Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
O altă robinsonadă de Andreea Deciu



"Povestea lui Robinson Crusoe e povestea cuiva care se vede constrîns să reflecteze asupra eticului, în conditia absentei lui ăcelălaltă: el va descoperi că, lipsit de societatea oamenilor, nu poate iesi totusi din perimetrul dezbaterii morale, ci, dimpotrivă, e obligat să o ia, pentru întîia oară în serios. Drumul său va fi lung si chinuitor: va porni de la deznădejdea izolării totale, va continua cu intuitia unei alterităti care nu depinde de alteritatea semenilor săi, si va sfîrsi prin a reintegra - din perspectiva acestei alterităti supreme - alteritatea-curentă a semenilor" (Andrei Plesu, Minima moralia, Editura Humanitas 1994, 121). Ideea că departe de toti, în deplină singurătate, acolo unde confruntati cu noi însine fără putinta de a ne feri privirile căutînd refugiu pe chipul altcuiva sîntem obligati să ne luăm cu adevărat în seamă, descoperind de fapt sensul unei vieti nu de pustnic, ci dimpotrivă, împreună cu ceilalti, este esentială în definirea unui cod occidental al vietii. Singurătatea te ajută să te găsesti, pentru ca abia apoi să te poti întoarce între ai tăi. Robinson Crusoe, în definitiv, e un aventurier smintit cînd îsi începe voiajul, dar sminteala lui e deja o formă de căutare si provocare a destinului (să ne amintim că pînă la naufragiul corabiei el scăpase miraculos din alte grele încercări). Pe insula unde l-au aruncat apele dezlăntuite ale oceanului, Robinson va descinde, cum observa Andrei Plesu, în propriile sale adîncimi morale, pentru ca astfel să înteleagă ceea ce între oameni îi părea simplă conventie: problema răului si a binelui, tensiunea depărtării si reapropierii de ceilalti. Cu alte cuvinte, el îsi defineste locul său într-o ordine superioară a lumii. Pustia îl învată să privească în jurul lui, cu toate că, aparent, nu e nimic de văzut.
Robinson Crusoe este mai mult decît un personaj de roman, e de-a dreptul un prototip, iar povestea lui un mit comportamental si fundamentul unei dogme etice a omului occidental. Astăzi, în plină epocă a solitudinii individului, istoria lui mi se pare mai actuală decît oricînd altcîndva, fiindcă are în centru această experientă formatoare a singurătătii, despre care vorbeam mai sus. În Vineri sau viata sălbatică, însă, Michel Tournier ne propune un Robinson care mie mi se pare semnificativ diferit de cel al lui Defoe si de protagonistul interpretat de Andrei Plesu. Este un Robinson care nu se va mai întoarce niciodată între ai săi, pentru că a găsit pe insulă ceva ce lumea lui initială nu îi poate da: candoarea jocului, deliciul libertătii absolute, o libertate ce vizează inclusiv o aneantizare a propriei sale persoane, si, mai cu seamă plăcerea de a trăi relatia cu alteritatea în forma ei cea mai simplă si în acelasi timp simbolică, în doi. Acest nou Robinson trăieste, pe insulă, experienta unei transfigurări, nu a unei regăsiri. El va deveni, ca urmare a întîlnirii cu sălbăticia si cu recluziunea, un altul prin excelentă.
Vineri sau viata sălbatică (anul primei aparitii în Franta fiind 1971) e o carte cu un statut aparte. Ea reprezintă ceea ce în cinematografie s-ar numi un remake: varianta pentru adolescenti si copii a romanului lui Tournier din 1972, Vineri sau limburile Pacificului (tradus în romaneste de Ileana Vulpescu, editia a doua publicată tot de Editura Univers în 1997). Pentru cine nu ar cunoaste acest lucru, nu ar fi deloc evident căVineri sau viata sălbatică este literatură pentru copii. De altfel, ca să constat ce diferente există între primul roman si această variantă adaptată, am recitit Vineri sau limburile Pacificului. Povestea în sine este în esentă nemodificată. Lipseste jurnalul lui Robinson, adică un întreg palier al discursului romanesc, cel al solilocviului protagonistului, rezumat, aici, de comentariul auctorial. De asemenea, numeroasele referinte biblice au dispărut complet. Un Robinson asimilat complet în glasul naratorului apare drept un personaj într-un fel mai vulnerabil, mai putin constient de cele ce i se întîmplă, pentru că e mai putin reflexiv. Dar tocmai de aceea e si mai uman, mai emotionant felul în care îsi domesticeste singurătatea si se reinventează pe sine însusi. Singurul aspect eliminat din remake, care mi se pare atît de important încît el afectează felul de a întelege cartea, este mentionat în jurnalul lui Robinson din Vineri sau limburile Pacificului: timpul. Eliminat în sensul că reflectiile personajului, lipsind, nu mai e teoretizat explicit. Însă el există si în remake, ca temă de adîncime, ca subtext fundamental pentru întelegerea felului în care se articulează sinele unui Robinson transfigurat. Identitatea lui Robinson, cel esuat pe insulă, este, initial, o identitate definită riguros prin repere temporale. De îndată ce îsi revine din deprimarea morbidă a începutului singurătătii sale, personajul e obsedat să măsoare cumva scurgerea timpului, chiar dacă e constient de elementul de arbitrar care intervine în acest proces. Construieste clepsidra, concepe un calendar care devine valabil, prin conventie, din ziua cînd e gata, dă legi, care la rîndul lor presupun o anumită manieră de a gestiona timpul, cu alte cuvinte, face tot ce îi stă în putintă pentru a se repune pe sine însusi într-un flux imuabil si universal al trecerii timpului. Pierzîndu-si timpul, în sensul de a nu-i mai putea măsura trecerea, Robinson se teme că se va pierde pe sine însusi. De aceea e fatală lenevia (ca si visătoria, de altminteri), de aceea se dedică el pasionat unei discipline severe a muncii. Munca este dinamică, activă, celebrează prin însăsi ancorarea ei într-o realitate concretă, devenirea temporală. A supravietui echivalează, pentru personaj, cu o judicioasă împărtire a timpului în trecut, prezent si viitor, căci dimensiunea temporală este dătătoare de semnificatie. "Trăind de azi pe mîine, mă las dus, timpul mi-alunecă printre degete, îmi pierd timpul, mă pierd pe mine. (...) Reintroducîndu-mi calendarul, am pus din nou stăpînire pe mine însumi" (44, sublinierea mea), îsi spune Robinsonul din Limburile Pacificului. Însă acest Robinson nu a înteles încă adevărata lectie a singurătătii, el continuă să viseze la clipa cînd se va reîntoarce între ai săi, iar timpul este cordonul ombilical care îl tine în viată si legat de lume, desi atît de departe de ea. Un Robinson decis să trăiască în pustie după legile celor de-acasă, pe care si le dictează aici siesi, supunîndu-se cu o docilitate de care nu ar fi dat niciodată dovadă înainte de plecare. Personajul trebuie să supravietuiască, si singura logică a supravietuirii pe care o cunoaste este cea a impregnării pustiului de o ordine familiară. În chip semnificativ, Robinson ia hotărîrea de a-si construi o casă, deci un spatiu domestic si intim, după ce îl regăseste pe cîinele Tenn, care pentru el semnifică o alteritate familiară si afectuoasă. În Viata sălbatică, Tenn este cel ce îl va redeprinde pe Robinson să zîmbească, să fie senin si vesel. Cu alte cuvinte, cel ce îl va vindeca de tristete.
Prin tot ceea ce face pe insulă, Robinson se dovedeste a fi un nostalgic desăvîrsit. El trăieste sub semnul amintirii, al mentinerii propriei sale făpturi într-un univers care apartine inevitabil trecutului. Dar acesta este universul său familiar, căruia încearcă să îi construiască o copie în solitudine. Nostalgia, însă, nu numai că nu îl apropie de lumea pe care a piedut-o, ci dimpotrivă, îl îndepărtează de toate, amenintînd să-l arunce, treptat, în bratele mortii. Pe insulă e înnăbusitor de cald, si Robinson observă că păsările îsi caută răcoarea într-o mlastină. Cufudîndu-se si el în mîlul răcoros, pricepe că gazele emanate de mlastină sînt halucinogene. Cu mintile tulburate de dor si de aburii aromati ai mîlului, Robinson îsi aminteste de York, orasul tineretii sale, de familia pe care a lăsat-o în urmă, de aventurile sale pe mări, de companionii pe care nu stie dacă îi va mai vedea vreodată. Mlastina devine, astfel, un fel de vehicol al timpului: gazele ei îl duc pe nostalgicul care delirează înapoi, către himerele unei alte vieti. Robinson întelege, însă, că această dependentă (în sensul concret) de mîlul halucinogen îi va aduce moartea, că într-o bună zi se va îneca în miasmele ametitoare ale propriilor sale amintiri. Si atunci, face un efort imens de a renunta la dulcele său viciu. Dar nu peste mult timp va aluneca într-un altul, căci nostalgia sa nevindecată îsi caută sistematic porti de evadare spre trecut: într-o pesteră, Robinson găseste un fel de vizuină nu mai mare decît trupul său, în care adoarme hipnotizat de o lumină albă, vîscoasă, care îl duce în depărtări fabuloase ale copilăriei sale. Pestera este spatiul matern, evident, aici eroul se simte protejat, ca într-un fel de ascunzătoare. Dar ce nevoie are pustnicul de o ascunzătoare pe o insulă nelocuită de nimeni? Tocmai acest paradox explică fascinatia pesterii: ascuns în pîntecul ei, Robinson uită că nu are, de fapt, de ce anume să se ascundă. El se poate minti că lumea din afară este o lume a alteritătii, populată si diversă, nu infinitul desert al fiintei sale, acea fiintă pe care Robinson încă nu o cunoaste.
Leacul nostalgiei lui Robinson nu este Vineri, cum am fi tentati să credem. Indianul pe care îl salvează de la moarte reprezintă, initial, o alteritate obiectivată si concretizată, la care personajul se raportează însă tot ca la o himeră, căci a-l trata conform normelor civilizatiei pe care încearcă să o recompună pe insulă echivalează cu a-l include în proiectul său recuperator. Tournier concepe, însă, un Robinson pe care insula îl transfigurează complet, cum spuneam. Este o insulă însufletită, chiar erotizată intens (în Limburile Pacificului), un fel de suprapersonaj, semn al alteritătii absolute pe care o descoperă eroul. Ea îl înghite treptat, întocmai ca si florile pe care le studiază personajul, care tin captive diverse insecte pe durata polenizării. Vindecarea de nostalgie a lui Robinson se face pe măsură ce el cedează, ca într-un sofisticat ritual erotic, insulei, iar abandonul lui e definitiv atunci cînd, după ce îsi pierde corabia pe care o construise în nădejdea că va putea pleca într-o bună zi cu ea, nu disperă, ci dimpotrivă, se resemnează pentru prima dată cu adevărat la gîndul naufragiului său. Din acest moment, totul e altfel. În primul rînd, Vineri nu mai e o slugă, ci prieten. Jocurile de-a civilizatia sînt înlocuite cu jocurile lui Vineri, candide si splendide. Jocuri de-a identitatea, în care cei doi îsi construiesc un fel de dublu, cîte-o păpusă din paie care poartă numele lor, sau alteori îsi inversează rolurile. Insula nu mai e spatiul dezolant al exilului, ci loc privilegiat al retragerii si ascunderii. Singurul element nou care apare în Viata sălbatică, fiind absolut remarcabil, este o secventă în care Robinson si Vineri sînt asaltati de papagali vorbitori, care, imitîndu-i, îi asurzesc în vacarmul ecoului propriilor lor spuse. Ca să scape de acest pandemonium, cei doi îsi inventează un limbaj privat, alcătuit din semne, astfel că papagalii pleacă, nemaiavînd pe cine să imite. Dar si după plecarea lor, Robinson si Vineri îsi mai vorbesc cîteodată, în semne, fascinati de deliciul acelei comunicări mute. Cît de departe e acest Robinson de marinarul de dinainte de explozie, cel pentru care limbajul e atît de important, ca element al civilizatiei, încît îsi vorbeste singur!
E drept că Robinson îl va pierde pe Vineri, care pleacă împreună cu echipajul ambarcatiunii care l-ar fi putut salva si pe el. Dar e o pierdere vremelnică, pentru că în locul lui îsi va găsi un nou companion, mai potrivit: un copil căruia îi va pune numele de Joi în Limburile Pacificului (de la ziua lui Joe, a Cerului), iar în Viata sălbatică de Duminică (ziua copiilor si a jocurilor). Noul Robinson trăieste în afara timpului, de aceea si refuză să se întoarcă în vechea sa lume, unde si-ar recăpăta vîrsta, vulnerabilitătile, efemerul de muritor. Pe insulă, însă, el e nemuritor.

Michel Tournier, Vineri sau viata sălbatică, traducere, cuvînt înainte si postfată de Radu Sergiu Ruba, Editura Univers, Bucuresti 1999, 150 pagini, pret nementionat.