Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
O ediţie discutabilă de Răzvan Voncu


Nu s-ar putea spune că istoria literară si-a pierdut interesul pentru opera lui Tudor Vianu. In ciuda schimbării de canon operate în ultimele două decenii si a contestaţiilor care au vizat atitudinea cărturarului faţă de regimul comunist, opera sa a cunoscut, după 1989, numeroase reeditări.

Astfel, în 1991 am înregistrat volumul al XlV-lea din seria de Opere (ediţie şi note de Vlad Alexandrescu), între 1992 şi 1995, o ediţie de Scrisori către Tudor Vianu (îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu), iar între 1996 şi 2004, reeditări ce au vizat operele fundamentale: Estetica, Masca timpului, Filosofie şi poezie, Introducere în teoria valorilor, Filosofia culturii, Teoria valorilor şi Studii de literatură română. Nu mai pun la socoteală ediţiile şcolare din Arta prozatorilor români, neimportante ca fenomen, dar semnificative pentru audienţa operei cărturarului (şi) în rândurile publicului larg. Vianu despre Eminescu se înscrie, cu mize proprii, în acest flux constant de reeditări ale operei marelui estetician şi filosof al culturii.

Se ştia mai de mult că opera eminesciană a constituit o preocupare constantă pentru Vianu. De la micul eseu intitulat Personalitatea lui Eminescu, publicat în Mişcarea literară din 10 ianuarie 1925, şi până la conferinţa Însemnătatea naţională a operei lui Mihail Eminescu, tipărită în Scânteia (sic!) din 11 iunie 1964, cărturarul a revenit periodic la Eminescu. Opera acestuia a fost abordată din mai multe perspective, pe măsură ce Vianu trecea de la critică la filosofia culturii, de la estetică la stilistica literară şi comparatism. E de mirare, în fond, că nu i-a dedicat poetului o monografie. Ediţia alcătuită de Vasile Lungu îşi propune să suplinească, la modul ideal, această lacună.

De prisos să semnalez că, după cum anunţă însuşi titlul ei, nu avem de-a face cu o ediţie critică. Nu este reprodus decât textul lui Vianu, fără variante şi fără aparat critic (exceptând prefaţa, cam bombastică şi, în orice caz, lipsită de penetraţia operei). La drept vorbind, ediţia Vasile Lungu nici măcar nu este un proiect original, ea reluând şi completând mai vechea culegere Tudor Vianu - Mihai Eminescu, apărută la Editura Junimea în 1974, sub îngrijirea lui Virgil Cuţitaru. Nota asupra ediţiei, redactată cam ambiguu, lasă să se înţeleagă că ediţia Cuţitaru ar fi fost colaţionată cu volumele II, III, V, XI şi XII din seria de Opere (probabil, pentru îndreptarea unor greşeli de tipar, ceea ce nu o fereşte să aibă ea însăşi destule), iar apoi completată cu studii şi articole rămase în periodice sau în manuscris. Adaosurile reprezintă mai bine de o treime din corpul noii ediţii şi, cum vom vedea, nu sunt lipsite de interes, fie şi numai pentru a urmări sinuozităţile gândirii vianeşti. În special după 1948, când cărturarul face un slalom, nu întotdeauna nevinovat, printre poncifele epocii.

Textele sunt înşiruite în ordinea apariţiei, indiferent de caracterul lor sau de data elaborării (ce poate fi mult anterioară tipăririi). Excepţie fac, evident, ineditele, deoarece manuscrisele de la MNLR nu sunt datate, iar editorul nu şi-a propus să suplinească această lacună. S-ar spune că, în intenţia lui Vasile Lungu, au prevalat două imperative: 1) cel al utilităţii, în detrimentul criteriilor filologice, şi 2) cel al totalităţii, în defavoarea unităţii interne a cărţii.

Din păcate, ambele pariuri sunt pierdute. Căci, punând laolaltă, în ordinea apariţiei (deseori încălcată, din motive neexplicate), texte de facturi diferite, elaborate în etape de creaţie diferite, a rezultat o antologie inegală. Căci este o iluzie să crezi că, aglutinând, într-o ordine cronologică aproximativă, textele despre cutare scriitor ale cuiva, obţii o monografie virtuală. Astfel, dacă Poezia lui Eminescu (1930) se completează bine cu Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu (1939) şi, eventual, cu capitolul Eminescu din Influenţa lui Hegel în cultura română (1933), în carte, între al doilea şi al treilea text, este intercalat, hodoronc-tronc, un ocazional şi nesemnificativ Cuvânt despre Eminescu. Care, în plus, ar fi fost publicat, conform editorului, în revista Caiete critice, nr. 1/1957! (În realitate, este vorba, fireşte, despre postuma tipărită în numărul 11-12/1997 al revistei Caiete critice. Plecat la cele veşnice în 1964, cărturarul n-ar fi avut cum colabora la o revistă apărută, conform DGLR, de-abia în noiembrie 1979...)

Nici imperativul totalităţii, din păcate, nu este respectat. Lipsesc inexplicabil texte de mai mare valoare decât conferinţele aniversare sau articolele omagiale din anii '50-'60. Mai ales studiul Epitetul eminescian, din Probleme de stil şi artă literară (1955) şi capitolul Mihai Eminescu, din Istoria literaturii române moderne, de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, nu aveau voie să lipsească. Nota asupra ediţiei invocă drept scuză neajunsurile financiare. Scuză slabă, scuză tristă: în locul articolelor din periodicele anilor 1949-1965, care nu aduc nimic nou, însăşi logica interioară a ediţiei cerea să fie incluse aceste două texte.

Paradoxal, însă, tocmai erorile în alcătuirea ei o fac oarecum interesantă pentru cititorul specializat. Retipărirea, în acelaşi volum, a marilor exegeze dintre 1925-1948 şi, respectiv, a analizelor stilistice, a conferinţelor şi articolelor omagiale dintre 1949-1964, ne permite să observăm cum se schimbă modul de a gândi şi chiar limbajul critic al lui Vianu, sub acţiunea ideologiei comuniste. Mai întâi, cărturarul abandonează teritoriul filosofiei, al filosofiei culturii şi esteticii, refugiindu-se în stilistică. Anii '50-'60, în activitatea lui Vianu, sunt dominaţi de o stilistică literară stufoasă, care se retrage tot mai mult din domeniul teoriei figurilor în cel al lingvisticii pure. Desigur, el este eminent şi la acest capitol, iar şcoala românească de stilistică îi datorează enorm. Criticul literar nu poate, însă, să nu remarce, în subtext, spaima lui Tudor Vianu de a mai face referiri la reperele filosofice şi culturale cu ajutorul cărora a deschis, începând din 1930, un nou orizont în eminescologie. Clasificând categoriile lexicului eminescian sau analizând formele negaţiei din opera poetului, Vianu fuge, de fapt, de Schopenhauer şi Kant, de Hegel şi Novalis, de Tieck şi Oxenstierna... Apoi, esteticianul începe să preia, în conferinţele şi articolele omagiale, retorica şi limbajul ideologiei oficiale: în studiile de dinainte de 1948 vede universalul din Eminescu şi universaliile din opera sa, acum accentul cade, trist, pe naţional şi pe specific, înţelese în conformitate cu linia partidului... Până şi teoria gheristă a „decepţionismului", a „prăbuşirii elanului revoluţionar" al poetului îşi face loc în peisajul gândirii maiorescianului Vianu (vezi, de pildă, articolul Eminescu, publicat în Limbă şi literatură, vol. I/ 1955, p. 298 a ediţiei de faţă). Aceste compromisuri nu constituie o surpriză, dar rămân o mereu înnoită dezamăgire.

Dincolo de erorile şi inconsecvenţele ei, ediţia realizată de Vasile Lungu are totuşi meritul de a ne propune, într-un nou context de receptare, aproape tot ce a scris Tudor Vianu despre Eminescu. Propunere binevenită, în condiţiile osificării, la nivelul publicului comun, a unei imagini clişeizate a lui Eminescu, ce se revendică fraudulos de la Călinescu. Relevarea fondului clasicizant al operei eminesciene, a ţesăturii subtile de relaţii cu gândirea şi arta romantică germană şi, nu în ultimul rând, a „firelor" hegeliene din textura operei celui care îl refuza pe Hegel, sunt binevenite şi astăzi, când Eminescu este mortificat în sintagma (falsă) „ultimul mare romantic european".

Din păcate, neajunsurile editoriale propriu-zise sunt mari, din acest punct de vedere singurul câştig adus de volumul de faţă fiind cantitatea. Nu totalitatea şi cu atât mai puţin acurateţea.