Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
O carte complexă de Gina Sebastian Alcalay


La 25 februarie prozatorul Virgil Duda a împlinit 70 de ani. Nu cu mult timp înainte i-a apărut la Editura Polirom romanul Ultimele iubiri. O carte densă, bogată şi îmbogăţitoare, cu o complexă ţesătură.

M-am aşteptat la un roman de dragoste în stilul cunoscut al autorului, cu mult erotism, asociaţii de idei, reflexivitate etc., - dar e departe de a fi numai atît, departe de tot. Există un întreg univers care se articulează în jurul unei axe principale - iubirea, începutul, dezvoltarea şi sfîrşitul ei -, cu o sumedenie de personaje, majoritatea româno-israelieni; cu incursiuni în fibra intimă a Israelului, în geografia, istoria şi moravurile sale social-politice puse adesea în antiteză cu cele din România ceauşistă, România tinereţii şi amintirilor autorului; cu pendulări recurente, pe baze asociative, între imagini din prezent şi din trecut; cu multiple biografii amoroase însoţite de scene erotice fierbinţi, cu frecvente evocări livreşti, de la Eminescu la Tolstoi, de la Dostoievski la Dürrenmatt, de la Rembrandt la Van Gogh, de la Fellini la Ettore Scola, toate puse, de altfel, în seama personajelor; cu portrete psihologice "en miettes", în primul rînd ale protagoniştilor romanului care se întregesc, se rotunjesc, din aproape în aproape.

Iată-l pe Radu Goldberg, personajul principal, întrucîtva alter ego-ul autorului. Este un "burlac însingurat şi lucid", comod din fire, chiar leneş, afirmă el despre sine, inteligent, suspicios, dar nicidecum paranoic, bănuielile lui fiind de obicei perfect raţionale, senzual şi preocupat peste aşteptări de "piaţa sexului", cu o fire "mîndră şi neiertătoare", cu o sensibilitate feminină, contrastînd cu aceea specific masculină a iubitei, mai vîrstnică decît el, dar temperamentală Marieta. Deşi desfăşurarea contorsionatei povestiri de iubire poartă amprenta firii lui Radu aşa cum l-am descris mai sus, i-a trebuit acestuia mult timp pînă să descopere minciunile succesive ale "nimfomanei", şi unde? Tocmai la Amsterdam, destinaţia unui scurt voiaj în comun care urma să consfinţească ieşirea din duplicitate a celor doi şi unirea lor pentru tot restul vieţii prin actul logodnei şi ulterioarei căsătorii. Ceea ce îl face pe economist, devenit perspicace şi cumplit de gelos, să o copleşească (la telefon) cu insulte urmate de noi declaraţii de dragoste şi de gîndul că fără Marieta se simte singur pe lume şi fără rost, "un pom uscat". El: "N-aş fi îndrăznit să-ţi cer asemenea explicaţii dacă (...) nu te-aş iubi atît de mult, cred că mai mult decît ai fost iubită vreodată". Ea: "Nu te-am iubit niciodată" şi, cu alt prilej: "Totul are un sfîrşit". "Cu ce uşurinţă a spus că nu m-a iubit niciodată", reflectează Radu retrospectiv, pentru ca imediat să treacă la cealaltă extremă: "Evident că e o reacţie furioasă, un protest justificat şi nimic mai mult. Arunci o frază, asta declanşează te miri ce replică absurdă, şi totul se rostogoleşte".

După ce îşi descrisese în nenumărate rînduri desfătarea erotică şi admiraţia pentru această "zeiţă coaptă", "statuie de alabastru, asupra căreia îţi vine să te arunci cu poftă", totodată "incredibil de diafană pentru formele trupeşti pline şi voluptuoase", care "îl primea şi păstra în ea cu o mare intelignţă a mişcărilor erotice, farmece irezistibile, pricepere, persuasiune, delicateţe", ceea ce îl făcea să-şi dorească de fiecare dată "să nu se mai termine", Radu ajunge s-o considere o "tîrfă", o curvă bătrînă şi "femeia tuturor", pe care el, "un bou bovaric la vîrsta cînd te pîndeşte pensia" şi o "vită tîmpită", continua să o iubească. O iubire care se va solda în cele din urmă cu o comoţie cerebrală şi internarea în spital, - scene de neuitat.

Cîte ceva despre celelalte personaje care gravitează în jurul celor doi eroi: Doru/ Dror, fostul regizor secund din România, consumat în Israel de o dramă familială, dar şi de idealuri sociale elevate, în ciuda eşecului lui în plan material şi profesional: Andrew, fotograful sionist de origine americană, aflat, ca şi Radu, în slujba fascinantei patroane bulgăroaice, Alis, - un concentrat de paradoxuri caracteriale - de care fotograful era îndrăgostit, dar care este mai degrabă atrasă de Radu; Pierre, călugărul catolic delicat şi cultivat, care evită orice formă de misionarism în Israel, este îmbrăcat ca israelienii de rînd, muncind alături de ei şi deplîngînd ca şi ei Holocaustul; bătrîna şi generoasa D-na Vicki Baum, care-l salvează pe Dror de la ruina materială şi morală; Sorin, fostul seminarist ultraortodox, devenit scriitor cu mentalitate liberală şi libertină, om de cultură întinsă, mai ales literară, rămas totuşi, în adîncul sufletului profund religios, - cum va descoperi Radu în dialogurile cu el, - dincolo de ritualuri şi propriul cinism; în fine, zugravul troglodit Ariel, mafiot arhetipal cu aspiraţii de politician şi parlamentar.

Cît despre rolul tuturor acestor indivizi în economia romanului, el este, după părerea mea, - cel puţin parţial - acela de a pune în lumină destine, întîmplări, moravuri, reflexii (reflecţii?) despre viaţa din societatea israeliană. Nimic în aceste relatări nu este retoric, forţat, tezist. Autorul pune în mintea şi în gura personajelor sale cele mai diverse şi uneori contradictorii afirmaţii. Fluxul situaţiilor şi imaginilor descrise se desfăşoară firesc în plan psihologic, în consonanţă - nu numai cu portretul moral al celor implicaţi, ci şi cu derularea "poveştilor" paralele din roman.

Alis, patroana micii firme editorale la care lucrează economistul Radu Golberg, doreşte să editeze un album jubiliar al unui vechi club sportiv telavivian, "mîndrie şi simbol al naţiunii", proiect cît pe ce să fie torpilat de un miliardar rus (aluzie la Gaidamek?) care se adăpostise în Israel de teama Interpolului. Ceea ce îl face pe R.G. să exclame cu năduf: "Bine spus, dintr-un vis al evreilor săraci goniţi de antisemitism, Israelul devenise un hobby al mafiei internaţionale". Dar nu numai al acesteia. Apariţia sub balconul său a unor grupuri de narcomani cu purtători de cuvînt gălăgioşi şi obraznici, aţîţînd la încăierări şi acte de violenţă, îl face pe Radu să reflecteze la autentica democraţie israeliană, bazată pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului - între altele a minorităţilor de toate felurile, - în contrast cu ceea ce se petrecea în România de altădată, unde un tratament umanitar pentru aceşti "paraziţi sociali" ar fi fost de neconceput.

Dar pentru Sorin, fostul seminarist, Israelul rămîne "ţara cea mai birocratică din lume", în timp ce Doru-Dror, ex-regizorul care, cum spune el, a trăit aici "cea mai cruntă înfrîngere", nu se sfieşte (şi nici autorul, care are curajul să-l citeze) să afirme sus şi tare că "urăşte această ţară blestemată" în care îşi găseşte, totuşi, din timp în timp un sens şi un loc. Ca şi homosexualii popularizaţi în emisiuni TV de către reporteri remarcabili precum Elisa, favorita lui Glasberg şi a lui Sorin. Ca şi prostituatele, "curvele naţionale" şi starurile kitsch, avide de "rating", contracte fabuloase şi cariere "artistice" clădite cu ajutorul interesului mass-media pentru orgii, scandaluri televizate, exhibiţionism deşucheat şi divorţuri de tip americănesc, implicînd milioane de dolari; ca şi fariseismul păturilor privilegiate ale societăţii, şi, desigur, manipulaţiile de pe eşichierul politic israelian (dar şi european sau american). Imoralismul acestuia este exprimat în mod condensat de consilierii electorali ai unui partid de dreapta părtaş la anumite negocieri de afaceri cu firma editorială a lui Alis. "Nimeni nu se recunoaşte partizan al războiului, la fel cum nici un ticălos nu acceptă să fie considerat antisemit, deşi susţine că evreii duc lumea de rîpă. Noi milităm pentru o pace bazată pe forţă, pe refuzul oricărui compromis (...) spre deosebire de adversarii de stînga care sînt gata să-şi vîndă mama şi tatăl, pămîntul sfînt al patriei". Şi "ei sînt plătiţi de unii, noi sîntem plătiţi de alţii (...) Principiile politice n-au legătură cu munca electorală".

În Dicţionarul (său) neconvenţional Al. Mirodan vorbea despre privirea pătrunzătoare a lui Virgil Duda, despre "ochiul său monstruos" capabil să distingă toate detaliile, conturile, articulaţiile ascunse ale unor obiecte, figuri, fenomene, pe lîngă care majoritatea dintre noi trecem ca nişte nevăzători. Privirea, memoria, imaginaţia debordantă (remarcabile, de pildă, paginile despre corul babelor bulgăroaice sau spectacolul de la spitalul unde era internat Radu), şi desigur, talentul, - iată cîteva din elementele care concură la reuşita redării caleidoscopice în volumul de care ne ocupăm, a celor mai diverse aspecte ale vieţii şi artei. Dintre acestea aş menţiona între multe altele: imaginea cartierelor Tel-Aviv-ului cu caracteristicile lor olfactive, cu brutarii, negustorii, meşteşugarii, atelierele şi făbricuţele lor; a restaurantelor din Tel Aviv, Amsterdam sau Bucureşti, şi specialităţile lor culinare; aeroportul Ben Gurion cu agitaţia şi coloritul său pestriţ; imaginile de ansamblu (dar şi în detaliu) despre Amsterdam şi obiectivele sale iudaice, muzeele sale (Van Gogh, Casa lui Rembrandt), rumoarea străzilor şi trecătorilor; tipografii şi tipografi; atmosfera convenţională de la înmormîntări; cum arătau şi cum se stingeau altădată incendiile din România, în comparaţie cu cele din Israel; colţuri de natură (rezervaţia din nordul Israelului); componenţa şi manifestările fanilor de pe stadioane (din Bucureşti şi Tel Aviv).

Privirea atotcuprinzătoare nu exclude reflexivitatea, consideraţiile despre dreptul de a spune adevărul, care comportă în plan moral şi social anumite limite ("Adevărurile mărturiseau cel mai adesea, o carenţă de educaţie"); despre civilizaţia contemporană ("Epoca modernă, liberalizarea moravurilor, revoluţia sexuală, egalitatea femeii cu porcii de bărbaţi, pornografia lăbărţată pe Internet (...) paradele homosexualilor, luxura, apusul civilizaţiei occidentale") care civilizaţie se mai caracterizează şi prin fariseim ("fariseismul fin drapează grosolănia moravurilor") şi "mormanele de falsitate" pe care le ascunde o aşa-zisă delicateţe; despre ideologii ("Oare de ce ideologiile politice se sclerozează, se osifică, se compromit şi pier relativ repede, iar religiile nu suferă asemenea degradare, ba chiar după ce rezistă mii de ani, devin şi mai puternice, au tot mai mulţi credincioşi, adesea oameni ce nu pot fi acuzaţi de obtuzitate?"); despre senzul vieţii ("Un scop estetic" (...) "Senzaţia de a aparţine cuiva care-ţi aparţine"; despre dragoste ("Iubirea e generoasă cînd nu cere nimic în schimb").

Aş fi vrut să vorbesc mai pe larg şi despre stilul romancierului, fără exces de metafore, în schimb bogat în asociaţii insolite ("luminatorul ca un ochi al universului") cu atît mai percutante. Mă voi rezuma să subliniez (din nou) subtilitatea observaţiilor într-o artă portretistică pe care atît de bine o ilustrează, între altele, imaginea corului de băbuţe entuziaste, suprapusă alteia, asemănătoare, dintr-un orăşel american: "Cerceta îndelung spinările, protejate de bluze cu buline, asupra cărora vîrsta îşi pusese amprenta nemiloasă, cefele uscăţive sau îngroşate, tremurînd uşor din pricina încordării sau efortului, coafurile din păr rărit sau prost vopsit, cerceii demodaţi ori clipsurile cu pietre colorate (...) Descoperi apoi că un fir nevăzut, de comunicare şi identificare, îl lega de aceste necunoscute care nu acceptau să se lase învinse de singurătate, că ritualul repetiţiilor includea, mai mult chiar decît dragostea de muzică, nevoia imperioasă de a aparţine unei colectivităţi familiare, unde eşti cunoscut şi înţeles (...) lumea în care îţi împărtăşeşti bucuriile şi îngrijorările, unde încerci să dai uitării ori să ironizezi presentimentul sfîrşitului". La fel grupul doamnelor americane: "aceeaşi nevoie imperioasă, vitală, de a aparţine unei colectivităţi plăcute, întemeiată pe o preocupare comună şi pasionantă."

Romanul Ultimele iubiri se încheie în mod abrupt şi inspirat, prin "mormăitul" aprobator al lui Radu interpelat telefonic de gureşa Marieta, convenţională şi făţarnică, în timp ce el eşuase pe patul său de spital lovit de comoţia cerebrală.

Un roman complex al importantului prozator Virgil Duda.