Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
O epistolă necunoscută a lui Al. Piru de Nicolae Scurtu

Biografia istoricului şi criticului literar Al. Piru (1917–1993) cuprinde câteva momente, încă neelucidate, pe care ironistul cordial nu a dorit să le expliciteze şi, evident, nici să le nuanţeze.
Unul dintre aceste momente este cel al îndepărtării din învăţământul universitar în perioada anilor 1949–1956, apoi supravegherea permanentă a atitudinilor, articolelor şi cărţilor sale, subminarea, continuă, a autorităţii profesorale, contestarea dreptului, conferit prin lege de a mai rămâne la catedră după 65 de ani, precum şi respingerea, de două ori, după 1990, de a fi numit profesor consultant.
Se cuvine să precizez că istoricul literar şi profesorul universitar Al. Piru nu a făcut nici măcar o singură intervenţie publică, după 1990, în care să incrimineze pe cei ce l-au ostracizat mai bine de o jumătate de secol.
Epistolele pe care le-a trimis, în timp, lui G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Dumitru Murăraşu, Adrian Marino, Constantin Ciopraga, Pompiliu Marcea, Virgil Treboniu şi altora se constituie, de fapt, în mărturii excepţionale despre un timp potrivnic şi despre nişte oameni lipsiţi de onoare şi cu un caracter îndoielnic.
Epistola ce se publică acum, întâia oară, este o invitaţie la respect şi o chemare la reflecţie şi luciditate a lui Pompiliu Marcea (1928-1985) care a fost consiliat greşit în privinţa profesorului şi cărturarului Al. Piru.
Iritarea lui Pompiliu Marcea, ieşirile sale violente şi alte vexaţiuni au rămas pentru Al. Piru mult timp inexplicabile. În anul 1985 avea să afle totul. Era, însă, prea târziu.
Istoricul literar şi profesorul Al. Piru a lăsat o zguduitoare mărturisire, în acest sens, pe care mi-a încredinţat-o şi care se va publica în curând.

*

[Bucureşti, 25 mai 1983]

Iubite domnule Marcea,

În virtutea relaţiilor noastre, vorba dumitale, excelente, îmi iau îngăduinţa să-ţi adresez câteva cuvinte pe care, întocmai ca şi dumneata deunăzi, sper să le înţelegi şi să nu mi le iei în nume de rău, nefiind pornite din vreun interes personal şi cu atât mai puţin din ură.
Suntem oameni civilizaţi şi, oricum, până mai ieri, nu ne-am certat niciodată, nu am fost supăraţi unul pe altul şi chiar când n-am fost de acord în ceva, ne-am comportat ca doi inşi care ştiu că în literatură pot exista opinii diferite.
A trecut vremea când la amândoi trebuia, volens-nolens, să ne placă A. Toma, Dan Deşliu şi V. Em. Galan.
Îmi aduc aminte că odată m-ai prevenit să nu mai spun nu ştiu ce la cursurile de pregătire ale studenţilor ce dădeau admiterea.
Vorbisem, mi se pare ceva, ce nu se cuvenea despre George Coşbuc în comparaţie cu Tudor Arghezi, poet interzis. Am scăpat ca prin urechile acului.
M-am convins că-mi eşti prieten şi de atunci înainte te-am socotit în chip nestrămutat printre aliaţii mei. Diferenţa de vârstă de 11 ani n-a fost o piedică şi, fără să ne concurăm unul pe altul, am dus campanii comune, aproape cu aceleaşi vederi.
Mi-ai sugerat să prefaţez, în vederea naţionalizării, opera lui Liviu Rebreanu a cărui interpretare o confiscaseră Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu şi Savin Bratu.
Am fost foarte bucuros de aceea să-ţi patronez întâi şi să-ţi recenzez la apariţie teza de doctorat despre Ioan Slavici. Am subscris la promovarea ca lector şi conferenţiar.
Ţi-am recenzat următoarea lucrare despre „Convorbiri literare” şi spiritul critic, reţinând cronica la această carte ca şi la cea dinainte în volum1. Acelaşi lucru l-ai făcut şi dumneata cu unele cărţi ale mele şi nu-mi rămâne decât să-ţi mulţumesc.
Nici dumneata, nici eu nu ne-am plecat urechea la răuvoitori, nu ne-am făcut părtaşi obiecţiilor lor, am scris numai ceea ce am crezut noi. M-ai apărat faţă de unele spirite obtuze când am publicat romanul Cearta, lucru pe care nu-l uit şi pentru care îţi sunt încă dator.
Am crezut că pot să-ţi ofer o mică recompensă recomandându-te în locul meu ca şef de catedră pe când eram prorector. Când rectorul te-a combătut că fuseseşi prins în neregulă la graniţă, am susţinut că este doar o neînţelegere şi mi-am menţinut recomandarea, în cele din urmă acceptată.
În momentul când am fost eliberat din funcţia de prorector, nu am cerut să-mi reiau, cum prevedea legea, locul la şefia de catedră, te-am lăsat în continuare pe dumneata încă un an, până ce, nu datorită vreunei intervenţii din partea mea, ai fost revocat.
La această dată, deşi împliniseşi 50 de ani, erai doctor şi aveai cinci cărţi publicate, nu fuseseşi încă promovat profesor. Dacă nu puteam să te promovez singur, am făcut toate demersurile care îmi reveneau şi după o cam lungă aşteptare, ce-i drept, ai reuşit. Am considerat faptul şi ca pe un succes al meu.
Nu a trecut foarte mult timp de atunci, vreo trei ani. În 1981 a apărut Istoria literaturii române de la început până azi2, o carte care te-a dezamăgit. Nu e bine tratat Iorga, n-am trecut-o pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, nu prea mă pricep la contemporani.
Să nu mă mai iubească deloc prietenul meu Pompiliu Marcea? Dar e o opinie critică, mi-am zis, de care trebuie să iau act, nu să mă înfurii.
Nici Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu s-a înfuriat când într-o şedinţă de consiliu la Institut acelaşi Pompiliu Marcea i-a adus foarte grave învinuiri.
Da, dar Pompiliu Marcea a făcut pe urmă un referat favorabil la Istoria literaturii române – Studii3, publicată în 1979, pe care între alţii am criticat-o şi eu.
Să fiu eu mai slab decât Marin Bucur4? Cert este că dumneata nu spui acest lucru, prin urmare n-am de ce să mă neliniştesc.
În schimb, aclami cu toată convingerea ediţia mea din G. Călinescu5, te alături celor care, măcar cu acest prilej, îmi recunosc fără rezerve un merit.
Putem, prin urmare, convieţui, credeam, când deodată constat cu surpriză o atitudine absolut ostilă şi fără nici un temei faţă de mine cu ocazia întocmirii programelor de perfecţionare.
Ostilitatea creşte zi de zi şi ia cea mai violentă formă în consiliul de luni 23 mai 1983.
Iubite domnule Marcea, dreptul de a fi prelungit în funcţie de la 65 la 70 de ani e un drept, nu un favor, prevăzut de lege. Alexandru Dima, de exemplu, a beneficiat de acest drept, fără ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dan Grigorescu sau altcineva să se opună.
La noi a beneficiat fără nici o opoziţie Şerban Cioculescu până în 1972 când eu aveam vârsta dumitale de acum, 55 de ani, şi nu fusesem şef de catedră în Bucureşti.
La catedra de literatură română veche şi modernă era şef Mihai Pop care făcea în 1972 exact 65 de ani. În locul său a fost numit Dimitrie Păcurariu, nu eu. Nu am militat pentru pensionarea lui Mihai Pop care a stat profesor cât a dorit el.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga a ieşit la pensie anul trecut, la 62 de ani, după ce fusese prelungită fără opoziţia cuiva un an.
S-a mulţumit sau i-a convenit să rămână director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” şi fiindcă acesta ţine de Facultatea noastră, a obţinut imediat titlul de profesor consultant.
La ce vârstă va ieşi la pensie de la Institut şi cui va preda Institutul pe care G. Călinescu l-a părăsit pentru totdeauna la 66 de ani neîmpliniţi? La ce vârstă ies femeile la pensie?
Cornelia Diaconu, născută în acelaşi an cu Zoe Dumitrescu, conferenţiară fără nici un rând publicat, numită decan în 1980 în locul lui Ion Trăistaru, şi prelungită apoi trei ani, nu trebuia să fie pensionată în 1977? Şi ce legătură e între mine şi Cornelia Diaconu? Activitatea noastră este egală pentru că am fost şi eu la Craiova?
Când eram eu acolo, era lector fără doctorat. Se plângea că nu este promovată. Eu am promovat pe Trăistaru, Ţugui, Negrici şi alţii, dar pe Cornelia Diaconu nu. Doctoratul i l-a dat mai târziu Iosif Pervain.
Iubite domnule Marcea, crezi într- adevăr că prin pensionarea mea silită, la cererea dumitale şi numai a dumitale din tot consiliul, se vor rezolva toate probleme catedrei de literatură română?
Va deveni profesor Nicolae Manolescu, când nu e promovat nici Eugen Simion care a împlinit de curând 50 de ani? Va fi promovat lector Dumitru Petrescu, când Florin Manolescu e menţinut asistent? Vârsta înaintată este un argument în spiritul promovă rii? Atunci de ce nu e făcut conferenţ iar Aurel Petrescu? Ce facem cu Gheorghe Frâncu, în prezent de 47 de ani?
Aşteptăm pe Gheorghe Gană, acum de 48 de ani, să facă vârsta lui Ştşefanţ Cazimir (51) pentru a-l promova conferenţiar?
Eu am promovat din 1973 încoace pe Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Pompiliu Marcea, I.D. Bălan, Ghiţă Florea, Valentina Curticeanu, Eugen Marinescu şi Vicu Mândra.
Nu am izbutit în cazul lui Eugen Simion şi al lui D. Petrescu. Şansele lor cresc prin plecarea mea? În ipoteza schimbării şefului de catedră, eşti sigur că acest post îţi revine? Nu s-ar mai putea ivi şi alţi pretendenţi, la fel de îndreptăţiţi, chiar dacă nu sunt acum profesori? Dumneata nu ai funcţionat independent de mine şef de catedră un an când erai doar conferenţiar?
Îţi imaginezi că eu m-aş fi opus vreodată să fii decan sau prorector? Vrei să fiu dat afară ca Ion Vitner care m-a scos din Universitate în 1949 şi m-a ţinut în această situaţie până în 1956, şapte ani? Ne întoarcem la anii ’50?
Iubite domnule Marcea, cred că ai fost rău sfătuit şi rău inspirat să loveşti într-un om care dacă nu ţi-a făcut nici un bine, după cum văd că gândeşti, nu ţi-a făcut în orice caz vreun rău. Şi cred că este incapabil să-ţi facă, după firea sa.
Al dumitale,
Al. Piru


Note
Originalul acestei epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. Al. Piru – Pompiliu Marcea – „Convorbiri literare” şi spiritul critic şi Ioan Slavici în Varia. Studii şi observaţii critice. [Volumul]
2. [Bucureşti], Editura Eminescu, 1973, p. 104-107 şi 172-179.
2. Al. Piru – Istoria literaturii române de la început până azi. Bucureşti, Editura Univers, 1981, 583 pagini.
3. Istoria literaturii române – Studii – Coordonator ştiinţific Zoe Dumitrescu- Buşulenga. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979, 327 pagini.
4. Marin Bucur (1929–1994), istoric şi critic literar, eseist şi prozator. A fost cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”.
5. G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru. Bucureşti, Editura Minerva, 1982, 1035 pagini.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara