Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea de teatru:
Nu vreau să mă mai nasc vreodată de Marina Constantinescu



Pe Diana Manole o cunosc de mult. De cînd paşii ni se intersectau pe holurile Universităţii din Bucureşti. Am reîntîlnit-o mai apoi ca studentă la secţia regie-teatru a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Capitală. I-am văzut două examene şi cîteva reuşite filme-documentare realizate pentru Televiziunea română. I-am mai descoperit şi o altă dimensiune, aceea de poetă, lucidă, tranşantă, uşor cinică. Nu ştiu de ce am amînat aproape un an întîlnirea cu Diana Manole într-o nouă postură: aceea de dramaturg. Întîrzierea nu poate fi decît regretabilă în ceea ce mă priveşte. Volumul ei de teatru, care conţine o singură piesă ce îi dă şi titlul - Copilul care nu voia să se nască - publicat de Editura Cartea Românească în urma unui concurs naţional menit să marcheze debuturi dramaturgice (şi bănuiesc că nu numai) este cu adevărat promiţător. Nu ştiu, din păcate, dacă s-a bucurat de primirea călduroasă pe care o merită. Pare că trăieşte într-o "solitudine esenţială" - cum o numeşte Marguerite Duras, aceea a scrisului, o vocaţie pe care şi-o asumă cu modestie şi discreţie.
Piesa Dianei Manole este o parabolă fin dezvoltată, scrisă cu un condei matur, cu replică, o parabolă care se construieşte armonios, fără ostentaţie, într-un limbaj teatral ce nu se cramponează, prin subiect, de nici-un fel de frontiere. Subiectul este naşterea, un moment unic, sublim ş.a.m.d. Atunci cînd îl amplasezi într-o maternitate autohtonă, el îşi pierde ceva din teoretizarea idilică şi capătă o concreteţe palpabil de crudă, de traumatizantă. Clişeele mentale ale societăţii se regăsesc şi aici unde individualitatea şi personalitatea sînt izgonite. Totul este uniformizat. Gestantele, mamele şi pruncii lor înregimentaţi devin categorii, obiecte, etichetate într-un fel sau altul: lăptărese, mulgătoare, născătoare sau bebeluşi, prematuri, avortaţi. Acestea sînt personajele din piesa Copilul care nu vrea să se nască, o piesă scurtă, în două acte şi un epilog. Naşterea este departe de a fi un miracol. Încărcătura atît de specială a unei experienţe umane fundamentale este redusă la şabloane: se reproduce sau nu specia, apariţia copilului a fost sau nu dorită de unul sau altul din cei doi membri ai cuplului - sau de amîndoi, s-a vrut musai un băiat purtător de nume şi exemplele ar putea continua după formule recognoscibile. Lucrurile se petrec în maternitate ca şi într-o fabrică unde se meşteresc şaibe: rece, sec, robotizat. Emoţia este un personaj incomod, de care trebuie scăpat. Poate de aici ideea autoarei de a-şi ridica textul pe o structură repetitivă, ciclică: aceeaşi succesiune a intrării personajelor, aceeaşi ordine în luarea cuvîntului, aceleaşi bocete sau cîntecele. Planul "steril" al realităţii este mereu alternat cu cel al ficţiunii. Dialogul banal şi plat, oricum greu înfiripat între lăptărese, mulgătoare, cezariene şi născătoare este dublat de conversaţia mai mult zglobie, dar şi mult mai cinică, dintre bebeluşi, avortaţi şi prematuri. Aici intervine şi spiritul ludic, inocent-crud al vocii celor născuţi, cu probleme sau nu, precum şi al celor lepădaţi. Imaginaţi-vă cum Diana Manole i-a aşezat pe toţi în jurul unei mese, le-a pus cărţile de joc în mînă cu o miză preschimbată: banul, atît de devalorizat, nu mai este interesant. Miza grea sînt "zilele" (adică viaţa) sau "minciuna", "iscusinţa de a tăcea"... Copii bătrîni de mici. Viaţa în sine pare un soi de închisoare în care intri de cînd te naşti. Fiorul poetic al autoarei se furişează cel mai clar în acest plan. De asemenea, o influenţă folclorică, o atmosferă de basm popular se amestecă în aluatul scriiturii într-un mod benefic, lăsîndu-l să coacă într-un spirit universal, însă.
Dimensiunea filosofico-religioasă este cultivată cu mult tact. Două personaje - Mama şi Copilul - devin o voce leit-motiv în piesă, două personaje biblice şi istorice: Fecioara Maria care se chinuie să-l nască încă o dată pe Isus. Nu în iesle, ci într-o maternitate dintr-o lume care nu dă doi bani pe viaţă. Unicitatea înseamnă irepetabilitate. Copilul nenumit Isus reface mental destinul răstignitului şi-l povesteşte celorlalţi, în timpul jocului de cărţi. Nimeni nu-l înţelege, nimeni nu-i descifrează plînsul şi nu i-l poate alina. Cineva de acolo, de sus, are milă, fiind singurul care poate decodifica mesajul Copilului. EL uşurează chinul celor doi: mama naşte, în sfîrşit, un... NIMIC. Isus sau Nimicul par a fi la fel de blamaţi într-o lume din care miracolul a dispărut. Scene ce amintesc de Biblie sînt prelucrate într-un limbaj popular, care simplifică şi păstrează, în acelaşi timp, esenţa lucrurilor.
Undeva, în Caietele sale, Cioran scrie: "Să nu încerce nimeni să descifreze "sensul" Istoriei dacă nu percepe această fatalitate care-i împinge pe oameni să acţioneze împotriva intereselor lor. Totul se petrece ca şi cum instinctul de conservare n-ar interveni decît în faţa ameninţării unei morţi imediate şi ar înceta în faţa perspectivei unui mare dezastru" (din Caietele lui Cioran de Livius Ciocârlie, ed. "Scrisul românesc"). Cam despre asta vorbeşte, în limbaj dramaturgic, şi Diana Manole în Copilul care nu vrea să se nască. Sînt curioasă să văd, poate nu într-un viitor prea îndepărtat, cum va arăta această piesă pe scenă, eventual în regia autoarei.