Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
O anume solidaritate de Ioana Pârvulescu

De când s-a mutat, pentru prima dată de când se ştie, la parter, mama mea a descoperit viaţa străzii - o stradă centrală, dar paşnică, din centrul Braşovului - precum şi a parcării care se întinde în faţa ferestrelor. Are deja personaje bine conturate: gunoierii, extrem de conştiincioşi şi de punctuali, pe care îi admiră pur şi simplu, cerşetorii grupaţi mai ales pe lângă maşinile luxoase, care o scot din sărite cu trucurile şi agresivitatea lor, vecinii cu tabieturile lor, trecătorii care primăvara smulg ramurile înflorite roz ale cireşilor japonezi sau pe cele albe ale corcoduşului plantat de fratele meu, precum şi o mulţime de alte personaje episodice, după zi şi anotimp. Observaţiile mamei, datorită formaţiei ei ştiinţifice probabil, sunt de două feluri: cele individuale şi cele categoriale. Una dintre cele categoriale m-a făcut să scriu acest articol pe care de mai multă vreme mi l-am depozitat, inform, în spaţiile destul de ospitaliere ale creierului. Mi-a spus într-o zi, absolut în treacăt şi fără nici un subtext, despre una dintre imaginile prinse în ecranul ferestrei: "Mă uitam că femeile stau mai drept, şi merg mai fumos decât bărbaţii. Chiar am observat: cele mai multe au o ţinută destul de plăcută". După care a trecut la cu totul alt subiect. Observaţia ei căzuse, întâmplător, pe o temă literară: de la femeia petrarchistă cu "mers de zee", uşor şi înaripat, la iubita shakespeariană care, dimpotrivă, "e clar că-n ţărnă calcă" ("My mistress, when she walks, treads on the ground"), de la eminescianul "abia atingi covorul moale" şi "pluteşti ca visul de uşor", până la dezamăgirea lui Alexandru George că mersul contemporanelor noastre nu mai e de zeiţă sau până la ţocănitul tinerelor tocuri din poezia lui Cărtărescu - o întreagă literatură a fost dedicată acestui atribut al frumuseţii feminine. Însă ceea ce mi-a atras atenţia în această frază a fost altceva: ea fusese făcută cu o firească "solidaritate de gen", să-i spunem, cu o mică mândrie că, între atâtea lucruri care merg prost şi urât în lumea în care trăim, unul, iată, e bun şi în armonie, şi ce bine că femeile reuşesc asta. Dar în frază nu exista nici un parti-pris. Fără îndoială că dacă observaţia ar fi fost contrară, "Chiar am observat: cele mai multe merg urât, cocoşat, mai urât decât bărbaţii", tonul ar fi fost de mâhnire pentru semenele noastre şi pentru încă un lucru dizgraţios din viaţa străzii cuprinse în cadrul ferestrei de la parter, dar la fel de obiectiv. Presupun că am moştenit şi eu acelaşi mod de a socoti femininul: cu solidară obiectivitate. Aşa cum copiii se aliază spontan între ei şi distinct de părinţi, indiferent de dragostea pe care le-o poartă, ar trebui să se nască, automat, şi o empatie de gen feminin. Iată câteva cazuri în care am simţit acest sentiment cald, secvenţe la fel de trecătoare ca trecătorii iviţi o clipă în rama unei ferestre de la parter. Într-un magazin de confecţii, o discuţie între două vânzătoare şi o clientă care cumpărase un pulover bărbătesc: "Dacă nu i se potriveşte pot să vin să-l schimb ?" "Da, schimbăm şi bărbaţi", a răspuns una dintre vânzătoare, cu o mină serioasă, în timp ce a doua a început să râdă. "Bine, a spus cumpărătoarea, care a intrat imediat în joc, când aduceţi modele noi ?" Toate persoanele aflate întâmplător în magazin ascultau interesate şi unele păreau că ar fi cumpărat pe loc un "bărbat model nou". O femeie cerând la farmacie ceva pentru febră. Farmacista oferă diferite leacuri pentru gripă. Nu, explică femeia, febră muşchiulară, mă duc la căpşuni. Şi farmacista, dublându-şi dintr-o dată grija, ca o mamă, oferind eroinei, la plecare, unelte fermecate care să fie folosite la nevoie, pentru dureri de mijloc, pentru dureri de burtă şi i-ar fi dat, desigur şi pentru durerea numită homesickness, dacă ar fi avut aşa ceva în rafturile cu flacoane şi cutii. Având grijă să-i ofere acelaşi medicament la mai multe preţuri, bănuind că viitoarea culegătoare n-are prea mulţi bani. O femeie căreia-i tremură genunchii la examenul de şofer şi care, desigur, nu ia examenul. Fetele în fuste de piele care stau în faţa coaforului şi fumează, aşteptând să li se fixeze vopseaua de pe părul blond-negru-roşu-verde, râd şi vorbesc tare de bani şi de modă şi cele care, la mică distanţă, în faţa bibliotecii Fundaţiei Carol, îmbrăcate în blugi ieftini, cu părul prins într-un elastic banal şi ochelarii pe nas, ies şi ele într-o pauză de un sendviş şi stau de vorbă vioi, dar prea încet ca să ştii despre ce. O doamnă care nu-ţi dă telefon decât ca să-ţi facă plăcere. O moderatoare care-ţi face un compliment sincer înainte de emisiune, nu ca să-i iasă emisiunea, ci ca să te simţi tu bine. Femeile care, vorba scriitorului, zâmbesc absolut tuturor copiilor mici pe care-i văd pe aleile Cişmigiului. Ceea ce nu mă-mpiedică să văd şi reversul. Mă uit la femeile din traseul unei zile, în special la vânzătoare, funcţionare, "bugetare". Aproape toate au o acreală intrată şi în piele, şi în cap, şi în suflet. Au cap acru, vorbă acră şi inimă uscată. Sunt sigură că au motive, sunt sigură că nu le-o fi mers niciodată grozav, poate n-au evenimente în viaţa lor deşi s-or fi dorind eroine de telenovelă...şi totuşi. Cea mai mare catastrofă care i se poate întâmpla unei femei este să i se acrească tot sufletul, să nu mai existe nimic de salvat, fraged, în el, fie şi trist. Apoi sunt fetele care, stând ciorchine în prejma şcolilor, se interpelează cu "Fată!" şi înjură, cum să spun, inadecvat faţă de dotările cu care le-a pricopsit natura: "Ce ... mea!". Elevele care în metrou îşi lasă prietenii să vorbească dezgustător, ca şi cum ele n-ar fi de faţă, şi se forţează să râdă, bietele, grosolan, ca să le facă plăcere. Apoi femeile şleampete până la murdărie, cele murdare şi în priviri şi în auz, cele rele, prostia vicleană a unora. Cele care răspund la fair play cu mici mizerii. Şi câte altele. Imi permit să judec în toată libertatea femininul şi cărţile cu personaje feminine, aşa cum judec în toată libertatea şi masculinul, să fiu, eventual, maliţioasă, ironică, plictisită, enervată de semenele mele şi de semenii mei sau dimpotrivă, participativă, înţelegătoare, admirativă, generoasă faţă de ele şi faţă de ei. Tocmai din acest motiv nu-mi place feminismul, mai ales cel militant (de altfel, detest orice militantism şi orice ideologie): te obligă la reacţii-tip, la reflexe pavloviene nu numai în discuţii, dar, mult mai grav, în gânduri. Caută vinovaţi şi vinovăţii. Dacă primesc o laudă numai în virtutea faptului că sunt femeie, parcă nu mă pot bucura de ea. Dacă vorbesc despre cele 84 de rochii pe care o aristocrată din Renaştere, de pildă Beatrice d'Este Sforza şi le-a făcut în doi ani, îmi place să mă pot bucura împreună cu ea pentru câte o rochie nouă pe săptămână, şi nu, cu o îngâmfată superioritate sau cu o milă nelalocul ei, s-o condamn că avea plăceri frivole şi se făcea frumoasă de dragul ochilor domnilor. Nu-mi doresc şi eu o asemenea performanţă, dar nici nu simt nevoia să subliniez cât de blamabilă ar fi preocuparea ei. Şi n-am de gând nici s-o judec pentru că nu şi-a dat rochiile săracilor. Dacă, tot în Renaştere, Isabella D'Este, Marchiza din Mantova, a găsit cu cale să aibă 609 de nasturi din aur pe o rochie, mă întreb, cu interes, câţi erau simplu decor şi câţi erau cu butonieră, câte ajutoare i-or fi trebuit ca să-i încheie în timp util, dar nu o acuz, cu ochii femeii care trăieşte în era fermoarelor, a pantalonilor care se îmbracă în trei-patru secunde, şi a "aricilor" care se lipesc cât ai clipi, că-şi pierdea timpul cu încheiatul şi descheiatul, şi nici pentru că nasturii ei erau din aur. Ca orice ideologie, feminismul îţi ia permisiunea de a gândi fără cârje şi de a te bucura fără grijă de tot ce e altfel. Şi pentru mine die Gedanken sind frei. Şi femeile. Şi bărbaţii.