Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
o enciclopedie personală de Daniel Cristea-Enache

Irina Petraş, Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 152 pag.

o cărticică ce poate părea surprinzătoare este Viaţa mea de noapte de Irina Petraş, cu subtitlul Fragmente onirice indicând o „comutare” a autoarei-personaj: din regimul diurn, raţional şi social al unei biografii normate de reguli în cel nocturn, enigmatic şi neliniştitor al eului propriu. Având în vedere, însă, complexitatea operei celei care o semnează, ca şi prolificitatea, era totuşi de aşteptat ca Irina Petraş să abordeze şi acest domeniu oniric. Interesul autoarei pentru el a fost consistent şi constant, dovadă fiind nu numai visele recuperate şi transcrise cât mai detaliat, ci şi lecturile dintro impresionantă bibliografie, în care se regăsesc psihanalişti şi scriitori, cercetători şi oameni de condei. La Irina Petraş, curiozitatea intelectuală este proaspătă şi reîmprospătată de o noutate semnificativă într-o anumită arie tematică şi problematică. Autoarea purcede îndată la lectură, cel mai adesea într-un fotoliu în care se cuibăreşte pentru a evada prin citit. Are la îndemână un „creionaş” bun pentru a face însemnări pe carte, iar cartea este parcursă cu o atenţie „distributivă” şi conectoare. Lucrurile noi sunt arhivate, fiindcă ele duc discuţia înainte; iar cele preluate ori reluate îşi au, de asemenea, importanţa lor. Cu cât visul (sau orice alt subiect investigat de Irina Petraş) este cercetat de mai mulţi analişti, cu concluzii parţial asemănătoare, cu atât şansele de a-l structura şi a-l sistematiza cresc.

Lectura autoarei nu este aşadar, nici aici, „aurorală”. Înainte de a se referi la visele din „enciclopedia personală”, ea trece în revistă, întrun preambul extins în două capitole (cincizeci de pagini, o treime din carte), contribuţii relevante în aria – cum se spune azi – curiculară a nocturnului oniric. Preambulul e înţesat de citate, înainte ca Viaţa mea de noapte să-şi ocupe locul de nişă între „proză egografică şi eseu”. Instrumentarul folosit va fi unul „compozit şi liber”, autoarea fiind obligată să se adapteze la discursuri destul de diferite asupra domeniului. Modul său de a proceda rămâne unul eseistic-critic, Petraş procedând ca Raicu în selectarea unor fragmente la care se poate glosa. Fără a nutri (sau a expune) convingerea criticului „şaizecist” că în marea literatură se găsesc secvenţe ale unei psihologii ori filosofii aduse la elementul concret prin artă, autoarea caută inclusiv în poeme scrise de autori din generaţia ei viziuni apropiate de ale sale. Adrian Popescu, Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu vor fi citaţi la subsolul paginilor în care Irina Petraş îşi narează visele, aşa cum autori inconturnabili din vasta bibliografie (Freud, Jung) sunt incluşi în capitolele introductive. În modul său serios şi simpatic, doct fără morgă şi expresiv prin candoare, autoarea se transformă în propriul personaj şi obiect de studiu, mergând la culcare ca la „slujbă”: o slujbă onirică.

deşi preambulul teoretizant e interesant, cititorul aşteaptă intrarea în această materie de job nocturn; iar aşteptările ne sunt răsplătite printr-o pagină remarcabilă cu un vis el însuşi impresionant. Părinţii, la ale căror sfârşituri Irina Petraş a scris câte un volum, sub titlul Ştiinţa morţii, revin în visele ei într-un „format” chinuitor al coşmarului. Notând recurenţele, conştientizând pattern-ul, subiectul cunoscător nu poate scăpa acestor scene coşmareşti care apar şi reapar atunci când îşi visează părinţii. Iată, mai întâi, explicaţia raţională pe care Petraş o dă acestui implacabil şi terifiant scenariu oniric: „Ei, bine, imaginea celor două morţi petrecute sub ochii mei nu mă (mai) părăseşte. Văd mereu fiecare detaliu şi neputinţa mea în faţa treptatei lor plecări. Cele mai tulburătoare vise ale nopţilor mele încărcate de imagini sunt cele cu moartea şi învierea lor repetată, cu amănunte mereu mai sfâşietoare, întâmplări în care nu pot interveni şi în miezul cărora ajung mereu prea târziu pentru a mai putea face ceva. (...) Uneori, scenariul se umanizează, dar lucrurile nu-s nicidecum mai bune, căci visul propune atunci varianta uitării mele vinovate. În vis, îi uit, cum nu i-am uitat niciodată, vii sau morţi” (pp. 65-66). Iar acum visul cu părinţii, unul dintre ele sau, mai exact, suma lor: „Toate încercările de a ajunge la ei sunt grele, imposibile – telefonul nu are disc ori îi sunt cifrele alandala, se topesc, se amestecă, uit numărul şi îl tot refac înnebunită de urgenţa de a le auzi glasul, semn că totul e în regulă; autobuzele mă scot afară din oraş, mă poartă în cartiere necunoscute şi ameninţătoare, mă lasă în câmp, e mereu noapte, frig şi urât, inima mi-e grea («am inimă rea», se spune pe la noi când tristeţea fără nume şi presimţirile negre se întreţes), încerc să fug, genunchii se înmoaie, noroiul e negru şi lipicios; vreau să le duc ceva bun, dar orice aleg e vechi, stricat, se împrăştie în resturi urâte, degradate. Dacă ajung la ei, scena e atât de atroce, încât mă trezesc sufocată de durere. Scenele de la spital ori de acasă ale morţii lor, scene «fireşti», adică normale, cu acea normalitate rece şi matematică a îngrijirilor ultime faţă de muribunzi şi morţi, sunt acum, în coşmar, întâmplări din viaţă, din viaţa mea cu ei. Mama zace într-un colţ de cameră, slăbită şi resemnată, uitată de luni în şir, tata atârnă în balcon, într-un soi de hamac mizer, cade şi recade din viaţă în moarte, asigurândumă că totul e în regulă, balconul se surpă şi nu-l pot opri, casa nu mai e a noastră, e un loc-detrecere cu reguli străine, nu pot reface relaţia noastră de altădată. Uşurarea din zori că totul a fost doar un vis abia mai poate pune lucrurile la locul lor.” (p. 66). După cum se observă, eul analitic şi obiectivat intervine în finalul (transcrierii) coşmarului repetat, introducând semnificaţii şi simboluri acolo unde „captivul” propriului vis se scufunda ca într-o mlaştină în imagini terifiante. Când scrie despre casă că „e un locde- trecere cu reguli străine”, Petraş a revenit deja la interpretare. Deşi concluziile acesteia sunt deprimante chiar şi pentru o fire pozitivă, coşmarul s-a încheiat.

elasticitatea psihologică despre care vorbeşte autoarea, citând din Bachelard, poate fi înţeleasă nu numai ca un raport de „solidaritate” între memorie şi imaginaţie, ci şi ca unul caracterizant pentru structura interioară a personajului feminin de aici, care se observă pe măsură ce visează şi care, visând fie şi coşmaruri, se cunoaşte mai bine. Ardeleancă temeinică şi consecventă, pe jumătate maramureşeancă, autoarea are un cult al datoriei, al lucrului bine făcut şi al muncii devenite program de viaţă. Nu-i o întâmplare că în visele ei apar fie studenţi cărora are să le predea ceva complicat, fie scriitori, mulţi, români şi străini, pe care trebuie să-i coordoneze în câte o manifestare literară. În loc de a fi un teritoriu exotic, vizitat pentru prima oară, un vis îşi trage substanţa dintr-o viaţă prea bine cunoscută de cea care îl visează. Ea şi-o retrăieşte astfel, dar într-un mod atât de contorsionat şi distorsionat, încât efortul, a doua zi, este acela de a restabili logica din viaţa de zi şi a o compara cu cea, răsucită, din viaţa de noapte. Enciclopedia personală care rezultă e una pe jumătate reală şi pe jumătate fantastică, cu pagini familiare şi monstruoase, ieşite din elasticitatea psihologică şi din subconştientul unui om al datoriei. Petraş va aduce în câteva rânduri completarea necesară acestui sentiment al datoriei din sfera familială, comunitară, publică. Spre finalul cărţii citează şi comentează o însemnare din filele de pe masa de lucru a lui Creangă: „în toate zilele sunt sfinţi, dar nopţile sunt ale noastre”. Iar când rememorează un episod din copilărie, în care a fost certată de mamă pentru o faptă oarecare, autoarea spune franc: „Învăţ lecţia pentru toată viaţa. În împrejurări asemănătoare, las mintea să facă singură toate lucrurile interzise. Imaginaţia dospeşte, se revarsă, îmi umple nopţile cu vise.” (p. 99).

Desigur, Irina Petraş îşi va cenzura moral visele, în dimineaţa zilei următoare. Cărticica ei, încântătoare, oferă numai partea „decentă” a oniricului, lăsând-o pe cealaltă, inavuabilă, visului în care a fost parcursă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara