Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Numărătoarea continuă de Cosmin Ciotloş


Iubitor de antiteze cam exagerate, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului (nu mai e nevoie, sper, să explic începutul acesta de frază) rămâne Traian T. Coşovei şi în Aerostate plângând.

În ultimii ani, Coşovei a făcut o figură de autor mai degrabă industrios decât prolific, publicând (la edituri mici şi mijlocii) carte după carte, într-un ritm de-a dreptul descurajant. Nu cred că vreun cronicar literar de azi s-ar putea lăuda că le-a citit pe toate sau că măcar a auzit de toate. După un start bun (Ninsoarea electrică, 1979), foarte bun chiar (1, 2, 3 sau..., din 1980, rămâne un volum absolut splendid), salutat ca atare de critică, a urmat, în trepte, căderea: Cruciada întreruptă (1982), Poemele siameze (1983), În aşteptarea cometei (1986), Rondul de noapte (1987), Bătrâneţile unui băiat cuminte (1994), Mickey Mouse e mort (1994), Ioana care rupe poeme (1996), Patinează sau crapă (1997), Percheziţionarea îngerilor (1998), Lumină de la frigider (1998), Bună dimineaţa, Vietnam! (1999), Mahalaua de azi pe mâine şi Pisica neagră, pisica moartă (2000, respectiv 2001, ambele în colaborare), Vânătoarea pe capete (2002), Greva căpşunelor (2004). Aceasta, numai în ce priveşte volumele de versuri.

Numărătoarea începută cu 1, 2, 3 sau... pare, aşadar, să continue nestingherit. Personal, nu fac din asta un capăt de ţară. Traian T. Coşovei e genul de poet care, chiar şi atunci când îmi displace, tot mă determină să admir ceva, acolo: ori un fragment, ori o imagine, ori o idee, ori o intuiţie. Sunt convins că o selecţie exigentă din enorma cantitate de reziduuri l-ar putea propulsa uşor în prima linie a poeziei actuale. Dovada cea mai clară o reprezintă antologia Băutorii de absint (2007), în care, lângă Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop şi Liviu Ioan Stoiciu, Coşovei nu se face deloc de râs. (Dimpotrivă, aş spune că adesea le dă lecţii.) Dar asta, repet, pentru că n-a avut la dispoziţie destul spaţiu cât să dezamăgească.

Marele atu al lui Traian T. Coşovei stă în deconcertarea imaginaţiei. Aici are şi metodă, are şi experienţă. (Amintiţi-vă numai de faimos contrariantele sale versuri: „mă iartă, cetitor cu ochii trişti/ nici nu exist, nici nu exişti"!) Cu recentul Aerostate plângând, situaţia e cam aceeaşi. Căci nu e vorba, în titlul acesta fistichiu, nici de montgolfiere părăsite de iubită, nici de baloane cu heliu lăsate singure în aerul cu sau fără diamante. Iluzia durează însă până la p. 7, adică preţ de două poeme. În al treilea, deja, adus cu picioarele pe pământ, Aerostate se arată a fi un personaj ca toate personajele:

„Sub acoperişul din paie şi stuf, nici un foc/ nu mai adună spaimele unei nopţi de iarnă.// E multă singurătate ce fierbe în oala de tuci, în gutuile/ de pe raft/ şi multă îndepărtare în nasurile turtite de geamul/ ferestrei./ Nu sunt copiii viţei de vie la cules de flori de salcâm şi/ nici căruţaşii însetându-şi caii la fântână.// Bătrânul Aerostate îşi cheltuieşte tutunul pe rotocoale/ de amintiri/ în timp ce lemnul uşii scârţâie în vântul lui decembrie./ Acelaşi lemn din care sunt ridicate crucile de pe deal...// Trebuie să călătoreşti cu mult mărunţiş la tine în ziua de azi,/ ca să plăteşti duhurile care au băut din laptele subteran/ - îşi spuse// Aerostate, plângând./ Trebuie să-ţi aduni anii în pumni ca să poţi plăti, ca să poţi/ scrie pe perete:/ Nici azi nu a nins./ În prag,/ o femeie tăcută sporeşte onoarea casei."

Nu întâmplător, poemul îi e dedicat, in memoriam, lui Ioan Flora. Deşi ridicat la rang de ciclu şi de titlu, în tot volumul, numele mai apare doar de trei ori. Într-un alt monolog, Aerostate râde, închinat unui prieten dispărut, Ion Stratan, şi în două bucăţi, nici ele complet emancipate de aura morţii: „Aerul îngheţase într-o singură culoare.// Faţa de masă la care a mâncat şi a băut Aerostate/ păstrează amintirile plânsului./ Un fel de giulgiu - s-au mirat specialiştii/ în arta ploii - şi mai ales acea precizie care creează mişcarea,/ îndemnând ploaia să cadă întotdeauna pe pământul/ răscolit/ de morminte jefuite la timp." (p. 53)

Cine sau ce se ascunde în spatele acestui nume ales, în definitiv, cu umor? Ipoteza mea e că avem de-a face cu punerea în act a unei senzaţii vag funeste. Nici mai mult, nici mai puţin decât atât. Căci, deşi pare să fi renunţat la inflaţia de stări de spirit din vremea debutului, Traian T. Coşovei nu le-a exterminat cu totul din poezia lui. Un poem, unul singur de data aceasta, se numeşte chiar aşa. Iată-l: „Cât despre/ intensitatea ploii,/ Numai buzele tale/ răspund/ acestui an secetos." (p. 100) Condiţia imprecisă, difuză, de joasă tensiune, a acestor miniaturi e răspunzătoare, şi în volumul de acum, şi în cele precedente, pentru trombele de metafore facile de care Aerostate plângând are a da seamă. Unele pagini conţin atâtea imagini arbitrare (şi, cum anticipam, antitetice), încât sunt aproape de necitit.

Există însă din fericire în carte o diferenţă netă între acest manierism deranjant şi o naturaleţe lirică promiţătoare, diferenţă care nu se suprapune peste împărţirea formală, în două cicluri (intitulate Aerostate plângând şi Iubita mea, patria mea). Anume aceea stilistică dintre poemele săltăreţe, ritmate şi rimate uneori şi poemele în proză, confesive, care funcţionează ca amortizoare ale delirurilor verbale. Interludiile acestea sunt, aproape la propriu, băi reci pentru o fantezie prea înfierbântată:

„De când stau în cartierul ăsta, adică de douăzeci de ani, am coborât în parc de vreo cinci, şase ori: o dată când slăbisem 10 kilograme în 2 luni şi m-am gândit că o să mor, altă dată când am spart două cupe de şampanie cu o fostă iubită, altă dată când pe o bancă am cerut de nevastă o altă iubită şi, de vreo trei ori, cu câinele. Atunci un gardian public beat criţă a vrut să scoată pistolul la mine şi la câine. Noroc cu stolurile de pensionari vehemenţi care au intervenit. Aşa că nu mai cobor în parc... de fapt fosta Groapă Floreasca. Ba nu! Într-un an am căutat banca unde o cerusem pe aia de nevastă. Nu mai era acolo... apăruse în locul ei un ţarc în care cetăţenii să-şi depună câinii în timp ce ei se plimbă, un cuţodrom." (p. 25)

E exemplul pur de stare de spirit.
Ornamentaţia, insesizabilă, n-o bruiază şi n-o falsifică. Sigur, nu toate aceste notaţii, ce par desprinse dintr-un jurnal al autorului, sunt expresive. Dar, cele mai multe, au o onestitate care le face demne de interes. Biografismul lor e străin de tehnicile literare, dar e afin cu acelea emoţionale. În plus, la un poet cum e Traian T. Coşovei, care a cam spus ce avea de spus în poezie (deşi volumul acesta e realmente surprinzător), un asemenea viraj către simplitate era indicat.

Datorită lui, printre altele, nişte versuri cum sunt cele de mai jos se salvează de o eventuală prezumţie de emfază: „Eu sunt liber, eu sunt mort la datoria de a zbura fără aripi:/ n-am nume, adresă... / Am întâlnit viaţa la un colţ de stradă: am iubit-o şi am uitat-o.// Am şi acum poza ei în portofel/ şi un număr de telefon/ la care răspunde ta-su'." (pp. 18-19)

Sunt cele mai frumoase din Aerostate plângând.