Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
O epistolă necunoscută a lui I. Al. Brătescu-Voineşti de Nicolae Scurtu

Ioan Al. Brătescu-Voineşti (1868–1946), unul dintre cei mai însemnaţi nuvelişti, reprezintă un caz singular în literatura română, deşi despre opera sa, în timp, s-au pronunţat Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Dumitru Caracostea, Al. Piru şi Dan Mănucă.
Cu toate că opera sa este de dimensiuni reduse, nici până astăzi nu avem o restituire completă a ceea ce a scris şi publicat prozatorul de la Târgovişte.
Nici biobibliografia elaborată în cadrul Bibliotecii Judeţene, „Ion Heliade Rădulescu“ nu e completă şi conţine unele erori şi omisiuni inexplicabile.
O sursă importantă privind opera şi biografia sa este literatura epistolară. În scrisorile trimise lui Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Ion Rădulescu- Pogoneanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu etc., biograful şi cercetătorul operei lui Ioan Al. Brătescu- Voineşti găseşte informaţii şi precizări privind itinerariul scriitorului. Aceste glose mi-au fost sugerate de o amplă epistolă trimisă profesoarei, eseistei şi traducătoarei Anina Rădulescu-Pogoneanu1, fiica istoricilor literari Ion Rădulescu-Pogoneanu şi Elena Rădulescu-Pogoneanu.
Epistola, de mărimea unei povestiri, este o tulburătoare mărturie despre începuturile literare ale lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti şi, de asemenea, despre precaritatea sănătăţii unui scriitorului.

[Bucureşti], 14 aprilie 1942
Anina, finişoara mea dragă,
La întrevederea noastră din urmă, rămăsese stabilit să te vestesc când poţi veni să-ţi dau unele note biografice de care îmi spuneai că ai avea nevoie.
Dacă nu te-am vestit până acum e că am fost foarte, foarte rău bolnav. Ce-am avut? Vechea mea racilă – un spasm duodenal, cel mai grav şi mai violent, din câte am avut până acum. Faptul că mai sunt încă în viaţă e o mare minune.
Ştii că, încă din ziua în care am dejunat cu toţii la tine, nu mă simţeam bine. Înţelept ar fi fost să nu ies câteva zile din casă, să mă fi supus unui regim mai riguros decât cel pe care-l urmez de obicei, din care sunt excluse toate mâncărurile cu sos sau prea grase, toate lucrurile prăjite în grăsime, conservele, sărăturile, acriturile, murăturile şi, în general, toate alimentele iritante, să nu fi mâncat trei-patru zile decât supe de zarzavat şi iaurt, şi să fi evitat orice oboseală şi mai ales orice discuţii violente.
N-am făcut-o. Arsurile şi durerea surdă, pe care o simţeam în partea dreaptă la trei-patru ore după masă, le combăteam îndopându-mă cu bicarbonat de sodiu, iar în cercul de prieteni, în care mă duceam în fiecare după amiază, aveam zilnic discuţii aprinse cu iremediabili germanofobi, pe care mă sileam să-i conving că atitudinea lor, care, până în momentul alianţei noastre cu Germania, putea fi socotită numai o greşeală, de la intrarea noastră în război alături de germani, poate, cu drept cuvânt, fi socotită ca o acţiune vătămătoare intereselor ţării noastre şi deci de aproape înrudită cu trădarea.
Şi am dus aşa boala pe picioare până în Vinerea Mare, când am căzut la pat, cu stomacul complet izolat de restul tubului digestiv, de un cumplit spasm duodenal.
Deşi descrierea amănuntelor de fiziologie şi de patologie ale unei boli nu sunt plăcute, poate că, pe de o parte, mintea ta setoasă de orice fel de cunoştinţe, pe de altă parte interesul pe care ştiu că mi-l porţi o să te îndemne să suporţi descrierea genezei bolii mele şi a manifestării ei din urmă.
După terminarea claselor primare în Târgovişte, am fost internat aici, în Bucureşti, în pensionul de pe vremuri Cocorăscu, unde urmam în particular cursul claselor inferioare de liceu, iar examenele de fine de an le dam la Liceul Sfşântulţ Sava.
Pe când eram în clasa a doua, având oarecare îndemânare la desen, făceam pentru cursurile de geografie hărţi colorate cu acuarele, care erau foarte apreciate. Colegii mei, mai puţin îndemânatici mă rugau să le fac şi pe ale lor, şi le făceam.
Într-o zi, pe când desenam, naiba ştie de ce, ţineam între buze o bucată de vopsea verde. Nu-mi aduc aminte care dintre colegi mă întreabă ceva şi, vrând să-i răspund, înghit bucata de vopsea, o înghit atât de complet încât, cu toate (iartă-mi expresia, aducându-ţi aminte de adagiul latinesc: naturalia non sunt turpia2), vărsăturile pe care mi le-a provocat peste câteva ceasuri. Urmarea acestei neroade întâmplări de-o clipă a fost o lună întreagă de boală, de care am scăpat ca prin minune.
Judecând de pe punctul din care porneau nişte junghiuri, care radiau în tot pântecele mele, doctorul Stoicescu, care mă îngrijea, a conchis că bucata de vopsea s-a oprit în duoden, imediat după orificiul piloric şi mi-a produs o rană, care s-a vindecat şi s-a cicatrizat abia peste o lună.
Din cunoştinţele de anatomie pe care le-ai căpătat în şcoală, ştii că ansa duodenală normală este absolut netedă, ca un tub de sticlă, pentru ca alimentele să poată aluneca cu înlesnire. La mine cicatrizarea ranei a creat acolo un fel de obstacol, de care se împiedică părţile de alimente, care n-au putut fi perfect digerate în stomac şi produc acolo o iritaţie.
Pentru a înlătura agravarea iritaţiei, ce ar putea pricinui trecerea altor alimente, instinctul de apărare al organismului produce acolo o strangulare a duodenului, care izolează stomacul de restul tubului digestiv. În asta constă spasmul duodenal.
Astăzi ansa mea duodenală, după cum au dovedit-o examenele radiografice, departe de a fi netedă ca un tub de sticlă, poartă o serie de gâtuiri, provenite din cicatrizarea unui număr de ulcere de care am suferit.
Grozavele consecinţe ale acestui act reflex de apărare al organismului iată-le: pe de o parte alimentele care întârzie în stomac se transformă în acide, care-i atacă pereţii şi-ţi produc nişte arsuri înfiorătoare, iar când se întâmplă, ca la mine, ca spasmul să gâtuiască şi canalul coledoc şi să împiedice scurgerea bilei, nişte crize de ficat îngrozitoare.
În asemenea împrejurări tot ce ştiu, tot ce pot, toată făptura mea se preface într-o bucată de carne ticăloasă, care nu mai ştie şi nu mai poate decât să geamă şi să se vaiete.
Tratamentul medical prescris în asemenea cazuri e imobilizarea, suspendarea oricărei alimentaţii, afară de o apă alcalină şi aia în cantitate foarte redusă, pentru a evita sporirea balonării stomacului şi răbdare până când spasmul dispare de la sine.
Sunt o mulţime de produse farmaceutice, recomandate ca specifice antispasmatice, dar experienţa căpătată în numeroasele rânduri, când am suferit de boala asta, m-a convins că dispariţia spasmului nu se datoreşte lor, ci numai cicatrizării rănii de acel misterios şi miraculos doctor, care îşi are domiciliul în organismul nostru şi pe care-l cheamă vis medicatrix naturae3.
Şi aşa, de rândul acesta, după ce multă vreme am dus boala pe picioare, în seara Vinerii Mari, am căzut la pat, pradă unor arsuri fioroase, care porneau din stomac până în gâtlej şi a unor junghiuri cumplite, care, de sub ultima coastă din dreapta, radiau ca nişte undrele cu ghimpi, nu numai în tot abdomenul, dar şi în tot toracele.
Specificele calmante, ca tabletele de tropariu sau de belafolină, nu-mi aduceau decât o slabă şi scurtă potolire a durerilor.
A doua zi de Paşti având nevoie de o batistă, nevrând să deranjez pe nevastă- mea, care şi ea bolnavă, se culcase pe canapeaua din sufragerie, m-am sculat să mă duc la şifonier, ajuns acolo m-am sprijinit cu mâna de el.
Până aici ştiu, d-aci încolo nu mai ştiu ce s-a întâmplat decât din ce povesteşte nevastă-mea. Zice că trezită din somn de nişte gemete ce veneau din odaia mea, a venit să vadă ce se petrecea. M-a găsit căzut pe un scaun, cu capul culcat pe masa de lucru, vărsând. Servitoarea fiind îngăduită să iasă, nevastă-mea rămasă singură, fără nici un ajutor, ea însăşi bolnavă, sărăcuţa de ea, zguduindu-mă, clătinându-mă să mă trezească, m-a ridicat, m-a dezbrăcat de halatul murdărit, m-a dus până în odaia de toaletă, unde am eliminat trei-patru pahare de lichid amestecat cu sânge, acru şi amar ca o esenţă de oţet amestecată cu chinină, tot ea m-a dus târâş până la un fotoliu în care am căzut.
Ca în vis îmi pare c-am auzit-o, vestind la telefon, cu sughiţuri de plâns, pe fie-mea, pe fiu-meu, pe doctor. Ca în vis îmi pare că i-am văzut grupaţi în jurul fotoliului în care zăceam, cu o sutime numai din fiinţa mea rămasă în lumea asta, cu restul pierit în neant.
Şi totuşi, cu toată vârsta mea înaintată, iată-mă scăpat. A treia zi am fost adus aici la fie-mea şi instalat în odaia nepotului meu, Dan, o odaie ideală, la al şaptelea etaj, al cărei perete dinspre stradă e făcut numai din geamuri, prin care lumina năvăleşte ca într-o seră şi din care, dominând-o, văd toată partea de răsărit şi de miazăzi a Bucureştilor.
Am fost adus aici, nu numai pentru însănătoşirea mea, dar şi pentru a nevestimii, care adânc zdruncinată de emoţiile îndurate, trebuie scutită de sarcina îngrijirii de mine.
Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt trei zile de când nu mai am nici o arsură, nici o durere. Spasmul a dispărut. Sunt bineînţeles foarte anemiat de abundenta hemoragie internă pe care am avut-o şi de regimul exclusiv de lapte cu apă alcalină. Dar ameliorarea pe care o simt, asigurările doctorului şi credinţa mea în puterea de autoregenerare a organismului meu, mă fac să sper că după câtăva vreme mă voi restabili.
De altminteri toţi ai mei mă asigură şi eu însumi, uitându-mă în oglindă, constat că foarte nimerita poreclă de Gandi pe care mi-o scorniseră, începe să nu mi se mai potrivească desăvârşit.
Anino, finişoara mea dragă, m-ai întrebat într-o zi dacă citirea lui Schopenhauer a avut vreo înrâurire asupra formării minţii mele, şi ţi-am răspuns afirmativ adăogând că tot profundul adevăr al teoriei sale filosofice, considerată ca pesimistă şi tot strălucitorul talent, cu care este exprimată de acesta, cel mai mare poet dintre toţi filosofii, n-a adus nici o clătinare optimismului meu inalterabil şi iremediabil. (...)
Da, sunt un convins şi iremediabil optimist. Şi totuşi... marea suferinţă fizică pe care am îndurat-o acum în urmă, a impus minţii mele o întrebare, strâns înrudită cu doctrina filosofică a lui Schopenhauer. Poate că ai s-o socoteşti absurdă, poate că o să te facă să mă compătimeşti. Totuşi, înfruntând primejdia că, din citirea rândurilor următoare ai putea ajunge la încheierea că boala mi-a pricinuit o anemiere nu numai a trupului dar şi a minţii, iacă îţi împărtăşesc gândurile care mi-au năzărit în minte, după reînvierea mea.
Ştii că, aprobând şi aplaudând doctrina filosofică a lui Kant, care zice că prin simţurile şi prin raţiunea noastră noi nu cunoaştem şi nu vom putea niciodată cunoaşte decât înfăţişarea externă a lumii, numai fenomenul, nu şi lucrul în sine, sau cum îi zice el numenul, Schopenhauer susţine că el a pătruns acest mister, că ceea ce se ascunde simţurilor şi raţiunii noastre şi nu poate fi perceput de ele decât ca reprezentare, lucrul în sine, numenul este voinţa, iar voinţa însăşi este în fond durere.
Şi iată acum reflecţiile mele, care te vor face poate să zâmbeşti şi să mă compătimeşti.
Organismul nostru, simţurile noastre, sistemul nostru nervos sunt altfel alcătuite, încât să nu putem cunoaşte decât înfăţişarea externă a unei realităţi tainice, imposibil de pătruns. Când însă sistemul nostru nervos se strică, simţim ceva care nu se poate preface, nu se poate înfăţişa ca reprezentative. Se denudează nervul unui dinte şi deodată năvăleşte în organismul celui căruia i se întâmplă acest neajuns, ceva care nu se poate nici vedea, nici mirosi, nici auzi, nici pipăi, nici măsura, nici cântări, ci numai simţi sub forma unui chin, a unei dureri, imposibil de înfăţişat altuia al cărui organism e nevătămat.
Nu cumva în afara noastră există ceva corespunzător şi identic cu ceea ce resimţim noi în asemenea împrejurări – o durere permanentă şi universală, care ne înconjoară din toate părţile, pe care nu o putem percepe cu organismul nostru valid, alcătuit tocmai pentru a nu o percepe, dar care năvăleşte în noi prin punctul în care sistemul nostru nervos a fost vătămat?
Nu ţi se pare, draga mea, că cu toată evidenţa absurdităţii a unei asemenea presupuneri şi cu toate silinţele de a o alunga din mintea noastră, nu reuşim s-o alungăm în întregime. Eu mărturisesc că nu reuşesc.(...)
Orice vei gândi despre mine, Anina, finişoara mea dragă, te asigur că boala din care am ieşit nu a redus, în nici o cât de infinitezimal de mică măsură, dragostea părintească cu care te îmbrăţişez şi te aştept.
Ioan Al. Brătescu-Voineşti

P.S.
Iartă-mă, te rog, că-ţi scriu cu creionul, dar de câtăva vreme sufăr de această curioasă formă de grafofobie – mi-e cu neputinţă să scriu cu cerneală.

Note
Originalul acestei epistole inedite se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. Anina Rădulescu-Pogoneanu (1902–1994), a publicat articole şi eseuri în Revista de pedagogie, Revista de filosofie şi în unele ziare din Capitală. Remarcabil este articolul Titu Maiorescu. Aspecte ale influenţei sale culturale publicat în România, nr. 100, iulie-august 1968, p. 4-5. (New York). A tradus din Carmen Sylva – Cugetările unei regine. Bucureşti, 1939, 119 pagini.
2. Lucrurile fireşti nu sunt ruşinoase.
3. Puterea de vindecare a naturii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara