Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
O dedicaţie de Simona Vasilache


Sigur e că toate utopiile au un sfîrşit. Unele şi-l găsesc prin simpla lor împlinire, micşorată mult faţă de ele, altele prin risipirea "partizanilor". Însă istoria, mare consumatoare de eşecuri, le face unora dintre iluzii favoarea de a le fixa într-un moment de glorie.
Cum revistele literare sînt, şi ele, nişte utopii, în fond, ale convivialităţii şi-ale renunţării la orgolii, situarea lor în istorie se supune aceloraşi legi ale (ne)şansei. Cea literară, cînd vrea să le facă un bine - mitizarea fără fisuri - le face, de fapt, cel mai mare rău. Mult mai indiscretă, la petite histoire e mai credibilă în micile-i bunăvoinţe, fiindcă ai garanţia, în anii cînd citeşti, că relaţiile, pe care ea le conservă, între membrii grupului, reflectă o fostă stare de fapt. Aceea pe care mi-a evocat-o lectura unei dedicaţii. A lui Nichifor Crainic, din 1931, sub titlul primei fascicule din }ara de peste veac (apărută la Cartea Românească): Gândiriştilor. Nişte oameni care, sub acest nume, în vocabularul cultural, aproape că nu există. Ca şi cum Gândirea şi gândirismul ar fi fost o operă fără autori. Pe ei, întîi în vrac, apoi unul cîte unul, în dedicaţiile care urmează, îi recuperează Crainic. Sigur că imaginea Gândirii este departe de aceea a unui cenaclu, aşa cum modernismul l-a impus, însă ceea ce transmit aceste dedicaţii este adevărul, la fel de valabil de orice parte a spectrului cultural, că o revistă e un cerc de benigne şi creatoare influenţe, în afara cărora, neexistînd simpatie, nu există literatură. Practica excluderilor, pe care istoria literară le consemnează zgomotos, a amintirilor îndoite cu apă (turnată de-a dreptul în sîngele frăţiilor culturale), a numelor cu neputinţă de legat de-o firmă - în vremea cînd ştiai la care masă şade fiecare pălesc în faţa acestui joc împrejurul unei mese, un joc întemeiat pe dar şi pe sinceritate.
Neputînd şti ce a crezut fiecare dintre destinatarii micilor comisioane de hîrtie, rămîn doar la conţinutul lor, care nu lezează cu nimic ideea de passe-temps de societate, cultivînd ale sale luxe, calme et volupté pînă într-acolo încît să-şi eludeze miza estetică. Nu întrutotul, fireşte. Chiar dacă vreun "unanimă" rătăcit în vremea (stilistică...) a patriarhilor sparie, vorba lui Arghezi, şi litera, şi gîndul, cîte-un final de elegie, aducînd o consolare care nu va dura, ţine la valorile poeziei: "Vis alb voiu fi în somnul tău topit.../ Dar azi, cât încă nu m'ai cotropit,/ Eşti noaptea scurtă din solstiţiul verii."
Aleg, iarăşi, (aproape) un creion, Trup de fum - subsumat dedicaţiei către Busuioceanu: "Dintr'o pânză străvezie/ De păianjen vreau să-ţi fac/ Un aerian hamac,/ Plutitoare să te ţie/ Între vârfuri de copac.// Somn în leagăn să-ţi prelingă/ Greieruşii câmpeneşti,/ Praf de lună să te ningă,/ Mâna mea să nu te-atingă/ Să nu mi te veştejeşti.// Către tine doar să suie/ Gândul vis şi gândul viu,/ Trup de fum trandafiriu,/ Între ce e şi ce nu e/ Că te am - atât să ştiu."
În rest, simple versificări în cuprinsul cărora prietenia, care le-a prilejuit, revine des. "Pasăre tainică, pasăre albă", ca în dedicaţia către Tudor Vianu. Un asemenea vers, încheind o poezie altminteri nesemnificativă, are greutatea metrului antic: "Prieteni, eu în suflet am crezut". "Patetism", de bună seamă. E convenţia acestui joc de-a stilul, la care sînt luaţi părtaşi toţi cîţi au sufletul făcut din aceleaşi valori. Sigur, jocul se duce cu o anume preţiozitate, cu siluiri, inacceptabile, ale limbii, cu poticniri şi cu diferenţe de lungime făcute nu pentru potrivirea cu destinatarul - nu cred să existe vreo asemenea intenţie - ci pentru a încerca să scrii în feluri diferite despre nişte teme care te trag, pînă la urmă, spre un acelaşi, singur, tipar. Dincolo de ele, folosul lui, dacă se poate numi folos, e-o comesenie literară care nu ajută - Crainic nu scrie mai bine dacă-şi dedică versurile lui Barbu, dar încă nici nu strică. Prietenia încă nu s-a transformat în gaşcă.
Ţara de peste veac, în schimb, va fi lumea unor altfel de tabieturi. Inocenţa livrată în calupuri, antipatică, de bună seamă, gustului nostru, al celor care nu mai avem de mult papile pentru dulce, ar putea fi luată, în fond, de fiecare din cei cărora le este dăruită cu dedicaţie - scriitori mari, unii dintre ei - şi folosită spre alimentarea propriei opere. Una încrezătoare, ca însuşi veacul, în împlinirile vîrstei a doua. Care au venit altfel de cum fuseseră aşteptate, transformînd lecţiile de prietenie în lecţii de supravieţuire. Dedicaţiile, care scriu o istorie a literaturii, paralelă cu orice dare de seamă despre redacţii, grupuri, relaţii, s-au schimbat, şi ele, mult. Însă despre soarta lor, peste veac, este mai bine să se tacă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara