Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
O conferinţă radiofonică de Alice Voinescu - Orientări în educaţia femeii de Antonia Muşeţeanu


În vremurile de prefaceri radicale prin care trecem, una din grijile cele mai urgente să ne fie educaţiunea tineretului. De îndrumarea lui depinde grăbirea sau întârzierea, împlinirea sau deviarea sensului nou, spre care tinde cultura noastră.

Concepţiunile morale ca şi practica socială nu ne mai îngăduie azi să ne îndoim de valoarea morală ca şi socială a femeii. De altfel, Românii au dovedit un simţ de dreptate sănătos când, mai înainte chiar decât unele popoare de cultură veche, au deschis porţile şcolilor şi deci a carierelor la fel pentru fete ca şi pentru băieţi. S-a desfiinţat astfel o nedreptate: inegalitatea în împărţirea bunurilor sufleteşti.

Desigur că acelaşi simţ de dreptate a mânat, pe legiuitori şi pe părinţi, spre educarea tot mai asemănătoare a celor două sexe, până s-a ajuns, în fine, în ultimul timp, la concepţia unei perfecte egalităţi, până chiar în educaţiunea trupească.

Dar iată că din toate părţile răsună jălania împotriva unei generaţiuni de fete a căror indiferenţă îngrijorează chiar pe cei cu intenţiuni foarte egalitare. Se pare că orice încercare de stăvilire a curentului de emancipare se arată ineficace, căci e în fetele de azi o nevoie atât de exasperantă de libertare până în cele mai inocente iniţiative ale lor, încât orice sfat potrivnic e considerat ca o lezare a sfintelor lor drepturi de om!

Cum educaţiunea nu e numai transmiterea valorilor de cultură de la o generaţie la alta, ci mai e şi pregătirea viitorului în sufletele tinere, să nu ne alarmăm de doleanţele celor reacţionari. Totuşi, trebuie să ne întrebăm de cauzele cari au provocat în tineretul feminin de azi nu numai o îndepărtare de la idealul feminin din trecut, dar o deviare de la însuşi tipul feminităţii. Ideologia egalităţii s-a dovedit justă până la un punct: femeile s-au arătat destoinice şi harnice şi chiar creatoare în ordinea intelectuală ca şi cea socială. În gând şi în exercitarea meseriei femeia îşi ţine foarte onorabil rândul ei alături de bărbaţi.

Dar e un tărâm, unul foarte adânc, mai vechi decât gândul: e substratul reacţiunilor instinctive, pe care le dezvoltă şi viaţa noastră sentimentală; ei bine, aceste adâncuri nu se lasă cucerite uşor de înnoiri, nici chiar de convingeri foarte sincere.

Nerânduiala, exasperarea comportării tinerelor fete, dezorientarea în care se zbat, să nu fie oare consecinţa unui conflict foarte viu dintre conştiinţa ei cea de suprafaţă, nouă, şi posturile de comandă străvechi, ascunse în conştiinţa ei hereditară?

Înainte ca tendinţele educaţiunii moderne să devie orientări hotărâte, ar fi, desigur, prudent, să se examineze rezultatele atinse şi să se considere, dacă imperfecţiunile ce se dovedesc, sânt, într-adevăr, numai neajunsuri inherente debutului unui curent, sau dacă sânt simptomele unor greşeli esenţiale, pe care natura se răzbună.

Idealul de egalitate, oricât de scump ne-ar fi şi oricât de drept, în unele condiţiuni, poate deveni, în speţă o nedreptate ireparabilă pentru multă vreme dacă va aduce nivelarea unor deosebiri dintre sexe, deosebiri ce constituesc puterea lor specifică şi valoarea lor ca factori de cultură. Inovaţiuni primejdioase pentru bărbaţi pot compromite o generaţie; greşeli în educarea femeii pot deveni catastrofale pentru un tip de cultură. Parcă şi natura însăşi şi-a luat măsuri în această privinţă ferind femeia de aventurile căror bărbatul le rămâne expus când îşi caută norme noi de conduită. Femeia poartă înscrisă în chiar trupul ei o orientare sigură, în care sânt rânduite toate posibilităţile evoluţiei ei. Bărbatul trebuie să dibuie, să rătăcească, să ocolească până să-şi găsească drumul cel bun. Femeia n-are decât să-nchidă ochii – o călăuzeşte legea ei vecinică. Oricât de mari vor fi schimbările vieţei sociale, oricare ar fi rostul ei în viitor, funcţiunea ei fundamentală rămâne maternitatea biologică ca şi cea spirituală. Dăruirea vieţei - animare - fie într-un trup, fie într-o conştiinţă individuală sau colectivă. De aceea femeia normală nu se poate desăvârşi pe ea, aducându-se spăşită în jurul Eului ei fizic sau psihic, ea nu se poate împlini decât când înfloare dincolo de egoismul individului ei în fiinţele ce naşte din trupul şi din duhul ei. Individualismul – un ideal legitim pentru bărbat, e pentru femeie un non-sens! Idealul moral, fireşte e la fel pentru tot omul, dar virtuţile ce-l servesc şi-l apropie sânt şi vor fi diferite la bărbaţi şi la femei. E de mirare cum sentimentul acestei deosebiri fundamentale a ales, pentru a se exprima o cale greşită. Durează încă prejudecata în care se mai cantonează unii foarte sinceri apărători ai feminităţii – că instrucţiunea – adică intelectualitatea – ar fi o primejdie de defeminizare. Ca şi cum adevărul nu ar fi sănătos pentru curiozitatea Evei – ca şi cum “a şti” ar slăbi puterile inimei ei. Doar “a învăţa” înseamnă “a înţelege” mai bine şi mai multe – şi a înţelege mai bine înseamnă “a iubi” mai temeinic. Prin învăţătură se creşte obiectivitatea şi aceasta înseamnă scăparea – cât de cât – din strâmtimea egoismului. De altfel, nu e prilej de disciplinare mai severă, nu e antrenament mai sigur împotriva capriciului decât e cunoaşterea legilor imuabile ale naturei şi a principiilor şindescifrabilţ. O instrucţiune serioasă – luminarea gândului – nu poate fi primejdioasă feminităţii, decât poate numai în ochii celor ce socot feminitatea exclusiv inconştienţă graţios copilăroasă! Primejdia de care ea trebuie ferită vine de aiurea. Cea ce e izbitor e masculinizarea nu a gândului ci a voinţei femeilor de azi. Când stai să compari alura pionierelor feministe de acum câteva decenii, gulerile lor scrobite şi gesturile lor rezervate cari de abia puteau ascunde generozitatea şi blândeţea unor inimi îndurerate de mila celor ce suferă – ne apar ca o nevinovată exagerare pe lângă activitatea intim înăsprită a fetelor de azi.

Las la o parte ţigara şi alcoolul; încep a fi luate dintr-un gest ştrengăresc – devin obicei şi ajung nevoi tiranice! Las altora – mai competenţi – să denunţe pericolul acestor obiceiuri cari au alarmat pe mulţi medici fiindcă pun în joc viitorul rasei. Nu vreau să atrag atenţia asupra defectelor şi păcatelor ce apropie pe femeia modernă de bărbat, ci mă voi opri numai asupra unor însuşiri cu care sentimentul public tinde să o glorifice ca virtutea feminităţii moderne! – Oare nu se exaltă azi în femeie eroismul ca: lipsă de sfială, curaj trupesc, îndrăzneală? Atât prin educaţiunea foarte sportivă cât prin cinstirea tot mai entuziastă a eroinelor aviatoare şi exploratoare - nu se pregăteşte o generaţie de curajoase întreprinzătoare, de cuceritoare?

Fireşte când asemenea însuşiri au o putere excepţională – unde cucerirea se îndreaptă spre tăria văzduhului şi adâncurile oceanelor, te înclini ca înaintea oricărei chemări irezistibile! Aceste femei sunt oameni excepţionali şi merită să fie cinstite ca atare. Dar a face din ele chipul ideal de feminitate şi dovada pentru egalitatea însuşirilor feminine şi bărbăteşti – îndrăznesc a crede, că nu e numai o iluzie dar o greşeală primejdioasă pentru viitorul femeii întrucât ea aspiră să fie un factor constructiv în cultură. Oare nu e vădit că resortul acestui tip de eroism e un simţământ tipic masculin, de stil individualizant?! Nu e clar, că asemenea gesturi, legitime la bărbaţi, şi admirabile ca excepţiuni – sânt o înstrăinare adâncă a sufletului feminin prin acceptarea unei legi complect opusă lui? Ceea ce cazul excepţional acoperă prin respectul ce deşteaptă în noi – nivelul mediocru al acestui fel de comportare cuceritoare îşi arată calitatea adevărată. Când e îngrădit în orizontul mai strâmt al vieţei de toate zilele, acest simţământ de cucerire se exprimă în gesturi anarhice, exasperate, distinctive la acele tinere ce sunt sincer şi cinstit pătrunse de această nevoie – iar la cele mai superficiale, degenerează – sub ochii speriaţi ai generaţiei părinteşti – în gestul mai puţin interesant, dar singurul care a alarmat şi care e gestul de provocare!

Ca şi cum nu şi-ar avea eroismul ei specific, ca şi cum nu l-ar fi dovedit veacuri de-a rândul! Ea, care dă viaţă, are menirea s-o apere. Eroismul ei nu poate sta în cuceriri prin sacrificiul vieţei, ci în sacrificiul egoismului ei trupesc ca şi sufletesc, pentru a da naştere şi pentru a ocroti viaţa nouă! Eroismul ei e curajul răbdărei, curajul aşteptărei şi al nădăjdei! Ioana d’Arc e eroină, nu prin virtuţile războinice – soldaţi ca ea puteau fi mulţi – dar prin puterea ei de însufleţire prin care a făcut dintr-o armată şovăielnică şi un popor nelămurit – o naţiune. Care îi era virtutea? O credinţă pe care a trăit-o cu toată splendoarea feminităţii ei: sfioasă şi modestă! Căci modestie e intenţia ei impersonală şi e simţământul că săvârşeşte ca un servitor, un ordin al lui Dumnezeu! Astfel gestul ei, neindividualist şi feminim, nu cucereşte, ci apără, nu se joacă cu viaţa, ci serveşte cu ea cauza vieţii multiplicate!

Cultura europeană se distinge de altele, tocmai prin respectul şi sfinţirea vieţii; prin aceasta şi dovedeşte influenţa importantă a factorului feminin. Spiritualitatea europeană şi-a recunoscut chipul ideal de umanitate în fecioara miloasă Antigona – şi mai târziu în mama fecioară Maria. Fiindcă cultura europeană a aşezat gândul deasupra pornirilor. Azi, infiltraţiuni neeuropene au năvălit în concepţiunile noastre morale şi pedagogice; în locul instrucţiunei care limpezeşte gândul, se preconizează primatul voinţei, ca şi cum întărirea pornirilor voluntare înainte ca o minte coaptă să le controleze şi să le stăpânească, nu ar fi o primejdie de sălbăticire! Iată originea emancipărilor intempestive şi fatale a copiilor de azi – iată şi de ce tipul amazoanei întreprinzătoare tinde să înlocuiască pe Antigona păzitoarea legilor vecinice! Aş vrea să închei cu o întrebare pe care o adresez tuturor tinerelor femei cari au binevoit să asculte apelul plin de dragoste îngrijorată a unei credincioase prietene a lor. Să-şi răspundă fiecare, în intimitatea conştiinţei ei celei mai cinstite: Nu e oare o falsă libertate în această ţinută cuceritoare, care se plăteşte cu încordări sterile? Nu e o oboseală ce se traduce prin tristeţe, blazare şi gust de neant, toate cele ce şi-au deformat puterile lor sufleteşti de răbdare şi iluzie creatoare de mai bine – schimbându-le pe succesul şters al aşa zisei libertăţi absolute?

Într-una din minunatele sale scrisori către un tânăr poet, Rainer M. Rilke scria: “auch lieben ist gut, denn lieben ist schwer”, “şi a iubi e bine, fiindcă a iubi e greu”, şi după ce demonstrează cât de grea e iubirea, câtă maturitate spirituală pretinde, constată că omenirea actuală nu e încă în stare de ea. Dar exprimă credinţa că femeile viitorului prin luminarea minţei, înseninarea duhului lor, crescându-şi adevărata lor demnitate omenească, vor realiza minunea şi o vor învăţa bărbaţilor. Întreb pe toate cele ce caută un sens nou al vieţei, dacă nu socot că-l vor găsi mai sigur, renunţând la cuceriri de egalitate în mediocritate, pentru a se îndrepta pe cărarea unde chemarea lor firească – dăruirea vieţei – se întâlneşte cu chemarea lor culturală: prenoirea umanităţii. Adâncindu-şi conştiinţa lor pur feminină vor renunţa să cucerească ceea ce este, pentru a naşte o umanitate mai bună, acea care trebuie să fie! Iar celor ce se tem că modestia e un semn de slăbiciune le amintesc cuvântul altui mare poet, Emil Verhaeren: “La vraie modestie c’est de viser haut”.



Text transcris de Antonia Muşeţeanu după manuscrisul din Arhiva Radio, Dosar 7/1935

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara