Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Nume de jucării de Rodica Zafiu


Onomastica – în accepţia largă, de studiu al numelor proprii - e îndreptăţită să se ocupe de tot ceea ce intră în sfera obiceiului omenesc de a da nume unor entităţi individuale: copiilor, animalelor, caselor, trenurilor, firmelor, stelelor... Tradiţiile, moda culturală, dorinţa de diferenţiere şi nevoia de expresivitate fac din activitatea de atribuire de nume un domeniu în genere instructiv şi adesea amuzant. Dacă numele de persoană sînt mai uşor de studiat, prin abundenţa şi accesibilitatea lor în sfera socială, diverse nume proprii din zona experienţelor personale sînt mai puţin comunicate şi deci mai puţin cercetate. N-a fost, din cîte ştiu, întreprinsă o investigaţie sistematică (de exemplu, sub forma unui Mic Atlas Lingvistic) a numelor de jucării, dintre care cele atribuite spontan de posesori - copii şi părinţi - sînt infinit mai interesante decît cele comerciale, propuse de producători (false nume proprii, revenind unor serii întregi, unor prototipuri). Ne-am putea imagina o ipotetică investigaţie ştiinţifico-fabuloasă, care să acopere toate zonele ţării, urbane şi rurale, urmărind de-a lungul secolelor fazele şi modelele de denumire, în funcţie de categoriile de indivizi – de preferinţă antropomorfi şi animalieri, căci jucăriile cele mai susceptibile de a primi un nume propriu sînt păpuşile şi animalele de pluş. Oricum, domeniul acoperă atît onomastica literară (ficţională, conservată în texte), cît şi pe aceea, evanescentă, a realităţii (ludice).

Sursele literare – cel puţin cele româneşti – sînt totuşi puţine. O literatură a copilăriei agreste, în aer liber şi în mijlocul tovarăşilor de joacă, propune obiecte generice, neindividualizate prin nume: zmeie, arşice (Alecsandri), titireze, scrînciob... La Creangă au nume nu ipotetice jucării (minimaliste: „copilul, încălecat pe băţul său...”), ci instrumentele de pedeapsă - Calul Balan, Sfîntul Nicolai. Apar din cînd în cînd surprize: jucăriile convertite în mesaje ironic-sentimentale – păpuşile scrise pe frunte din La aniversară (Eminescu), ursul eroului masculin din Ochii Maicii Domnului (Arghezi). Păpuşa Monicăi din La Medeleni (Ionel Teodoreanu) poartă numele posesoarei: „Mă jur pe păpuşa mea, Monica”. În Cartea cu jucării (Arghezi), domină jocurile din cuvinte, dar apare cel puţin un ins cu nume propriu: Ursulache, „o fiară de catifea albă”. E previzibilă prezenţa numelor de jucării în literatura pentru copii: unde întîlnim, de pildă, paiaţa Paf (în Pif... Paf... Puf al lui Cezar Petrescu). Mai multe sînt cu siguranţă vietăţile copilăriilor „naturale”: melci arhetipali sau cai, motani şi căţei personalizaţi; numele celor din urmă pot fi în relaţie directă cu lumea infantilă (căţelul Patrocle, motanul Papuc). Din literatura contemporană ar trebui amintită păpuşa Zizi din Nostalgia lui Cărtărescu (Rem)... Desigur, această schiţă bibliografică are grave omisiuni.

O sursă de informare pentru situaţia actuală reală (pînă la anchetele şi cercetările de teren pe care poate că se va decide cineva să le facă!) sînt forumurile din Internet; exemplele care urmează provin din mesaje păstrate în liste de discuţii (majoritatea din lunile iunie-august 2002, din FanClub Forum). Surprinzător, persoane de vîrste neprecizate, care par (abia) crescute în plină eră informatică, dominată de jocurile pe calculator, vorbesc despre jucăriile lor de pluş, liniştindu-ne: nu a dispărut încă dimensiunea concretă, tactilă şi afectivă a jocului; e minunat contrastul între pseudonimele crunte – Devil, Nightmare, Oribilul – şi detaliile din descrierea propriilor ursuleţi de pluş, evocaţi în genere cu ironie afectuoasă; termenul generic preferat de autori e animăluţe. Mesajele conţin în primul rînd cîteva indicaţii în privinţa surselor onomastice: una dintre acestea este chiar denumirea comercială, numele de pe etichetă: „Lupul albastru pe care îl cheamă Blaubar (aşa scria pe etichetă)”. Comercial sau spontan, se preiau nume de personaje din desene animate („Timmon, prietenul lui Pumba din Lion King”) sau din jocuri pe computer. Se explică astfel – prin originea obiectului sau a modelului - o parte din numeroasele nume cu sonorităţi internaţionale; unele explicaţii rămîn însă indecidabile: „un ursuleţ (...) galben pe care îl cheamă Kevin”, „ursul pe care îl am de când eram mic şi cu care dormeam şi care e doctor (are halat şi bonetă şi stetoscop) pe care îl cheamă... Boris”; „o veveriţă (...Dely)”. Alteori se indică faptul că numele străine au fost atribuite spontan, poate prin acţiunea unor stereotipuri sau din nevoia de a separa lumea internaţională a jucăriilor de cea contingentă: „mai am un maimuţoi care e îmbrăcat ca un gangster şi fumează trabuc (...) şi pe care într-o criză de inspiraţie l-am botezat Jim!”; „un urs bej pe care l-am botezat Giovanni”; „ursuleţul bej... pe care îl cheamă Giovanni Ursu’”. Ultimele citate permit să se observe diferenţa, dar şi trecerile dintre onomastica impusă sau obiectivată şi cea creată subiectiv: „îl cheamă” / „l-am botezat”. Categoria numelor cu rezonanţe tipic româneşti e mai redusă: „Din întunecata şi atât de îndepărtata mea copilărie au parvenit până la noi câteva jucării din care cea mai importantă este fără îndoiala ursul Ursei”. Pot fi totuşi incluse în această clasă formaţiile cu sufixe diminutivale şi în genere cu sufixe specific onomastice: „o păpuşă micuţă care mirosea a căpşuni şi de fapt aşa am şi numit-o: Căpşunica”; „Bobica (o fetiţă clown)”; un urs care „era emblema Berlinului şi îl botezasem Berlinel”; „Pufulete (un urs mare, galben)”. Între exotism şi autohtonism, o zonă onomastică bogată este cea a hipocoristicelor, frecvente şi în antroponomastică, bazate pe expresivitate fonică şi pe repetiţie: „un urs galben pe care-l cheamă Dodo”, „o omidă fosforescentă pe care o cheamă Bibi”, „Bobi (un clown de care toată lumea zice că-i urât)”, „un urs mai mare care e bătrân rău... şi pe care îl cheamă Cici”. Nu putem omite din inventar şi marcarea negativă, prin absenţă: „iepuraşul verde (care din păcate nu are nume...)”.