Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

foileton R.l.:
Învoiala de George Bălăiţă

(urmare din numărul 46)

*

Odaie la han.
Ziduri groase mănăstireşti, o singură fereastră ca o adâncă firidă. Gratii. Încăpere scundă, strâmtă. Masa, două scaune, obiecte solide dar grosolan lucrate. Un dulap înalt până la tavanul de bârne ocupă jumătate dintr-un perete. Lemn lucrat mai cu îngrijire, afumat, vechi. Un alt perete e acoperit de o draperie cu falduri grele, întunecate, un vişiniu prăfuit, ros dar încă trainic. Lângă uşă, un scaun cu spătar: înalt, îngust, tăblia şi rezemătoarea din piele (cam scorojită) bătută pe margini în ţinte (coclite) de aramă. O piesă rară, preţioasă, nepotrivită în încăperea asta. Pe scaun, o pălărie neagră cu gardină lată.
Pe masă, o carafă de sticlă pe jumătate cu vin rubiniu şi două pahare cu picior, sticlă aburită, veche, înflorată cu meşteşug. Unul e plin, celălalt gol.
Hangiul negociază cu un străin. Străin? Înalt, masiv, gros, un fel de uriaş. Îl vedem deocamdată numai din spate. Un fel de manta, croială oarecum militară, bate tocurile cizmelor. Craniu osos, mare, colţuros, păr des cârlionţat, pe ceafă şi tâmple, în faţă mai rărit şi adus din părţi să nu se vadă, mofturi de craidon. Cizme de călărie. Un singur pinten. Pălăria de pe scaun este fără îndoială a lui.
Nu auzim ce vorbesc cei doi, dar gesturile sunt elocvente. După scurte şi calculat îndărătnice împotriviri, hangiul consimte ceva important.
Străinul îi pune în mână o pungă umflată. Sigur, hangiul va mai căpăta una după ce învoiala va fi dusă până la capăt. Mâna hangiului, sub greutatea pungii. Faţa şireată, prevăzătoare, slugarnică. Străinul se întoarce. Oho, dar este chiar naşul, cel cu care mai înainte conversase Chirică în podul grajdului. El şi în acelaşi timp, altul.

*

Argatul care scoate apă la fântână urmăreşte cu înverşunare şi lăcomie pe Anghelina, oprită acum de vorbă cu cineva. Se face că nu-i pasă, dar interesul lui e evident.
Vizitiul ţesală calul lângă gardul grădinii. Se opreşte din lucrul lui. Bate calul pe crupă, îl scarpină scurt între urechi. Capul frumos desenat al calului, pe jumătate băgat în traista cu ovăz. Coada lungă şi grea, răsucită, crupa lucioasă, abia netezită de ţesală. Un cal bine hrănit.
Vizitiul se îndreaptă spre Anghelina care traversează acum curtea. Schimb de vorbe. Nu se aud. Capul argatului care, lungind treaba cu vărsatul apei din ciutură în jgheabul de mult plin, îi priveşte atent, cu ură. Cei doi par două marionete pe care păpuşarul tocmai le pregăteşte să le încaiere sau să le îmbrăţişeze. Dar femeia se prelinge pe lângă bărbatul îndrăzneţ şi agresiv. Nu se ştie dacă îl place sau nu. Acela se întoarce pe călcâie, rămâne nemişcat. Nu-şi ascunde ciuda. Dar nu pare rău la pagubă. Strânge mânerul ţesalei, scuipă. Îşi revine. Zâmbet complicat, Un gând ascuns. Preocupat de acest gând se îndreaptă spre caii lui. Cel de la fântână a dispărut. Ciutura se leagănă în golul fântânii.

*

Dintr-o căsoaie scundă, parcă fără uşă (chiar lângă gura pivniţei – obloane grele închise cu lacăte mari, fier ţigănesc, scoabe, belciuge) iese o babă uscată, cam îndoită de mijloc dar încă tare. Faţa de lemn uscat, mâncat de carii, bărbia ca un ciot de seceră. Anghelina se apropie de ea. Stau de vorbă. Nu se aude ce-şi spun dar se vede că se înţeleg de minune.

*

Prin lucarnă, Chirică urmăreşte mişcările din curtea hanului, încordat, preocupat. În spatele lui, naşul cască zgomotos. Zgomotul îl surprinde pe Chirică. Se reculege repede.
Vezi şi dumneata ce văd eu, naşule?
Nu vezi nimic Chirică, spune naşul şi se întoarce, trântindu-se în fân.
Ţi-e uşor să vorbeşti de unde stai. Vino lângă mine, vezi cum mai mişcă toate cele şi pe urmă să vorbeşti. Hai şi te uită şi dacă nu te duci de-a dura până sub poala ei să nu-mi spui mie Chirică… Chirică?
Iartă-mă, naşule, da ce văd eu…
Nu vezi nimic. Eu ştiu! Verişoară-ta asta, Anghelina, a fost ucenică la faurul Mamona până nu demult. Cât o vezi de tinerică a avut cheia de la cămara unde ţine Mamona coastele de drac.
Poţi să-mi spui orice-ţi trece prin coarne, nu te-aud. Eu mă uit la verişoara Anghelina. Noroc că suntem neamuri de sânge.

*

În curte e multă mişcare acum. Se intră, se iese, se pregătesc animalele, se deschid obloane, ferestre. Păpuşarul. Este însoţit de băiat şi de o fată cam zdrenţuros îmbrăcată dar foarte frumoasă. Printre picioarele lor se încurcă un câine, amestec bizar de mai multe rase, animal de pădure dar şi de casă.
Baba şi Anghelina dispar în spatele grajdului.
Pe poarta deschisă larg intră un car bine încărcat cu şindrilă. Este carul lui Stan. Se apropie la pas până în dreptul fântânii. Una din slugi dejugă boii obosiţi de efort. Se poartă cu el ca şi cum s-ar cunoaşte de mult, pare un obişnuit al hanului. Stan se duce spre căruţa păpuşarului. Ascuns deocamdată privirii (de coviltir), păpuşarul stă de vorbă cu un străin îmbrăcat după moda europeană a timpului, (convenţional, povestea e atemporală) sobru, nu prea tânăr, un aer cam plictisit. Doar când fata cea tânără ridică acoperitoarea coviltirului, ochii străinului dau semne vădite de interes. Păpuşarul se face a nu băga de seamă, continuă să negocieze ceva. Străinul dă din cap, cu ochii după fată. Interesul lui e mult mai nuanţat decât al unui bărbat vârstnic pentru o muieruşcă de la iarmaroc.
Stan se apropie de el. Îşi dă bineţe cu păpuşarul, ca două cunoştinţe vechi. Vede că-i ocupat şi amână vorba pe mai târziu. Pleacă spre hangiul care e în discuţie cu nişte clienţi. Aceştia vor să-l convingă de ceva, dar hangiul e de neînduplecat.
Vizitiul îşi face de lucru pe lângă rădvanul din şopron. Boieroaica, stăpâna rădvanului şi a vizitiului apare pe galeria de lemn. Coboară scara piezişă, mâna pe balustradă. E însoţită de o fată de la han, o slujnicuţă, lipa-lipa. La intrarea principală o întâmpină hangiul. O plecăciune, doamna întreabă ceva scurt, parcă răstit, parcă nemulţumită, gata să se supere pe toată lumea. În spatele hangiului (care dă explicaţii respectuoase, dar nu e umil de loc, nici demn, el ştie exact ce e de făcut şi nu dă socoteală nimănui) iţindu-şi mereu capetele, când după un umăr, când după celălalt, se vede bine că se ridică pe vârfuri, chipul unei fete sprâncenate şi al unui rândaş tânăr cu o claie de păr roşu, împuşcat de pistrui, ceacâr sub sprâncene muiereşte arcuite.
Păpuşarul vorbeşte acum cu Stan, lângă căruţa cu coviltir. Lada ferecată în care ţine păpuşile, amestec (pitoresc) de capete de lemn vopsite ţipător, e deschisă. Recunoaştem personajele: Vasilache şi Mărioara, Păcală, Tândală, Jandarmul, Popa, Ţiganul, Ţiganca ghicitoare etc., etc.
Păpuşarul îi spune că nu poate da o reprezentaţie, hangiul nu-l lasă, că altfel, oameni ar fi destui, oho, să vină să-l vadă, la han e lume multă, hanul e lumea sau măcar o poartă largă către ea. El a vorbit cu o slugă, n-ar putea Stan să pună o vorbă bună la hangiu? Ştiu că vă cunoaşteţi bine, şi hangiul te preţuieşte mult, jupâne, ca şi noi toţi, se înţelege... Stan promite, sigur că da, o vorbă bună, ha, ha, te apropii cu jumătate de pas de rai...
Hangiul o însoţeşte (slugarnic acum) pe boieroaică până în mijlocul curţii. Îi explică ceva, ea nu vrea sau nu poate să înţeleagă, dar se învoieşte până la urmă. Pare acum mai mult mirată decât indignată sau furioasă.
Un marchidan şi-a desfăcut marfa pe una din cele două mese mari de piatră. E îmbrăcat jumătate „nemţeşte”, jumătate ţărăneşte, vesel, renunţă treptat la reclama strigată în gura mare. O slugă de la han îi spune ceva. Nehotărât încă, se apucă să strângă în grabă totul. Dar nu vrea nici să piardă o ultimă ocazie, tocmai se apropie o pereche de târgoveţi, el mai în vârstă, ea tinerică, nurlie, încă de departe a şi aruncat plasa ei de păienjenoaică spre tânărul negustor ambulant (despre care ea şi bănuieşte ce viitor l-ar aştepta dacă el ar şti că-i place ei. Şi s-ar putea chiar pe loc să-l facă să ştie, da, da...)

*

Stan vorbeşte cu hangiul. I-ar putea îngădui păpuşarului să rămână? Nu, spune hangiul. Îi pare rău, dar hanul e închiriat în întregime pentru toată ziua începând chiar de acum, şi pentru noaptea viitoare, până la cântatul cocoşului. Până la cântatul cocoşului? Chiar aşa!... E prea bine plătit totul, arhanghel dacă ai fi la Vama Raiului şi n-ai spune nu, poate să şi ardă hanul, hangiul este (asta numai pentru Stan, fireşte, la ureche, ehe, zău aşa, de zece ori, poate şi mai mult) despăgubit. Şi dacă ar lua foc n-ar fi mare pagubă, deverul la hanul ăsta s-a cam dus...
De altfel, la han rămâne un om de-al lui, bine înţeles, o muiere, Anghelina, poate c-a plăcut-o străinul, mă rog, treaba lui (ha, ha, şi a ei!) să stea să slujească, şi mai aruncă şi-un ochi.
Stan se îndreaptă fără grabă spre carul lui. Are de traversat toată curtea. Se mişcă oarecum greoi dar sigur de sine, fără trufie, dimpotrivă, ca şi cum ar merge pe un drum nu prea cunoscut şi e mereu atent să nu se rătăcească. Şi mereu zîmbetul lui ascuns, niciodată dus până la capăt, dar mereu semnalat. Anghelina, ieşind acum din beciul cu obloanele date în lături îşi opreşte în treacăt ochii pe el. Îl urmăreşte atentă. Într-o oală mare de lut duce nişte căpăţâni de varză murată.
Sus, pe galeria de lemn, baba Hîrca. Adusă de spate, se mişcă totuşi cu uşurinţă. I se vede spatele şi umbra lungă pe perete. Se opreşte. La adăpostul unei cergi întinse între doi stâlpi, baba se întoarce încet. Cap de găină cu ochi de vultur. De ce îl urmăreşte cu atâta interes pe Stan? Nici ea, se pare, nu ştie. Dar îl prinde în raza ochiului ei care acum otrăveşte, străpunge, taie.
Brusc, baba adulmecă neliniştită. O mare primejdie pare să o ameninţe. Deocamdată ea simte, dar caută să pipăie, să ştie. Ameninţarea este însă prea aproape. Baba se ghemuieşte la adăpostul cergii întinse pe culmea de lemn. Se prelinge pe lângă zid. A dispărut. Se aude în urma ei lătratul unui câine nevăzut. Insistent, furios. Un scârţâit prelung apoi: firma hanului: balamale din fier înflorat pe nicovală, ruginite, litere tot aşa într-o ramă strâmbă: Hanu la Mierla şi Greieru.

*

Chirică, atârnat în grindă, priveşte prin lucarnă. De sus, curtea hanului. Agitaţie, vânzoleală, vorbe, strigăte, nu mai vine nimeni.
Naşul, tolănit în fân. Pare adormit. Dar nu e deloc. Chirică îi spune ce vede şi acela, fără să se mişte, povesteşte, descrie, caracterizează, prezice. Ştie tot despre fiecare. Asta îl amuză pe Chirică. Dar îl şi îngrijorează? Chirică vede carul lui Stan ieşind pe poartă.
Coarnele mari legănându-se, Stan alături cu pas măsurat, apăsat, îndemnând boii, glasul unuia pe care nimic nu-l poate scoate din fire.

*

Ăsta-i Ipate din Valea Ursului. Ehe, multe ţi-aş spune eu despre el. Ei, Chirică, Chirică... Nu aduce anul ce-aduce ceasu... Straşnic gospodar. De cu noapte a plecat de-acasă. Se duce-n pădure să-şi taie un car de lemne. Ca să nu facă drum cu caru gol, el a încărcat şindrilă de la gater şi o duce vornicului Botgros pentru casa cea nouă. Vorniceasa abia aşteaptă să-l vadă pe Stan cum descarcă şindrilan ogradă. Numai că Stan de data asta, dă şindrila cât ai zice peşte jos, nici nu dejugă boii şi se duce drept la pădure să-şi taie lemnele. Vorniceasa a pregătit de cu noapte cuptorul de plăcinte şi puiul fript şade în rolă. Dar are să le mănânce pe toate acestea singură sau cu dulgherul Spiridon. Stan mai are astăzi o treabă şi încă nici la pădure n-a ajuns...
Agitaţia din curtea hanului ajunge să-l întărâte pe Chirică.
Ce-i cu ăştia, naşule, de se dau în ceasu morţii! ...
Păi, spune celălalt. Rânjet satisfăcut, atotştiutor, în aşteptare...
Păi, eu m-aş cam duce... Chirică e neliniştit, pe neaşteptate stingherit.
Rânjetul celuilalt sporeşte. Taie scurt.
Am arvunit hanu, Chirică. Întunecimea Sa...
Văleu, naşule! Mă doare-ntr-o parte... Ce-oi fi mâncat?!...
Chirică se vaită, îşi pipăie burta etc. Diversiunea lui nu pare să-l impresioneze pe naş. El are de gând să arunce o replică cheie, arama se dă pe faţă, dar Chirică geme.
Văleu, naşule, te pomeneşti că ne cheamă să dăm seama...
Chirică tace. A vorbit prea mult? Poate naşul n-a băgat de seamă? Ce bine ar fi. Se crede scăpat. Dar nu e aşa. Naşul bănuieşte că ceva nu merge, scârţâie. Strecoară printre dinţi.
De unde ştii? Porunca n-a fost dată încă!
Am aflat şi eu, zău, naşule, vorba umblă de colo, colo, nu dă buzna, lunecă, se strecoară...
Naşul, de-a dreptul furios. Ceva important îi scapă. Nu cumva Chirică, în ierarhia drăcească, are un loc „mai sus” decât se ştie? Naşul îl priveşte bănuitor, întrebător, o nuanţă de teamă, curând dominată însă de suficienţa vârstei, funcţiei şi naturii lui. Se înfierbântă pe măsură ce vorbeşte. Dă în foc. (Amestec de satisfacţie, invidie, admiraţie greu de stăpânit, ură, batjocură. Totuşi, deocamdată, cel puţin din ce se ştie, el e mai important. Orice ar fi... Aşa că o să-l facă pe acest Chirică să-şi muşte coada. Dacă nu chiar, oho, să rămână fără ea. Hm, dacă i-ar reuşi asta...) Acum e aspru, nemilos, gâde. Dar încă mimează bunăvoinţa. Pe care o pierde îndată ce deschide gura:
Da, Chirică, aşa-i. A venit ceasu. Ai ghicit, dimone! Ia spune, ţi-ai făcut tu treaba ta cum se cuvine?
Chirică s-a ghemuit pe grindă, spatele la lucarnă, nimic din nepăsarea şi jovialitatea lui de până acum. Naşul se ridică din maldărul de fân, creşte enorm până sub muchea acoperişului. Loveşte în plin:
Tremuri, nemernicule? Bine faci! Ai de ce! Să vadă şi Întunecimea Sa cu cine are de-a face. Uitat-ai tu datoria ta, diavole?! Asta nu se iartă. Credeai că nu te vede nimeni cum tragi chiulul şi pierzi vremea pe la iarmaroace, la circ şi la teatru, ba cu păpuşile, ba cu cântatul... Aud că scrii şi poezii. Aaaaa! Asta ar fi prea de tot. Te-ai făcut artist? Bine, să zicem, treaba ta. Dar pentru noi, pentru ai tăi ce faci tu?! Se duce iadul pe Apa Sâmbetei cu de-al de tine. Tot ce-am ostenit noi de când nu se mai ştie să se risipească? NU! Asta vrei tu? Neruşinatule! Ţângăule! Măscărici puturos. Artistule!, că nu pot altfel să-ţi spun...
Naşul dispare. Chirică rămâne cu ochii pierduţi în spaţiul luminat de sub acoperişul gol. O şipcă de lemn, veche, afumată se desprinde de acolo şi cade în fân. Un capăt al şipcii arde, tăciune aprins. Fânul începe să fumege. Cuprins de panică, Chirică sare de pe grinda unde încremenise. Se repede şi scuipă asupra flăcării ce se înalţă lacomă, cuprinzătoare. Focul se stinge. Fumegare de paie ude. Graba lui Chirică, după spaimă, este caraghioasă, disproporţionată.

*

Curtea hanului. Goală. Vântul plimbă pe dalele de piatră o zdreanţă.
Gura beciului, cele două obloane grele ridicate în părţi doar atât cât să se strecoare un om.
Pe trepte, în lumina vagă, chiar sub obloanele piezişe sprijinite în lungi cârlige de fier ruginit, Anghelina şi naşul. Bătrânul diavol o cam pofteşte, ea nu l-ar refuza dar acum nu e timp pentru aşa ceva, ştiu amândoi. Dar plăcerea îi lucrează intens, deopotrivă.
Anghelină, ai grijă. Până ce apune soarele, eşti stăpână în hanu ăsta.
Vai de mine, naşule, dar am să pot?
Dacă stai locului acuma şi nu te mai tot fâţâi şi nu te mai prefaci cu lacrimi în ochi că o plângi pe mă- ta şi toată partea bărbătească să- ţi sară în ajutor şi să te poarte în braţe şi tu să alegi numai ce-ţi place ţie, atunci, da, ai să reuşeşti...
Cum vorbeşti, naşule...
...că ai cu ce, întunericul fie lăudat. Umblă tu peste tot, bagă nasul, mişcă- ţi curul, deschide ochii. Trage zăvoarele, pune cârligele, închide obloanele, ferecă, încuie. Stau aici şi aştept să-mi spui. Ai venit?
Of, naşule, că nu dau turcii.
Turcii??? Auzi vorbă! Ai dat în doaga oamenilor. Turcii sunt nişte viermuşori de pus în undiţă. Toţi oamenii sunt viermi, fluturi, furnici, maimuţe. Te-ai prostit. Ca şi Chirică...
Chirică! Chirică ai spus, naşule?! Este şi el aicea?
Nu-i treaba ta.
Stai să scot o ulcică de vin, naşule.
Împieliţato!
Vin împărătesc, n-ai băut aşa ceva de la căderea Constantinopolului.
Proasto!... Unde-i vinul?... Păi... la... Con.. to... pol...
Naşul se aşează, mai degrabă cade greoi pe treapta de piatră înverzită de muşchi. Sforăie. A adormit.
Ieşi de-acolo, mătuşă, spune Anghelina. Grăbeşte-te. Mi-ai făcut odată un bine, ţi-l înapoiez. Fugi! Nu-l mai pot ţine adormit. Auzi, a şi început să-şi zornăie pintenul...
Baba Hârca se iveşte din adâncul beciului. Rânjeşte. Ştirbă.
Fugi mătuşă, de când te caută. Şi dacă-ţi pune-acum mâna-n păr nu mai scapi...
Ei, fata babei. Acuma scap. Am şi scăpat! (Încalecă pe mătura care a şi apărut în mâna ei. Rânjetul ştirb.) Tot acolo am s-ajung şi eu. Cred că n-o să mă batjocorească într-atâta încât să mă trimită în rai. Ptiu! Numai că mai am încă multă treabă pe pământ. Şi-apoi vreau să- mi aleg eu locu, nu să m-arunce el unde-i mai greu, sub talpa Iadului. Lasă, trăind şi nemurind...
Naşul se mişcă. Strănută prin somn. Baba izbucneşte într-un hohot lung de râs. Călare pe mătură, dispare prin deschizătura dintre obloane. Anghelina urcă acum din adâncul beciului. Faţa numai miere, ochii galeşi, carnea ei arde şi te face să dai buzna.
Naşul cască. Miroase-a piele tăbăcită.
Miroase a pişat de mâţă. De unde? Că eu stau ţeapăn aici şi nu văd nimic. Unde-ai fost?
Am scos nişte vin, naşule. Nu miroase a nimic.
Ea râde, îşi bagă, ca o pasăre ciocul sub aripă, nasul pe la subsuori, adulmeca în vânt. Se linguşeşte: miroase a ambră, că nu ştiu de unde faci rost, naşule...
Minţi, desmăţato! Miroase a Hârca. De când o caut. M-aţi dus de nas. A fost aici. M-am ramolit. Te omor. Nu. Mai bine te trimit la... Mbllhh, cum mi-a scăpat iar...
Ia, naşule, şi bea un gât de vin. Ţi-ajunge cu truda. Pune colea capu-n poala mea şi-nchide oleacă ochii. Aşaaa. Vezi ce bine-i?! Ai visat urât. Uită...
Oh, Anghelino, bine-i în poala ta... Atâta doar, o gură. Şi vinu-i bun. Da... Rămâne-ntre noi. Stai aşa... Ea se mişcă, se aşează mai bine pe treapta de piatră, îşi îndreaptă şalele, potriveşte cu amândouă mâinile capul naşului în poala ei. Genunchii ei sub cămaşa de pânză, fota desfăcută într-o parte. Capul naşului. Mare ciolănos. Mâinile ei: prelungi, subţiri, nu sunt mâini de servitoare la han. Faţa naşului: mulţumire prostească, trândavă, amestecată cu o foarte omenească oboseală. Mâinile Anghelinei pe fălcile lui. Îi mângâie tâmplele, apoi. Sub claia de păr brumăriu şi încâlcit, descoperă două corniţe mici, ca de ied, bine ascunse de cârlionţii murdari. Surâsul ei viclean, o clipă înduioşat. Faţa ei revine la rânjet şi batjocură.
– Hei, naşule, gata! M-am dus!
Ea sare, cu tot trupul ei subţire şi elastic, de sub capul mare şi greu al naşului. Capul se izbeşte de muchea treptei de piatră. Sună sec, dur ca o bilă de fontă.

*

Anghelina a dispărut.
Naşul, pe treapta de piatră, sub obloanele piezişe, mormăie: auzi, auzi... Să fie Hârca pe-aicea şi eu s-o simt abia acum... O fi adus-o hangiul să-i descânte fata nebună care stă şi tot stă după perdele şi se uită în curte după argaţi şi după ce-i trebuie ei. Oooh, sunt bătrân... Bun de nimic... La treabă. (Se ridică greoi. Pintenul sună. Mantaua boţită, prăfuită. Îşi caută din ochi uriaşa pălărie). Mda, după asfinţit, când s-or aduna dracii aicea să dea seamă, şi-or să-nceapă să dârdâie de frica Întunecimii Sale Scaraoschi, atunci eu am să stau în spatele tronului de aur şi piatră neagră şi am să-i spun: ăsta minte, ăsta nu-i bun de nimica, celălalt vinde la babe numai pe galbeni zimţaţi mangal furat de la cărbunarii din Pădurea Roşie şi le spune că-s bucăţele din talpa iadului şi ia şapte piei de pe ele, şi babele pe tine te-njură şi te blestemă pentru asta, Întunecimea Ta, şi când el o să-nceapă să-mpartă la pedepse, atunci am să mă pot bucura şi eu, ehe...

*

Luminiş în pădurea deasă. Soarele urcă pe boltă. Păsările, bruma, arborii. Aici lumina se filtrează ca în rai prin nenumărate şi de toate mărimile cristale rotitoare. Aburul dimineţii te poartă cu gândul la lumi pierdute în timp. Este ceva vechi şi în aceeaşi măsură nou, ceva din toate timpurile.
Boii dejugaţi pasc în marginea pădurii. Început de noiembrie, dar unul blând. Frunză încă destulă, iarbă nu de tot arsă. Cu o zi înainte a plouat. Umezeala se simte în aer, se vede în scoarţa copacilor, în băltoaca dintre ferigi, pe frunza brusturelui încă verde. Carul gol, oiştea proptită în jugul lăsat într-o parte.
Toporul lui Stan loveşte trunchiul fagului. Aşchiile mari, tăişul lat, coada lustruită, mâinile omului. Sumanul agăţat într-o cracă, mânecile suflecate, nojiţa i s-a desprins la opinca stângă. După o tufă de alun pândeşte somnolent iepurele. O coţofană se roteşte deasupra luminişului. Se aşează pe o cracă, aproape de omul care loveşte ritmic (aproape furios) cu toporul în trunchiul copacului. Iepurele brusc neliniştit. Coţofana ţâşneşte speriată de pe creanga subţire. Creanga se zbate în urma ei ca o fiinţă vie.
Omul lucrează fără întrerupere, concentrat. Un corb se lasă lent, greoi pe o cracă, în apropierea omului. Aceasta se opreşte din lucru. Se sprijină în topor. Îşi trage sufletul. Corbul ridică ciocul. Om şi pasăre. Ai zice că se privesc în ochi, se măsoară.
Liniştit omul îşi şterge sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii. Privire îndelung interogativă, nu lipsită de sarcasmul totdeauna prezent dar reţinut la el, o batjocură binevoitoare care nu vine din dispreţ şi nepăsare, ci dintr-o timpurie şi variată experienţă de viaţă. Atitudine ce nu respinge contactele, le caută chiar, însă cu prudenţă.
Pasărea pândeşte cu o nepăsare prefăcută. Omul priveşte cerul, o mână în şold, alta pe coada toporului înfipt într-o cioată lângă piciorul lui.
O uitătură, scurtă de data asta, şi preluând falsa nepăsare a păsării. Pasărea somnolează în continuare dar ceva te face să simţi că e gata să atace omul.
Brusc, el lasă toporul, scuipă în palme, se pregăteşte să reia lucrul. S-ar părea că a uitat de pasăre. Pare grăbit să termine ce a început, se răzgândeşte.
Pasărea nemişcată.
Omul se mişcă lent. Caută din ochi un loc să se aşeze. L-a găsit: un ciot mare, pe jumătate putred. Aşa cum stă acum pe buturugă are sub ochi toată poiana şi creanga pe care pasărea neagră stă nemişcată. Din chimirul lat scoate pipa scurtă de cireş. (Amnarul, punga de tutun). Fără grabă, cu dichis, şi-o pregăteşte, o aprinde. A uitat de pasăre? Pe genunchiul lui a apărut nu se ştie cum şi când biciul lung, încolăcit ca un şarpe. Trage din pipă. Copacul pe jumătate tăiat, toporul înfipt, cicatricea albă, adâncă. Fără să se ridice de pe trunchi, Stan se întoarce să prindă (şi să se bucure de prezenţa ei) raza neaşteptată de soare, fierbinte, orbitoare, care străbate prin frunziş. Stan întors cu spatele la corbul care stă încordat pe creanga lui. Va sări pasărea în ceafa omului?
Stan trage din pipă, se răsfaţă, la soare, nu-i pasă, sau aşa lasă să se vadă.
Corbul bate aerul cu aripile, s-a înălţat de pe creangă. E sus de tot acum, a dispărut pieziş deasupra pădurii.
Stan mai trage un fum. Se ridică. Biciul în mână. Este mult mai mult o armă, decât biciuşcă de cărăuş.

*

Boii pasc liniştiţi. Stan, neaşteptată oboseală, lehamite, dinţii lui, obrazul nebărbierit de câteva zile. Îşi priveşte biciul din mână ca şi cum atunci l-ar fi descoperit. Bucurie, forţă. Îl roteşte deasupra capului şi plesneşte de câteva ori aerul cu el.
La o distanţă apreciabilă, un măr pădureţ. Câteva fructe smochinite mai atârnă în crengile cu frunze căzute.
Alături, într-un mesteacăn, pe o creangă albă, a apărut din nou coţofana. Omul cumpăneşte biciul. Încordare, atenţia unui vânător care-şi urmăreşte ţinta. Pipa în dinţi, biciul în mână. Acum seamănă prea puţin cu Stan cel cunoscut, ţăranul blând şi tăcut. Acum e „omul trecut prin multe”. Apreciază scurt, din ochi distanţa până la pasărea care, spre deosebire de corbul nemişcat şi ameninţător dispărut mai înainte, are obişnuita agitaţie a păsărilor mici, un fel de veselie grotească.
Omul nu o preocupă. Se pare însă că el i-a hotărât soarta.
Stan strânge biciul colac. Biciul zvâcneşte scurt, se întinde şerpuind în aer, lung, arc destins, coardă întinsă. Cu şfichiul subţire, rezistent ca oţelul, smulge cele două mere pădureţe de pe crenguţa lor. Merele se pulverizează ca împuşcate, ca retezate cu sabia.
Coţofana rămâne o clipă nemişcată, îngheţată pe creanga ei, îşi ia apoi zborul în panică.
Omul râde.

*

Odaie scundă la han. Pe o pirostrie sub care arde un foc viu, fierbe un căzănel de aramă. Aburi verzui plutesc deasupra fierturii. Mâna osoasă a babei Hârca mai adaugă un smoc de iarbă.
Anghelina o priveşte atentă. Baba murmură un descântec. Îi dă sfaturi Leontinei, fără să o privească. Leontina ascultă, pune din când în când o întrebare naivă, de „ucenică” supusă. Cum baba nu o vede, atentă la solomonelile ei, un zâmbet uşor, parşiv îi flutură uneori în colţul gurii. Ochii ei caută ageri să descopere chiar şi în cele mai obscure colţuri ceva care să o intereseze.

*

Carul încărcat zdravăn cu lemne, bine legat. Stan mai încearcă odată legăturile, frânghiile transversale, lanţul longitudinal. Boii pasc liniştiţi în poiană. Soare. Vremea prânzului. Se aşează pe o buturugă, desface traista. Scoate mâncarea. Mămăliga îmbrânzită, ouă fierte, ceapa, plosca cu vin. Îşi face o cruce mare şi începe să mănânce. Mestecă încet, gânditor, Boii rumegă, privirea lor blândă şi inexpresivă. Rumegatul. Obrazul osos al omului care mestecă, maxilarele animalelor, ritm egal. Brusc omul se grăbeşte. Termină repede de mâncat, de băut. Se ridică. Priveşte cerul spre răsărit. Îşi face o cruce mare. Strânge plosca, ştergarul, strachina. O bucată mare de mămăligă îmbrânzită. Vrea să o învelească în ştergar, ezită.
Ce s-o mai duc acasă..., spune. O pun pe teşitura asta. Dacă o găsi-o vreo lighioană şi o mânca-o, să spună bodaproste.
Face în palme mămăliga boţ şi o aşează pe buturugă.

*

Drum prin pădurea întunecată. Pădure uriaşă care înconjoară ca pe un singur sâmbure mărunt şi tare omul şi animalele lui. Un iepure îi taie calea. Urme de căprioare. Atmosferă apăsătoare ca şi cum o prezenţă nevăzută ar pândi de pretutindeni. Altfel, cadre idilice.
Rarişte de pomi fructiferi amestecaţi cu arbori de pădure. Lungi brâie de iarbă, hotarul pădurii. Lanuri de porumb uscat, coceni netăiaţi, alternate cu mirişti goale, din loc în loc glugi de coceni clădite cu grijă. Omul îndeamnă boii pe drumul care la un moment dat taie miriştea.
Brusc, se stârneşte vânt puternic. Vuietul surd al pădurii, muzica metalică ameninţătoare a lanurilor de coceni uscaţi. Nori negri se adună repede, mereu mai deşi, mai coborâţi acoperă treptat cerul. Ploaie subţire, deasă, repede amestecată cu ace de gheaţă şi zăpadă, lapoviţă groasă, vânt. Omul, bine înfăşurat în sumanul scos în grabă de la locul lui din lada căruţei, căciula trasă peste urechi, biciul pe umăr.
Deasupra pădurii rămasă în urmă răzbat chicote ciudate, urlete prelungi, parcă hohote de râs, plânsete. Vântul năpraznic domină totul, mişcă perdele uriaşe de zăpadă groasă.
Vântul încetează brusc. Omul, carul cu boi, lapoviţa continuă să cadă lent acum, deasă, nediferenţiată.

*

Zi de toamnă târzie. Soare. Frunza n-a căzut toată, e doar rărită, ruginită. E încă destulă verdeaţă.
Vremea prânzului. Stan îşi pregăteşte masa. Intră, iese din odaie. Când la plită, când în tindă. E vesel. Carnea se frige. Apa în ceaun. Stan pune făina pentru mămăligă. Gesturi fireşti, automate, ştiute bine. Adaugă sare, înfige melesteul. Monologhează mormăit, bine dispus. Priveşte spre ceasul cu cuc, mut, strâmb.
Priveşte insistent ceasul. I se adresează direct: taci, şi nu mă-ntreba. Gata. Am hotărât. Te pun în traistă şi te duc la meşteru Ioniţă. Înainte de dă zăpada. Când duc sumanele, atunci te iau şi pe tine...
Din cotlonul lui iese motanul. O clipă pare uriaş. Se opreşte în mijlocul odăii. Miaună scurt. Stan îl priveşte complice.
Mai rabdă. Şi mie mi-e foame, dar cine m-aude mieunând? Râde. Motanul cască, se întinde leneş.
Ehe, spune Stan, înţelege-mă şi tu pe mine că eu în tine-mi pun toată nădejdea. Mai bun prieten cu şoarecii care umplu podu ăsta nu cred că se mai află.
Se duce la sobă. Carnea sfârâie în tigaie. Plimbă încet o lingură de lemn printre bucăţile de carne. Ia tigaia şi o pune pe cuptor. Continuă să mormăie:
...Unde, Stane, o fiertură, un borş, o zeamă-acolo...
Râde în felul lui, face haz de necaz... Mormăie... Mai la vară, mai la vale, mai cine ştie cum şi unde, Stane, de-ar fi s-o iei numai pentru borşuri şi tocane bine-ar mai fi...
Hm, totuşi, aici chiar ca luna dear fi femeia, s-o vezi numai noaptea... hm?!...
Se scarpină cu mâna răsucită la şale şi mai jos. Rânjet.
Mde, Stane, şi ca să te scarpine unde te mănâncă n-ar fi rea...
Motanul îl urmăreşte atent. Stan continuă monologul. Se îndreaptă spre colţar.
Omul fără nevastă, ca o casă fără uşă...
Caută ceva într-un sertar, nu găseşte, deschide o uşiţă.
Omu dacă-mbătrâneşte
Pune-i paie şi-l pârleşte...
Neatent, loveşte coada unei tigăi din blidar. Care face să se rostogolească un vas de lut. Care loveşte solniţa plină – carambolaj. Stan asistă neputincios, încordat dar nu furios – oarecum resemnat. Motanul s-a aşezat în coadă. Pare satisfăcut. Stan trage cu ochiul la el.
Bine, atunci ai să rabzi.
Motanul se face colac.
Stan nu strânge vasele căzute. Cu mâinile în şolduri, se uită la odaia răvăşită. Motanul se zbârleşte brusc, sare pe laviţă, jos, pe cuptor, îşi zbârleşte mustăţile, scuipă, coada încordată felina mare din rădăcina speciei a trimis un semn?
Afară, câinii latră furioşi.
Calm, Stan merge la fereastra mică, priveşte în curte.

*

Din fundul ogrăzii, câinii dau năvală, salturi mari, străbat curtea, latră ca turbaţi, vor să rupă pe cineva. Stan pleacă spre uşă. În trecere, agaţă ceaunul de pe plită şi-l lasă alături pe vatră. Iese afară. Nori albi, vărateci. Soarele a început să coboare spre apus. Stan alungă cu greu câinii. Sus pe stâlpul porţii, speriat, un omuleţ fără vârstă, îmbrăcat „nemţeşte”.
Câinii nu se îndură să-l lase. Se retrag numai când stăpânul strigă aspru la ei, şi atunci cu îndărătnicie, ezitând, gata să se arunce asupra străinului. Să-l smulgă chiar din mâinile lui Stan, dacă acesta nu ar fi o clipă atent.
Cu frică, străinul coboară de pe stâlp. Stan îl pofteşte în casă. Cu ochii după câini, omul (acum îl recunoaştem pe Chirică, dar mult schimbat, cum ai face dintr-un ofiţer cu chivără, un soldat de plumb) urcă pe prispă şi intră în casă, după Stan.
Ajuns în casă, Stan ia ceaunul de pe vatră, îl pune jos, se aşează pe scăunelul cu trei picioare şi începe să mestece ciobăneşte mămăliga. Chirică, în picioare, lângă uşă.
Şezi colo pe laviţă...
Chirică se aşează ascultător. Dar, înainte de asta, îndemânatec, o singură mişcare ondulată, culege de jos vasele căzute mai înainte, şi le rânduieşte în blidar. Stan îl urmăreşte gânditor, expresie foarte complicată: interes, curiozitate, teamă etc. Îşi revine. Joacă nepăsarea. Trebăluind, Stan îl descoase glumeţ, fără a avea aerul că-l interesează cu adevărat.
De unde eşti tu, mă ţâcă? Şi ce cauţi pe-aici, spaima câinilor?!
De unde să fiu bădie? Sunt şi eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată şi mamă şi vreau să intru la stăpân.
Stan se opreşte din mestecat, pune ceaunul pe foc. Se uită la Chirică. Poate îi măsoară puterea. Dă din cap sceptic.
Să intri la stăpân?
Păi, cam de câţi ani poţi fi tu? Păi, cam de când m-a făcut mama...
Ce spui tu măi? Poate ai ieşit dintr-un ou, de-ai rămas aşa mărunţel. Sau nu văd eu bine?! Bine a zis cine a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracu o ştie de când şi de unde vine... Şi... cum te cheamă pe tine?
Tot Chirică mă cheamă.
Stan ia masa cu trei picioare de lângă perete, o pune în mijlocul odăii.
Mă parpalacule, nu cumva eşti botezat de Sfântul Chirică Şchiopu, care ţine dracii de păr?
Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă.
Apoi despre mine, oricine ţi-o fi nănaşul, ştiu c-o nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică, pentru că eşti un vrăbioi închircit.
Dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, ăsta sunt. Am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume. La treabă se vede omul ce poate... Da... pe dumneata cum te cheamă?
Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce-am avut, când eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate, şi de atunci am rămas cu două nume.
Vorbind, Stan rânduieşte pe masă două străchini, linguri, un fund pentru mămăligă.
D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi dumneata ai cântec:
Ipate, care dă oca pe spate,
Şi face cu mâna, să mai aducă una.
Dar ştii că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului... De trup mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. Ia să te văd dacă ghiceşti cimilitura asta.
(Chirică ascultă atent. Stan, se lasă pe marginea vetrei, acoperind cu spatele ceaunul, mâinile pe genunchi, privirea şugubeaţă, vorbeşte mai întâi rar, apoi tot mai repede până la sfârşitul ghicitorii):
Lată-peste lată, peste lată- îmbujorată, peste îmbujorat-crăcănată, peste crăcănată-măciulie, peste măciulie-limpezeală, peste limpezeală- gălbeneală şi peste gălbeneală- huduleţ...
Chirică pleacă ochii. (Zâmbeşte, joacă modestia, umilinţa):
De-oi ghici, îmi dai şi mie o bucată?
D-apoi ştiu eu ce crezi tu că-i aceea?
Stan, cu gâtul întins aşteaptă răspunsul.
Ce să fie, zise Chirică. Ia, faţa casei, vatra, focul, pirostriile, ceaunul, apa dintr-însul, făina şi melesteul. Cam ce mestecai dumneata aicea şi ce o să mâncăm noi acuşica!
Stan se ridică. Oarecum încurcat. Înciudat. Prea multă isteţime dă de bănuit? Stan se ascunde. Se răsuceşte cu ceaunul în mână. Aburii mămăligii. Stan caută îndelung fundul de lemn aflat chiar sub ochii lui.
În sfârşit, îl găseşte. Răstoarnă mămăliga.
Motanul s-a retras în cotruţă şi din umbra deasă i se văd doar ochii, puncte fixe, intens luminoase. Mămăliga aurie scoate aburi care despart şi fac să fumege o clipă capetele celor doi, Stan şi Chirică.
Bun, mă Chirică, ia acum văd şi eu că nu eşti prost. Hai! Cât să-ţi dau pe an, ca să te tocmeşti la mine?
Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul.
Dar cum te tocmeşti tu?
Eu mă tocmesc pe trei ani odată, pentru că nu-mi place să umblu cu traista-n băţ din stăpân în stăpân, şi vreau să cunosc şi eu ceva, când voi ieşi de la dumneata.
Stan îl priveşte brusc îngrijorat. Întreabă, ascunde însă neîncrederea sub aerul mereu zeflemitor, şugubăţ, fals mirat.
Despre mine, cu atât mai bine, măi Chirică. Şi... ce-mi ceri tu mie pentru trei ani?
Ce să-ţi cer? Ia să-mi dai de mâncare şi de purtat cât mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să iau din casa dumitale ce voi vrea eu.
Stan se ridică de pe scaunul pe care s-a aşezat între timp. Acum el se stăpâneşte cu greu. Teamă, vanitate, suspiciune etc. Reuşeşte încă o dată să disimuleze. Se îndreaptă spre cuptor de unde scoate oala cu cartofi şi usturoi. O pune pe masă în timp ce-i vorbeşte la fel, pe acelaşi ton:
Ce vorbeşti Chirică? Poate că tu ai să vrei atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai ştiu eu ce dracu ţi-a veni în cap să ceri?
Chirică răspunde direct. Zâmbet deschis, de nimic întunecat. Convingător, dar mai ales firesc, nejucat.
Ba nu, bade Ipate, n-ai grijă, n-o să-ţi cer eu un lucru pe care să nu-l poţi da. Ş-apoi ce ţi-oi lua eu din casă, nu-ţi face trebuinţă dumitale. Asta e sigur. Ţi-o dau în scris.
Stan se opreşte. Tocmai voia să toarne o cană de apă în ceaun. Îl priveşte pe Chirică (adânc, rece, crud) în ochi. Chirică are aceeaşi faţă sinceră, prunc trezit din somn, nimic ascuns, nimic ipocrit. Nici o parşivenie. Stan se întoarce spre sobă. Apucă cratiţa cu carne care mai sfârâie încă.
Vorbeşti în dodii, Chirică. Măsori vorba cu îmblăciul! Cine să te înţeleagă?
Apoi dă, jupâne, unde-i vorbă nu-i mânie, mai bine să te tocmeşti întâi decât pe urmă.
Stan pune carnea pe masă. Zâmbeşte. Chirică se uită prin odaie. Dă cu ochii de ceasul stricat.
Păi asta-ţi spun şi eu, mă ciotu dracului: dezleagă odată calu de la gard, să ştiu şi eu atunci: de-oi ajunge cu sănătatea – ce-i al tău şi ce-i al meu...
Chirică se ridică de pe laviţă. Stan îl urmăreşte, mereu mai curios, intrigat. Chirică se apropie de ceas, îl priveşte.
Ia lasă, bade Ipate, nu te mai pune şi dumneata atâta pentru te miri ce şi mai nimica, că doar n-are să fie un capăt de ţară.
Stan vrea să răspundă. Renunţă. Vrea să ştie ce pune la cale Chirică. Noul venit întinde mâna spre ceas.
Nu merge, spune Stan. Trebuie dus la meşter. Meşteru Ioniţă de la Piatra Neagră.
Eu sunt meşteru Chirică de pe Dealu Gol!
Stan se amuză. Orice s-ar spune, acest lunecos Chirică are haz.
Bine-ai venit meştere. Ce strici tu cu mâna, he, he, dreg eu cu biciul...
Chirică îl ascultă numai cu o ureche. A şi luat (fără să ceară încuviinţare) ceasul de pe perete.
Stan îşi reprimă un gest, o vorbă aspră. O fracţiune de secundă priveşte spre uşă. Acolo, în cuiul lui, biciul enorm. Inert dar degajând o mare energie potenţială.
Chirică pune cu mare grijă ceasul pe masă.
Scoate din buzunar un cuţitaş mic, oarecare. Îndemânatec, descompune şi recompune mecanismul ceasornicului, amestec de pricepere, şarlatanie, mică minune. Stan, îl priveşte la început cu neîncredere apoi uimit. Mişcările lui Chirică sunt fireşti, precise, iar obiectele i se supun necondiţionat. Mâinile lui fac totul, repeziciune şi îndemânare, arcul rupt şi prăfuit luceşte nou, rotiţele, axele, oţel, alamă, reflexe aurii, albăstrii, cenuşii. Scamator sau fără pereche meşteşugar? Totul pare simplu, de la sine înţeles, şi când Chirică se îndreaptă cu ceasul spre cuiul lui, în care îl şi agăţă, Stan mai are pe faţă o umbră de neîncredere.
Chirică potriveşte greutăţile (cucuruzi de plumb), întoarce arcul cu cheiţa ca o elice, potriveşte acele subţiri la 6 fix. Un bobârnac piedicii de sub cadran, atinge limba scurtă de acolo. Limba pendulează, cucul iese, i se aude glasul, şase cântări.
Cam aşa, jupâne, spune Chirică şi se aşează pe laviţă.
Stan îşi ascunde cu greu de data asta aerul încurcat. Se mişcă (parcă bătrâneşte) spre sobă. E vădit marcat de performanţa străinului. Se sileşte totuşi să nu se vândă prea ieftin.
Măi Chirică, ştii una? Rămâi la mine şi ne-om împăca noi atunci. Te văd că eşti băiat isteţ, şi mai ştii păcatul? Poate şi harnic; Cred, mde, că ştii de unde să iei lucrul şi unde să-l pui.
Despre asta n-ai grijă, bade. Nu căuta că arăt cam înghesuit, dar trebile ce le-oi face eu, nu le poate altul măcar să fie cu stea în frunte.
Stan sceptic, uşor în zeflemea, şi-a recăpătat stăpânirea de sine.
Mai ştii! Bine ar fi, măi, Chirică, dac-ar fi toate cu lapte câte le spui.
Parcă aducându-şi aminte de ceva se întoarce spre băiat. Falsă candoare. Blândeţe aparentă.
Numai să avem vorbă dinainte: să nu fii rău de gură, c-apoi mă scoţi din sărite. Şi n-ajunge: mă faci să-mi ies din răbuş. Asta-i una...
Tăcere grea, prelungă, ambiguă.
Şi a doua vorbă, stăpâne, care-i?, întreabă Chirică (deodată mai agresiv, „obraznic”).
Stan, izolat acum într-o linişte rece. Mult mai crudă, nemiloasă decât asprimea aproape jovială de mai înainte.
Chirică, foarte atent, pândeşte. Neliniştit. Ascunde. Se întâmplă ceva. Miroase. Dar de văzut nu se vede nimic...
O stare nouă se instalează acum între cei doi. Reciproc derutaţi, hâtroşenia, tonul voit uşuratec, complicitatea au dispărut. Încordare. Pândă. Se disimulează dar fără plăcere. Un duh rău, o împotrivire. Dialogul lent, întortocheat de până acum se accelerează. Se schimbă. Frazele sunt mai scurte, împuşcate, „rele”, seci. Deocamdată însă, din nou, tăcere prelungită. Ca şi cum s-ar pune unul pe altul la încercare. Primul cedează Chirică.
Ascult, stăpâne.
Nu-ţi sunt încă stăpân.
Eu slugă da, stăpâne.
Iar eu stăpân de loc, îţi spun...
Nu trebuie să spui. Îmi eşti stăpân. Se vede...
Văd. Văd că nu pot scăpa de tine.
Nici eu de dumneata, stăpâne!
Chirică! Vârtelniţa ciorilor! Moară hodorogită!
Mai ştiu şi eu stăpâne: meliţă! Gură spartă! Tocătoare! Piua lui Papură Vodă. Şi încă...
Ajunge Chirică. Acum da, mai vii de-acasă...
Departe-i casa mea, stăpâne.
(Pe măsură ce dialogul a crescut în viteză şi gratuitate, cei doi s-au liniştit. Tensiunea scade. Dar nu de tot.).
Bine. Bine, Chirică. Am să ţi-o spun şi pe-a doua. Ia aminte!
Sunt numai ochi şi urechi, stăpâne.
Şi o fărâmă de minte, Chirică. S-ar cuveni!...
Iarăşi se schimbă ceva.
Stan caută împrejur. Aspru, domină odaia, lucrurile. Chirică, nemişcat. Câine credincios. De data asta nu se poate şti dacă disimulează sau este, în sfârşit, câştigat.
În ciuda lui, pe tocul uşii, biciul uriaş focalizează întreg interesul celor doi. Biciul este în clipa asta personajul principal.
Stan întoarce capul spre Chirică. Acela sedus, fascinat de obiectul acum licărind într-o aură magică. Încă puţin şi o uriaşă forţă magnetică îl va izbi de tocul uşii, după ce l-a ademenit ca o bulboană în care se scaldă ielele. Stan rânjeşte răutăcios. Spune:
Vino cu mine, Chirică.
Trec în tindă. Intră în odaia opusă. Stan înainte, împinge uşa cam înţepenită cu umărul, Chirică după el.
Uşa se închide în urma lor.

(va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara