefac cu obstinaţie că nu-l văd. Asta-mi aduce în minte vorba veche a unei prezumtive iubite, cu care ezitam: "Nu ştii nici tu ce vrei!"

Observ cu tristeţe cum oameni deosebiţi scad pe măsură ce cresc.

Cu Mircea ne întâlnim săptămâna viitoare, de trei ani.

Citesc într-un buletin al săptămânii din 1937: "Se afirmă că orice german care ocupă un post în străinătate trebue să capete o prealabilă autorizaţie din partea guvernului german şi să se oblige că va înainta serviciului condus de d. Bohle un raport regulat şi detailat asupra întreprinderii în care lucrează." Cum se cunoaşte, marile spirite - că-i Stalin, că-i domnul Bohle, că-i Ceauşescu... - se întâlnesc.

T se teme de viitor. La vârsta noastră, îi spun, e preferabil ca, atâta timp cât este suportabil, să trăim în prezent. L-ai văzut, ieri, pe Solomon Marcus. Nu-i pasă că se apropie, dacă nu i-o fi împlinit, de 90 de ani. Arde exact ca acum trei decenii pentru relaţia dintre artă şi ştiinţă. E religia lui. La vârsta noastră e bine să fii sau credincios sau superficial.

După ce că murim de cald, ne mai şi ţin ăştia de la meteo în ameninţări continue de "oraje puternice cu căderi de grindină". O să ne nevrozăm.

Astăzi, fiindcă vin Corina şi Maxone, curăţenie mare, cu femeie. Asta intransigentă! Nu mă învăţaţi pe mine! Nu vă amestecaţi! Pocneşte şi trosneşte. Ca atare, hotărăsc ca de perimetrul meu strict să mă ocup singur. N-aş vrea să-l maltrateze şi pe Eric, la care, de când am divorţat de Erika, ţin ca la ochii din cap. Ar fi nenorocirea destul de mare şi dacă s-ar apuca să-mi facă ordine pe birou...

F.D. Roosevelt: "...căderea finală a dictaturilor costă mult mai mult decât slăbiciunile momentane ale democraţiilor!" Observaţie subtilă, din plin verificată după 1989. Decât că pe noi şi slăbiciunile momentane ale democraţiei ne costă destul.

Obosit de lectură la 30 de grade, deschid un sertar şi dau peste o mapă a Societăţii Române de Asigurări Generale, înfiinţată în 1897. Înăuntru, biletul pe care l-a luat tata cu el ultima dată când a putut să se ducă singur la medic. E scris corect, dar cu cuvinte lipsă. Face un istoric al stării lui mintale, după accidentul din 1976, când l-a trântit pe zebră un motociclist. De zece zile nu mai înţelegea ce citea, iar în dimineaţa aceleia constatase că nu mai putea vorbi. De aceea, scria. Alături, certificatul de deces şi două scrisori către mama, trimise de Baba P., mama istoricului Ion P. În prima, din noiembrie 1988, îi spune cât e de frig în casă şi că la Alimentara nu se mai găseşte nimic. În a doua, din martie 1989, scrie: "Trece şi anul ăsta cumva." Anul a trecut; pentru mama nu s-a încheiat.

La masă, vorbim despre Pierre. Director al şcolii, locuind în şcoală, mâncând la cantina şcolii, aştepta să termine toţi elevii şi abia după aceea îşi lua din ce rămânea. Ca să mă exprim ca englezii: mi-e teamă că la noi nu s-ar întâmpla aşa.

Tot ce ştiu să fac, iar altul şi-ar dori, îmi vine uşor. De bună parte din această avuţie, m-aş lipsi. Ce-mi vine greu să fac nu-mi vine deloc.

Sunteţi prieteni, îţi vrea binele. Nu-şi poate stăpâni un rictus când reuşeşti ceva.

Mă tot întreb dacă, întâlnindu-ne, omul avea în minte mai ales ideea că scrisese cu căldură, că mă apărase, sau conştiinţa că semnase un angajament şi avea nume de cod. Despre unul ca el n-aş spune atât că l-au stricat, cât că l-au distrus.

T vrea să ştie cine mi-a dat o veste oarecare mai demult. De la mine vrei tu să afli? Pe mine m-ar interesa să ştiu cum ar fi făcut ăia de la Securitate ca să scoată informaţii din memoria mea.

Găsesc în cartea lui Paul Cornea o frază a lui Paul van Tieghem: "...literatura secolului al XVIII-lea ignoră cu desăvârşire marea." Altfel spus: secolul luminilor e secolul lipsit de inconştient.

Zi grea pentru T. Hipoglicemie, ameţeli, stare de rău. Mă gândesc la ce ar trebui să ştiu să fac. Aiureala noastră, până la un punct simpatică, e iresponsabilă dincolo de acel punct.

Oricât de mult te-ar fi surprins descoperirea unui informator, gândindu-te mai bine găseşti un început de explicaţie. De acolo încep şi complicaţia vieţii şi cursele pe care ţi le întinde ea.

Drumul până la Alexandra duce exact de la răsărit la apus. De cum se ridică soarele "de trei suliţi", până seara târziu nu mai scapi de el. Mi s-a acrit de atâta mers spre Europa de Vest. Şi nici n-ar fi nevoie! Românii învaţă repede! De exemplu, au devenit bricoleuri. La intrarea în blocul Alexandrei se găsea un interfon ramolit. Ca să nu fie probleme, câte un isteţ, după ce deschidea uşa, o bloca. O făcea primitiv, artizanal. Acum s-a instalat un sistem, cum se zicea în copilărie, "ultramodern". Iar cineva l-a bricolat în aşa fel, încât intrarea e permanent deschisă. N-o mai închizi, lăcătuş să fii!

Un semn amical de la Picu Ciobanu într-un fragment de jurnal al lui. Colegi de şcoală primară, nu ne-am apropiat mult pentru că el avea ceva aristocratic, iar eu am fost totdeauna un mic-burghez.

De fapt, i se spunea şcoala "de aplicaţie", nume care al naibii ce mi se potrivea!

T se duce să-şi vadă analizele comandate de guvernul României prin vocea ministrului sănătăţii. Sunt bune. "Staţi bine, îi spune diabetologul. Nu-mi place că tot slăbiţi." Mare psiholog!

Consulul Prusiei, în 1822: "...o mare parte a valahilor, care-i detestau odinioară şi îi detestă şi astăzi pe greci, le-ar dori totuşi reîntoarcerea pe tronul Principatelor afirmând că, oricât de anevoios le-ar fi fost jugul acestor străini intriganţi, se simţeau totuşi mai fericiţi atunci, decât acum, sub cârmuirea unor conaţionali." Iar o analiză din 1937, după ce spune că "Bucovina este provincia cea mai bine echipată şi dotată cu reţele de comunicaţie şi trafic" (feroviar şi rutier), că este "cea mai urbanizată provincie din România", adaugă: îi lipseşte "o oarecare elasticitate administrativă pentru ca nu toţi banii să se scurgă spre capitală...". Nu numai sub Ceauşescu românii au fost ocupaţi de români.

Nu dispun, ca marea majoritate, de cele două măsuri: una pentru mine, alta pentru ceilalţi. Nu mi-e uşor să mă supăr (mai repede mă înfurii), pentru că ţin seama de motivaţia omului din faţă, de faptul că oricare i-ar fi defectele sau păcatele, nu el şi le-a fabricat. Aşa i-a fost dat. Faţă de mulţi, simt un soi de vinovăţie: nu m-am născut în pielea lor. Fără să uit că n-ar fi o mare fericire să te fi născut în pielea mea.

"...orice om care încearcă să fie cinstit pare în cele din urmă ori sentimental, ori de-a dreptul prost", scrie Chandler citat de Mircea Mihăieş. Întrebare: un asemenea individ pare sau chiar este prost ? Cât despre sentimentalism, nu l-aş pune în legătură cu încercarea de a fi cinstit, deşi eu le am pe amândouă. În a fi cinstit găsesc, malgré tout, o calitate, pe când în a fi sentimental deloc. Mă exasperează nenorocul copiilor străzii, dar nu-mi dau lacrimile când îi văd, cum mi se întâmplă la câte un film de doi bani.