Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
O ţară de ţări de Daniel Cristea-Enache

Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 300 pag.

Pasionantă lectura acestui volum cu un titlu mai degrabă emfatic şi nepotrivit unor sobre contribuţii istoriografice. Transilvania, starea noastră de veghe reuneşte comunicări, evocări, texte polemice şi, în primul rînd, sinteze istorice puse în aceste forme de discurs de către un specialist veritabil, foarte în largul său pe teren ştiinţific, mai puţin versat şi mai patetic în regim eseistic ori publicistic.

E vorba de Ioan-Aurel Pop, reputatul istoric care face la un moment dat şi o circumscriere a profilului de specialist pe care-l ilustrează. „Istoric este – scrie el autodescriindu-se, dar şi scoţîndu-i din discuţia profesională pe alţii – numai acela care este capabil să cerceteze trecutul prin izvoare, să compare şi critice sursele şi să extragă de acolo realitatea vieţii din trecut sau prezentul oamenilor de odinioară. Restul sînt povestitori, amatori, eseişti, artişti, politicieni, analişti politici, oameni cu idei etc., dar nu istorici. Este bine să facem cu toţii istoria, dar să-i lăsăm pe istorici s-o scrie!” (p. 114).

Semnul de exclamare indică nu numai participarea afectivă a autorului la propriile comunicări, ci şi un oarecare inconfort, cu o uşoară nervozitate. Acestea din urmă se datorează, pe de o parte, ignorării standardelor istoriografice în istoria „practicată fără reguli”, iar pe de alta, impactului şi succesului pe care tocmai asemenea contribuţii, neştiinţifice, le au. Efectul pozitiv al acestei stări de fapt constă în motivarea celui care vrea s-o îndrepte. Aproape fiecare text din carte a fost elaborat cu acribia cercetătorului în arhive şi cu perspectiva integratoare a istoricului care compară şi discerne, cîntăreşte şi evaluează datele, citîndu-şi înaintaşii şi colegii, urmărind implicaţiile unui fapt relevant şi marcîndu-i totodată acestuia relevanţa. Textele au uneori note de subsol; dar şi atunci cînd nu au, sînt lucrate exact ca nişte studii, blindate documentar şi „rulate” din aproape în aproape. Contramodelul nu poate fi un contraexemplu pentru că discuţia, la paliere diferite, nu este posibilă. „Polemizînd” însă cu protocroniştii ceauşişti şi, deopotrivă, cu demitizatorii postrevoluţionari ai istoriei naţionale, Ioan-Aurel Pop se vede obligat să o reconfigureze sintetic. Beneficiul intelectual al cititorului este maxim: un istoric de meserie, iritat de vulgarizări, ca şi de suprainterpretări tendenţioase, face un fel de „curs” magisterial al istoriei României, cu „prelegeri” dedicate, tot aşa, unor termeni fundamentali ai românităţii, unor capitole importante din evoluţia istorică, unor momente faste sau, dimpotrivă nefericite în continuitatea noastră – şi continuităţii înseşi.

Fiecare comunicare fiind o astfel de „prelegere”, întregul fond de date şi de argumente e actualizat de Ioan-Aurel Pop în cursul demonstraţiei şi în serviciul ei. Altfel spus, deşi unele texte par mai generale (Românii şi România în Europa: între Occidentul latin şi Orientul bizantin, Vocaţia occidentală a Românilor), iar altele, focalizate pe un aspect investigat abundent (Istorici transilvăneni la Accademia di Romania din Roma în perioada interbelică. Cîteva evocări), ele comunică şi îşi împrumută tematica şi problematica. Este, practic, acelaşi curs despre o „ţară de ţări” care a primit, cu două milenii în urmă, „sigiliul Romei” şi care numără sub o sută de ani de unitate, „chinuită şi ciuntită şi ea”. Aici, iarăşi, discursul istoricului devine, din sobru şi rece, colocvial şi patetic: „Nu ne este bine, dar cui îi este bine? Cine strigă în gura mare că nu mai poate de bine?” (p. 115). Dar, deşi atît de implicat în materia cercetărilor, analizelor şi sintezelor sale istoriografice, Ioan-Aurel Pop are obiectivitatea necesară şi acea perspectivă integratoare cu care le poate valorifica.

Ne aflăm într-o epocă a specializărilor înguste şi a declinării competenţei în orice le-ar putea lărgi sau lega interdisciplinar, astfel că o grilă în care să se regăsească structura etnică, politică, socială, mentalitară şi din care să reiasă cursul de evoluţie al românilor în ascendenţa şi descendenţa lor, subîmpărţită în provincii istorice e dificil de constituit. Savantul ardelean a ajuns în stadiul în care înţelege istoria naţională cu o perspectivă cvasiorganică: nu în sensul că tot ce s-a întîmplat de-a lungul secolelor e justificat prin aceea că aparţine unei naraţiuni identitare, ci în acela că fiecare secvenţă dintr-o istorie lungă şi complicată va fi raportată la această structură prin care noi o înţelegem mai bine. Nu tot ce s-a întîmplat a avut sens ca parte dintr-un Bildungsroman naţional; dar, prin obţinerea structurii de adîncime identitară (în sens istoric, nu psiho-moral), diferitele episoade din istoriile paralele şi interferente ale provinciilor noastre istorice îşi dobîndesc o coerenţă de ansamblu.

Remarcabilă este prezentarea, în mai multe contribuţii din carte, a episoadelor în care geografia „fixă” şi istoria „fluidă” au jucat roluri la fel de importante. Dacă Transilvania a fost o „fortăreaţă naturală” şi un „rezervor etnic al românilor” (aici, Ioan-Aurel Pop aminteşte cercetările lui David Prodan), şi reciproca a fost adevărată. Dincolo de arcul carpatic, în Moldova şi în Ţara Românească, ardelenii mereu sub ocupaţie şi parcă toleraţi în ţara lor (istoricul menţionează frecvent procentul de populaţie majoritară al românilor din Transilvania şi drepturile lor istorice) au găsit adeseori sprijin. Acolo unde alţi istorici îngroaşă localismul, regionalismul şi minimizează românismul, autorul nostru se bucură ca un copil exact de românitatea transfrontalieră şi de ceea ce el numeşte „unitatea românească medievală”. Nefiind istoric de meserie, nu-l pot nici infirma, nici confirma pe Ioan-Aurel Pop în susţinerea acestei teze a unităţii româneşti medievale - dar trebuie spus că mai multe probe aduse de el sînt extrem de convingătoare. Iată, de pildă, un document din 1547, întocmit în latină de o comisie regală habsburgicoungară, asupra „cămării de sare din Maramureş”. Istoricul reproduce în româneşte „docomentul” intitulat Despre starea de-acum a Cămării Stării Maramureşene, după cercetarea făcută de comisarii majestăţii regeşti Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo şi Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetăţii Şaroş, în luna septembrie a anului Domnului 1547, iar un fragment din el conţine următoarele: „acei munţi şi acele păduri, după cum se spune, sînt la hotarele Moldovei şi Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestăţii regeşti decît persoanelor private, aşa cum munţii şi locurile joase de hotar asemănătoare sînt supuse cetăţii vecine Muncaci, care, în acelaşi fel ca la Hust, ţine de drept de rege şi de coroană. De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureş sînt români, şi deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie şi la obiceiuri, există pericolul să se întîmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrînd pe furiş la moldoveni, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat”.

Comentariul de contextualizare şi de interpretare al lui Ioan-Aurel Pop este impecabil, ca şi în alte căutări şi omologări de surse, izvoare, probe istorice: „Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureşene şi a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autorităţile regeşti şi nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpînire asupra munţilor şi pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Ţara Maramureşului). Nobilii maramureş eni pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime şi că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea ţării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens şi spun că, de regulă, conform analogiilor şi principiilor de drept, astfel de bunuri din vecinătate, situate tot la frontierele ţării, nu aparţineau persoanelor private, ci regelui. Totuşi, anchetatorii îşi fac datoria pînă la capăt, semnalînd şi un real pericol, dacă sar forţa nota. Pericolul ar fi fost ca Maramureşul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureşeni rămăseseră români), avînd aceeaşi limbă, aceeaşi religie (confesiune) şi aceleaşi obiceiuri cu moldovenii, să se desprindă de Ungaria habsburgică şi să se unească cu Moldova. Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizaţi, de experţi (un cleric şi un militar).” (pp. 99-100).

Translînd de la momentul istoric reconstituit la cel istoriografic, al reconstituirii, analizei şi interpretării, să observăm frumoasa potrivire. Clericul şi militarul de la 1547 sînt citiţi de un istoric la rîndul lui avizat şi care ştie să pună în termenii lectorului de azi fapte şi coerenţe din urmă cu cinci secole.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara