Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
O casă curată de Marius Miheţ

Cititorul Jurnalului precedent al Monicăi Lovinescu va fi plăcut surprins să afle că scriitoarea nu s-a ţinut de promisune. Aceea de a nu continua un jurnal arid, credea ea, cu notaţii despre boală şi bătrâneţe, un obicei ce nu-şi mai are rostul, nici măcar pentru memoria personală.
Din fericire, ea a găsit un remediu: să nu se lase ispitită de notaţiile resemnate. Refuză, cu dârzenia celei ce şi-a păstrat decenii la rând un echilibru laborios. Unul cu o dublă fisură: mama şi destinul exilatului. O vinovăţie autoimpusă, peste care nu a trecut, de fapt, niciodată.
Volumul de faţă, dincolo de ineditul său, are şi o nuanţă în plus. Anume, Monica Lovinescu nu a reuşit să-l corecteze, aşa cum procedase în celelalte şase cazuri. Totuşi, ne încuviinţează Astrid Cambose, diarista avea în lucru editarea celui din urmă caiet, al şaptelea. De asemenea, se pare că Monica Lovinescu s-a autocenzurat, tăind „aproape o zecime din text”, din pricini intime sau neconcludente ca fapte de viaţă. Cert e că Monica Lovinescu nu are pretenţia că scrie un jurnal, în sensul comun al genului. Ci un caiet mai degrabă de notaţii igienice, care păstrează un exerciţiu viu al memoriei istorice.
De altfel, chiar în jurnalul de faţă ea spune că scrie „nişte agende mai detaliate păstrând urma întâlnirilor, a numelor celor văzuţi, a cărţilor şi manuscriselor primite; un fel de manual de rememorări. Deci, recitindu-le, decepţia e inevitabilă”. O concluzie întristătoare. Iar impresia e că Monica Lovinescu scrie cu o viteză inferioară, fapt mai mult decât evident în secvenţele din 2002, cu toate că stilul sau forţa ştiute nu prea arată semne de slăbiciune.
Răzbate, în întreg jurnalul, ambiţia celui care trebuie să lase totul aşezat în urma lui. Prin urmare, atunci când reciteşte ce scrie, ea spune: „e bine că tai, cât mai am timp, tot ceea ce nu vreau să apară vreodată, cum ar fi prieteniile trădate sau frazele prea crude, răutăcioase, despre oameni care nu mi-au făcut niciun rău, sau altele despre stări indicibile. Dacă ajung până la capăt, tot îmi las casa curată”. Această luciditate luminoasă traversează scrisul ei ultim. Şi, totodată, e limpede pentru cititorul fidel, că Monica Lovinescu nu a avut, de fapt, umori definitive.
La finalul lecturii jurnalelor, în ciuda polemicilor nesfârşite, a aversiunilor conjuncturale sau a anecdoticii, pur şi simplu, rămâne o fiinţă care a fost învăţată să lupte elegant cu principii. Şi care nu cedează, indiferent de context. „Personajele negative”, aceleaşi din celelalte volume, au, şi aici, se vede bine, loc de împăciuire din partea ei. Chiar dezamăgită de Goma şi Ţepeneag, surprinsă neplăcut de atitudinea lui Breban, de căldicelele lui Matei Călinescu sau de defazările Gabrielei Adameşteanu, cu toate acestea, deci, Monica Lovinescu oferă şansa unei refaceri, oricât de tardivă. Se bucură de refuzul lui Goma de a prelua un institut oferit de Ion Iliescu, aşteaptă ca vanitatea lui Ţepeneag şi Tănase să se dilueze (îi numeşte chiar „fanatici ai propriei persoane”), crede că Gabriela Adameşteanu nu va condamna definitiv, şi nedrept, toxicitatea interbelicului, ci pe cea a comunismului.
Iritările ei aparţin mai degrabă unei mame ocrotitoare ce trebuie, până la capăt, să ţină garda morală ridicată, şi care nu crede, de fapt, în răul celor ce s-au dezis de ea. De aceea, şi asta se simte poate cel mai bine în însemnările finale, e atât de uşor influenţabilă, atât de sensibilă la orice text pozitiv sau telefon măgulitor, încât transcrie imediat semnele de bunăvoinţă. Din păcate, am impresia, unii i-au cunoscut slăbiciunea, şi, nu o dată, au profitat. Dar asta e altă poveste. Notaţiile despre prietenii transformaţi în adversari sunt, luate separat, jurnalele unor fii risipitori.
Probabil că întrebarea interioară cea mai neliniştitoare pentru Monica Lovinescu în legătură cu decembrie 1989 avea de-a face cu rolul ei în lumea nouă. Din jurnale, cel puţin, reiese că visa la reintegrarea firească într-o lume literară pierdută în decenii de totalitarism. Recitind acum primul, cred, interviu din 1990, se poate remarca luciditatea ei proverbială, cu toate că, şi ea, ca mulţi alţii, vedeau momentul istoric drept unul miraculos. Astfel, la 17 ianuarie 1990, ea trimite din Paris răspunsurile la întrebările lui Octavian Paler, ce vor apărea într-unul din primele numere libere ale României literare. Se întreba atunci, neliniştită: „Cum va reacţiona scriitorul român în faţa posibilităţii, deodată, după zeci şi zeci de ani, de a rosti, în felul lui, în stilul lui, adevărul integral? Cum îşi va păzi privirea de o asemenea lumină?” Interogaţia ei se concretizează repede în deziluzie. Iar ultimul jurnal înregistrează implicarea ei activă în acest tip de dezbatere.
De departe, proiectul de la 22 este pentru ea marea dezamăgire, laolaltă cu altele, individuale, ale unor intelectuali pe care-i acuză că sunt „dedaţi cu viclenia şi interesul” şi care „nu vor să accepte că şi în exil s-a suferit. Doar ei, acolo, au dus răul”. Sau, şi mai răspicat, ea notează că intelectualii „devin conformişti pentru avantaje minore, când îşi puseseră, mai înainte, cariera – dacă nu chiar viaţa – în joc, refuzând să cedeze complet. Deriziunea mi se pare a acoperi totul; e în mine atâta fiere năclăită, încât tot ce-am putut face sau năzui se despoaie de orice valoare”. Privirea ei rămâne una „clinică”, ca la Glucksmann, încurajânduse că, scriind în agende, trăieşte „aparenţa de normalitate. Singura de care mă simt în stare”. Toate astea răzbat la suprafaţă cu asupra de măsură.
Există, însă, şi o dimensiune a nesiguranţei în Jurnal. Monica Lovinescu ştie că evitând sistematic notaţiile despre bătrâneţea din jur şi din ea „numi rămâne nimic important de spus”. Pentru că are „impresia de vid care se lasă odată cu căderea nopţii”. Devenind insomniacă şi convieţuind cu neliniştile unor boli fără diagnostic clar, ea trăieşte sentimentul kafkian al unei alienări tot mai pronunţate. Dar căreia îi rezistă. Agnosticismul ei şi al lui Virgil Ierunca e pus, la un moment dat, sub semnul întrebării. Un înger familiar este aşteptat, mai ales că acum, ca niciodată, gândurile despre sinucidere au motive să se concretizeze: „eu, care privilegiez sinuciderea – singura soluţie împotriva îmbolnăvirii –, am fost cuprinsă de o panică a întregului trup, în vehement dezacord cu concluziile la care îmi ajunsese mintea”. Nicăieri în scrierile ei memorialistice nu găsim o conştientizare atât de acută a trupului, cu excepţia, poate, a brodărilor pe seama tentativei de intimidare din 1977. Împărţită între atâtea noi fragilităţi, ce par că o domină, ea e intimidată, în fond, de o singură realitate cu adevărat insuportabilă: boala lui Virgil Ierunca, un soţ ce „tace, devine absent, se însingurează în nefericirea lui. Eu sunt aceea care trebuie să-i ridice moralul, ceea ce, cu pesimismul lui activ, e un travaliu sisific”. Despre ea, mai nimic. Pariul decenţei e câştigat, deşi are, apropo de crizele agnostice, o revelaţie tulburătoare citind Agendele tatălui (îngrijite de Gabriela Omăt): „mă întreb brusc, de parcă aş avea o iluminare, ce boală a lovit «dinastia» asta a Lovineştilor, care vrea pentru ţară şi literatura ei binele cu sila şi e în stare să se sacrifice (o şi face), când nu i-o cere nimeni?”.
Se prea poate ca Monica Lovinescu să vadă această fatalitate şi prin prisma faptului, aparent împăcat, de a nu avea copii. Nu întâmplător îşi aminteşte cântece din copilărie şi reface imaginea tatălui şi a celor apropiaţi, pe care îi descoperă, fără excepţie, într-o galerie de nefericiţi. În orice caz, fiinţa ei interioară e copleşită de incertitudini. Scrie, în legătură cu bolile: „Tunelul acesta mi se pare interminabil. Nu mai văd când şi cum vom ieşi din el”. E un verdict asemănător cu cel despre România postdecembristă, o lume ce întârzie, crede ea, să-şi încheie socotelile cu propria conştiinţă. Se încurajează, nu vrea să cedeze impresiei că reacţiile ei sunt încărcate de panică şi amărăciune, nici că scrisul ei e lipsit de nerv. E doar tristă că trebuie „să pun toate verbele la trecut”, şi că bătrâneţea „suferă de un păcat: despre ea nu se pot emite decât banalităţi”.
Totuşi, marea dezamăgire a Monicăi Lovinescu cred că are a face cu obligaţia ei de a folosi, după 1989, „aceleaşi argumente ca sub comunism”. O indignare stăruitoare, anulată, din fericire, când şi când, de oamenii preţuiţi indiferent de împrejurări: G. Liiceanu, N. Manolescu şi G. Omăt. Patapievici, Bădiliţă, Jelea şi ceilalţi apropiaţi nu reuşesc, totuşi, să păstreze, în notaţiile diaristei, tonul înalt. Poate pentru că memoria ei, „capricioasă” şi „ciuruită”, este asaltată de ritmuri sociale faţă de care nu mai poate mima dezinvoltura. Şi mai ales singurătatea. Una refuzată, ascunsă, fardată permanent, de o fiinţă ce se încăpăţânează să nu accepte degradarea.
Se spune că secretul unei bătrâneţi fericite este să te pui de acord cu propria singurătate. Nu ştiu dacă Monica Lovinescu a fost fericită. Cred numai că fericirile ei se năşteau odată cu dispariţia nefericirilor noastre. Jurnalele ei spun chiar această poveste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara