Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O conştiinţă a Basarabiei de Gheorghe Grigurcu

Poet, publicist, folclorist, traducător şi, nu în ultimul rînd, om politic, Ion Buzdugan e o figură exponenţială a Basarabiei din secolul XX. Un reprezentant al con- ştiinţei urgisitului meleag pe care a ilustrat-o cu o energie şi cu o consecvenţă pilduitoare.
A avut o existenţă consonantă cu zbuciumul epocii în care s-a înscris. Nescutit de turnuri cu aventuros aspect. Născut în 1887, într-o comună a judeţului Bălţi, urmează, după absolvirea liceului, cursuri de agricultură dar şi cele ale unui Seminar pedagogic, studiind ulterior literele dar şi dreptul, la Moscova, pentru a-şi lua licenţa la Iaşi. În continuare, e agronom dar şi profesor. Prigonit de oficialităţile ruseşti pentru convingerile sale naţionale, înrolat în armata ţarului şi trimis pe frontul din Moldova, are prilejul de a-i face, la Iaşi, o emoţionantă vizită lui N. Iorga (marele istoric o consemnează în O viaţă de om aşa cum a fost), după care are loc un episod senzaţional. Aflînd că militarii ruşi bolşevizaţi puneau la cale, prin mijlocirea Sovietului de la Socola, nu mai puţin decît asasinarea regelui Ferdinand şi transformarea României într-o republică comunistă, îl informează grabnic pe Iorga, care a dejucat complotul criminal. Într-o bună zi, a făcut altă ispravă remarcabilă. A salvat viaţa lui Camil Petrescu, înrolat voluntar în armată, de explozia unui obuz care-l îngropase sub un val de pămînt. În noiembrie 1917, se vede ales deputat al Sfatului ţării, făcînd parte din prezidiul acestui organ care, în 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu patria-mamă. În 1918, intră în Parlamentul României ca deputat de Bălţi, conservîndu-şi mandatul vreme de opt legislaturi. Alături de alţi deputaţi basarabeni afiliaţi Partidului Ţărănesc, n-a şovăit a critica politica externă a guvernului, care, în opinia sa, nu proteja suficient România de pericolul unei agresiuni sovietice. Mai cu seamă după ce, în 1924, Stalin a înfiinţat, dincolo de Nistru, o aşa-zisă Republică Sovietică Socialistă Moldova. Un punct de vedere evident vizionar. Ion Buzdugan participă şi la viaţa literară din România, publicînd, între 1922 şi 1943, patru volume de versuri şi frecventînd cenaclul Sburătorul (E. Lovinescu îi consemnează prezenţa în Agendele sale). După 1944, suferă consecinţele ocupaţiei sovietice. În Basarabia, fireşte că numele îi este ocolit, cu excepţia unor rare menţiuni negative care îl incriminau pentru faptul de-a fi luptat, cu „ajutorul României regale”, pentru „a zădărnici biruinţa revoluţiei socialiste”. Rămas în România după 23 august, a ajuns să fie vînat de cîrmuirea comunistă ca un „element duşmănos”. De teama persecuţiilor, s-a ascuns în diverse locuri pe întreg cuprinsul ţării, la un moment dat înveşmîntîndu-se în rasa monahală. Prietenul său mai tînăr, C. D. Zeletin, îşi aminteşte de figura sa, cînd „îşi lăsase barbă, purta ţoale şi umbla cu traista-n băţ asemenea călugărilor călători de odinioară”. Chiar după ce a trecut valul major al terorii, scriitorul nu-şi poate vedea numele tipărit în presa literară. Traducerea sa cea mai importantă, Evgheni Oneghin de Puşkin, apare abia după ce a încetat din viaţă. În ultimele luni ale existenţei sale, internat la Spitalul Filantropia din Capitală, primeşte vizitele cotidiene ale devotatului scriitor-medic C.D. Zeletin, care-i notează amintirile, dactilografiindu-le şi înfăţişîndu-i-le spre a fi semnate. Înlăcrimat, bătrînul îl îndeamnă: „Ţine jurnalul, Nepoate, şi scrie-ţi din vreme memoriile”. Despre creaţia poetică a lui Ion Buzdugan am mai scris. Sub pana sa, Basarabia apare ca o uriaşă fantasmă vegetală, semn al unei perenităţi venite din profunzimi, incluzînd resurecţia: „Şi cît priveşti în jur şi-n larg cît vezi sub zare/ Curg ape verzi de ierbi în valuri cu vîltori;/ Priveşte în amurg, sau vei privi în zori:/ Acelaşi ocean, etern în frămîntare!...” (O, stepa mea). Fundalul e un eroism dizolvat în campestrul aspru: „Lîngă Nistru-n vale s-au oprit în noapte,/ Poposind în taberi trudnici cărăuşi;/ Susură oştirea de porumbişti coapte,/ Fîşîind din săbii aspre de pănuşi” (Vedenii). Văzîndu-şi, pentru un scurt răstimp, visul naţional împlinit, bardul face apologia României întregite, cu gesturi sacerdotale care au ca suport organicitatea fertilă a unei veri infinite: „Fii binecuvîntată, maică-Ţară,/ Că sunt şi eu, cu tainica- mi tulpină,/ Înfiptă-adînc în brazda-ţi milenară,/ Şi suflet – lujer de lumină!...// Şi eu sunt rodul coapsei tale/ Hrănit la sînu-ţi de fecioară:/ Din şoldul rodniciei tale/ De soare pîrguit în vară…// Încrezător în cer şi glie,/ Cu plugul gîndului, de fier:/ Trag brazde-n neagra veşnicie,/ Desţelenind al tău mister…” (Binecuvîntare). Şi cum am putea uita, evocîndu-l pe Ion Buzdugan, exclamaţia sa patetică, avînd încă, pentru măcar unii dintre noi, un foarte dureros ecou: „Mi-aş da viaţa dacă-aş şti că România va fi întregită”?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara