Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
O epistolă necunoscută a lui Pamfil Şeicaru de Nicolae Scurtu

Una dintre cele mai însemnate voci ale exilului românesc este Pamfil Şeicaru (1894–1980), jurnalist, polemist redutabil, memorialist şi epistolograf.
Opera sa, variată şi extrem de bogată, e cunoscută, până astăzi, parţial, graţie unor restituiri întreprinse de istoricii literari Nicolae Florescu şi I. Oprişan, cunoscători temeinici ai itinerariului spiritual şi cultural al celui care a făcut din ziarul Curentul o veritabilă tribună a legitimării drepturilor noastre istorice şi civice în această parte a Europei.
Exilul de mai bine de o jumătate de secol al lui Pamfil Şeicaru a fost cercetat de istoricul şi criticul literar Florin Manolescu în excelenta sa carte referenţială, în care radiografiază, cu minuţiozitate, fiecare gest şi faptă a imprevizibilului observator şi gazetar.
Revelatoare pentru publicul românesc sunt epistolele pe care Pamfil Şeicaru le-a trimis, în ţară, prietenilor, colegilor din redacţiile ziarelor şi revistelor de odinioară, familiei şi unor personalităţi importante din administraţia centrală a României comunizate.
O mărturie elocventă în acest sens o constituie epistola trimisă poetului, eseistului şi teologului Nichifor Crainic (1889–1972).
Epistola aceasta, amplă şi motivată, se constituie, de fapt, într-o tulburătoare confesiune a unui intelectual care şi-a iubit cu patimă ţara şi care a înţeles ab initio locul şi destinul nostru în Europa.
*

Madrid, 28 mai 1971

Dragă Crainic,

Nu s-a rătăcit scrisoarea ta în care îmi comunicai tristeţea încercată de a nu fi văzut scriitori prezenţi la parastasul de zece ani de la moartea lui Cezar Petrescu făcut de surorile lui care îi păstrează amintirea cu o fidelitate emoţionantă.
Îţi scriam că am publicat un studiu1 dacă vrei de 70 de pagini asupra operei lui în care afirmam că este cel mai mare romancier român după primul război mondial. În jurul lui se face conspiraţia uitării. Mi-ar face plăcere să cunosc monografia lui Gafiţa2. Dar toată această conspiraţie a uitării nu serveşte la nimic. Eclipse artificiale care nu pot da o valoare producţiei literare după 1945. Este o emisiune făcută fără acoperirea talentului autentic.
În ce priveşte propunerea ta de a scrie o broşură sau eventual o carte despre politica externă a României dusă de Ceauşescu, îţi răspund că îmi este imposibil să întrerup lucrarea – Ping-pong diplomatique ou la journée des Dupes în care analizez toate problemele situaţiei internaţionale: 1) completarea Europei celor 6 cu intrarea Angliei, 2) retragerea trupelor americane din Asia şi consecinţele ei, 3) conflictul inevitabil dintre China şi Rusia în care fac istoricul politicii ruseşti în Asia de la Ioan cel Groaznic şi până azi.
Am strâns un material menit să deştept chiar pe cel mai încăpăţânat partizan al amiciţiei cu Moscova. Nu am făcut şi nu fac altceva decât să studiez politica Kremlinului. Îţi voi cita din Essais sur l’histoire de la civilisation russe3, lucrarea lui P. Miliukov apărută în traducere franceză în 1901, cu o prefaţă de Lucien Herr, faimosul bibliotecar de la Şcoala Normală Superioară, care a format pe socialiştii Jean Jaurès, Léon Blum etc.; la data când publica în limba franceză această carte, Miliukov era profesor la Universitatea din Moscova şi şeful partidului cadeţilor, adică al liberalilor.
La capitolul Les origines de l’Etat Miliukov scrie: „Après le partage de la Pologne et l’annexion des pays de la Mer Noire, sous Catherine II, les vieilles aspirations de la politique russe étaient enfin satisfaites. Mais le vieux caractère conquérant de la politique russe ne change pas pour cela, malgré son mélange plus ou moins grand d’idéalisme. La participation de la Russie aux guerres de Napoléon fut loin d’être désintéressée et l’annexion de la Finlande, de la Pologne et de la Bessarabie ne se fit pas du tout contre son coeur. Et cependant les tendances annexionistes de la Russie du côté de la Turquie ne furent pas encore satisfaites par les acquisitions d’Alexandre Ier. Dès le règne de Nicolas Ier, la fameuse «question d’Orient» s’ouvrit, et elle reste encore aujourd’hui une menace éternelle pour la paix européenne4.”
Nu mai continui, ar trebui să reproduc alte trei pagini. Acest „vieux caractère conquérant” l-am găsit subliniat şi de marele istoric Volsevski etc.
Eu nu pot să întrerup această lucrare pentru a scrie o broşură asupra politicii externe a României care este implicit cuprinsă în capitolul Conflictul inevitabil dintre China şi Rusia, care luminează legitimând politica României.
Eu vreau să scriu o carte de istorie nu o carte de propagandă, care nu ar servi la nimic, ca orice carte, cu atât mai mult o broşură de propagandă. Ba ar servi la ceva – de a scădea prestigiul celui care ar semna-o, apărând ca un agent al propagandei regimului comunist din România, ceea ce nu este cazul. Eu scriu pentru a fi crezut, de aici grija pe care o am de a fi cât mai obiectiv prin documentarea din izvoare ruseşti, spre a demonstra continuitatea politicii ruseşti sub ţarism ca şi sub comunism.
O politică de agresiune şi de anexiuni „le vieux caractère conquérant de la politique russe” care nu se schimbă. Regimul sovietic, marxism-leninismul simple deghizări ale eternului imperialism moscovit.
Tu îmi scrii că „o cărticică sau o carte ar avea un mare ecou în ţară şi mi-ar deschide porţile ca să vin şi ca să murim în ţară de vreme ce altfel nu putem servi”.
Chiar această carte Ping-pong diplomatique ou la journée des Dupes va avea un oarecare ecou în ţară, dar nu văd cu ce m-ar ispiti porţile care mi s-ar deschide. Ca să pot muri în ţară? Nu sunt deloc grăbit să mor şi nici nu sunt epuizat ca să nu mai pot scrie în toată libertatea fără normativ.
Oricât aş duce-o de greu faptul că nimeni nu-mi ordonă ce şi cum să scriu, mă face să accept adesea strâmtorări: cumpărarea unei cărţi absolut necesară este o problemă adesea dureroasă, dat fiind că Viorella trebuie să acopere cheltuielile mele, ştiindu-mă fără stăpân, în afară de conştiinţa mea, de imperativul patriei care nu poate fi redusă la un partid, înseamnă totalitatea intereselor naţiunii de azi şi de mâine.
Regimurile, prin natura lor, sunt limitate în timp, pe când naţiunea are durată în nesfârşita desfăşurare a istoriei.
Dar citindu-ţi scrisoarea, cu toate că îţi admir accentul de adâncă convingere ce stă la îndemnul tău, o convingere în care regăsesc ecourile naţionalistului de totdeauna, fără să vreau mi-am pus câteva întrebări. Şi tu ca şi mine purtăm amintirea ticăloşiei ruseşti – negocierea Sturmer–von Yagow, care în decembrie 1916 a zădărnicit victoria de pe Argeş al cărui plan de bătaie fusese elaborat de generalul Berthelot şi ofiţerii misiunii franceze, împreună cu Prezan şi şeful biroului de operaţii Ion Antonescu. N-au mişcat nici măcar o companie deşi se aflau câteva divizii ruseşti la câţiva zeci de kilometri de câmpul de luptă.
Am combătut cu slabele puteri ale unui gazetar Rusia de la 1918 la 1944, am susţinut războiul contra Rusiei sovietice şi urmările de la Yalta mi-au ratificat atitudinea. Cine mai poate susţine azi că Rusia ne poate fi prietenă loială?
Atunci dă-mi voie să te întreb de ce ţie nu ţi se îngăduie să publici în ţara ta măcar o poezie, şi din când în când numele tău apare în Glasul Patriei, publicaţie destinată exilului, fără circulaţie în ţară, sau într-o revistă, mi s-a spus, pe care o scoate în Stşateleţ Unite un preot Duania sau Anania, unde ţi s-au publicat câteva poezii.
Deci pentru cititorul din ţară tu eşti mort, umbră necuvântătoare, ostracizat pentru cât va dura regimul, dat fiind că ai fost vrăjmaş al Rusiei sovietice.
Am aflat că la Craiova apare revista Ramuri5 în paginile căreia am fost prezenţi în îndepărtaţii ani ai tinereţii. Din foştii colaboratori ai revistei Ramuri mai sunt în viaţă Ionel Dragu, tu şi cu mine. De ce nu s-a gândit nimeni să-ţi încredinţeze ţie direcţia revistei pentru a da conţinutul adecvat Ramurilor? La ce foloseşti titlul dacă nu mai corespunde unei tradiţii de aproape 30 de ani ale revistei care apărea ca o ramură înflorită a acţiunii lui N. Iorga? Folosirea unor titluri din vechile publicaţii la ce corespunde?
Îmi vine în minte o întâmplare. Înainte de 1914 ţăranii cumpărau fierul de plug marca Mistreţ, un plug de fier importat din Germania. În 1920 Reşiţa a pus în vânzare un fier de plug din propria fabricare şi care dădea rezultate lamentabile fiind de calitate proastă. Atunci Auschnit a avut o idee ingenioasă; a cumpărat titlul Mistreţ. Ţăranii au fost încântaţi, dar marfa fiind aceeaşi rezultatul nu putea fi altfel dacă îi punea marca Mistreţ. Eu nu pot înţelege permanenta eliminare a oricui a susţinut războiul contra Rusiei. Şi la ce mă pot aştepta eu dacă nu s-ar deschide porţile să mă întorc ca şi când mi-ar fi închise?
Tu uiţi că eu sunt primul condamnat la moarte, la 21 mai 1945? Este adevărat în lipsă de aceia sunt în viaţă, aş putea spune „l’homme que vous vouez se porte assez bien”. Condamnarea, o ştiu prea bine, ordonată de Moscova. Radio Moscova îmi făcea onoarea să mă atace cotidian la emisiunea în limba română răspunzând atacurilor mele de fiecare zi. Dosarul meu anti-Moscova este prea voluminos ca intrând în ţară, porţile fiind larg deschise să fac excepţie la ostracizarea celor care au susţinut războiul contra Rusiei. Chiar dacă Ceauşescu ar voi să mă acopere n-ar putea şi cu atât mai mult cu cât şi în L’Europe malgré Yalta en aval Rusia, şi în noua carte la care lucrez.
Dureros, dar soarta mea este să rămân în exil până ce Rusia se va afla în tragică răfuială cu China şi Japonia.
Vei spune, o să aştepţi mult Pamfile şi o să fii pus în acela[şi] mormânt cu Tantzi. Ai să rămâi uimit când îţi voi răspunde, Rusiei îi voi cânta prohodul. Aceasta este marea mea certitudine şi nu-i departe ziua când cei sceptici îşi vor da seama că am dreptate.
După ultimatumul rusesc din iunie 1940 când ni s-a smuls din nou Basarabia, plus Bucovina de Nord şi ca adaos ţinutul Herţa, eu am publicat în Curentul un articol pe care îl încheiam: „intrăm în faza instabilităţii frontierelor, la anul frontiera de est a României va fi tot la Nistru. Furioase proteste din partea Germaniei etc.” Nu era o afirmaţie gratuită ci corespundea antagonismului dintre Rusia şi Germania. Or antagonismul dintre China şi Rusia este fără soluţie, în afară de acceptarea Rusiei de a fi îndepărtată de la Pacific acceptând frontiera Siberiei la lacul Baikal. Ceea ce este exclus. Nu ştiu dacă tu ca fost academician mai ai dreptul de a consulta vechile publicaţii, în caz măcar această învoire să ţi se deie, căutând articolul din iunie 1940.
Deci Nichifore eu rămân în serviciul naţiei mele, punând în apărarea ei toată energia de care încă dispun şi care te asigur că este aceia[şi] de totdeauna.
Anii, loviturile primite culminând cu moartea tovarăşei mele, eroică în lungii ani de restrişte ai exilului – 24 de ani – nu mi-au zdrumecat puterile, aş putea spune că mi le-au înteţit.
Vei citi cărţile care vor apare şi vei verifica temeinicia afirmaţiei mele că sunt în spor de energie crescătoare.
Nu uit decembrie 1916 când [cu] suprema încordare de pe Argeş, şi când victoria îşi contura amploarea, [iar] Rusia trădătoare ne-a zădărnicit-o.
Rămân deci liber să pot scrie despre blestemata Rusie cum îmi dictează amintirea acelor zile din decembrie 1916. Aş putea oare să mai scriu întorcându-mă în ţară? Formulată întrebarea tu ai răspunsul.
Nu poţi bănui satisfacţia pe care o am când descopăr încă un argument, mai ales la scriitorii noi. Este unica bucurie pe care o pot avea, uitând greutăţile cu care mă înfrunt. Dar este aşa de intensă că uit de toate.
Ţi-am răspuns aşa cum simt şi tu trebuie să înţelegi că numai liber pot servi cauza ţării, fără a dăuna politicii externe a României.
Aş încheia, îţi aminteşti de poezia pe care, dacă nu mă înşel, ai publicat-o la Iaşi, în 1917, în Neamul Românesc – Patria! Mi-au rămas în minte două strofe finale:
Prin noi răsufli-n marele elanuri./ Tu gemi când sângerările ne dor; / Ci-n veştejirea noastră dorm noianuri / De vieţi ce-ar înflori la vremea lor. // Sus cupa morţii cu dureri amare! / Sorbind-o, te vom binecuvânta; / Ca râurile contopite- n mare / Noi vom muri în nemurirea ta.
Este redat ceea ce am crezut în iarna tragică 1916–1917. Şi îţi reamintesc versurile tale ca să-mi înţelegi lupta mea singuratecă.
– Sus cupa morţii cu dureri amare. Şi capul sus, când lupţi cu sufletul curat pentru cauza neamului tău şi nu ai să renegi nimic din ceea ce ai crezut.
Îmbrăţişări,
Pamfil Şeicaru

P.S.
Mi-ai putea trimite memoriile lui Demostene Botez6. Mă interesează. Şi de la Glasul Patriei articolele lui Dumitrescu-Borşa, faimosul preot din Maramureş. Sunt articolele care au turburat pe legionari. Eu nu le-am citit, de aceea mi-ai face un serviciu să mi le procuri.

[Nichifor Crainic, Bulevardul Dinicu Golescu, nr. 43, Bucarest, Roumanie; Pamfil Şeicaru, Avenida Reina Victoria, nr. 13, Madrid 3, España].


Note

Originalul acestei scrisori inedite se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. Pamfil Şeicaru – Cezar Petrescu. Stilul şi limba romanului în Almanahul Pribegilor Români, 1962, p. 337-378. Acest eseu a fost inclus în Scrieri din exil [Volumul 1]. Figuri din lumea literară. Ediţie îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan. Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 394-436.
2. Mihai Gafiţa – Cezar Petrescu. [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1963, 324 pagini.
3. Paul Milioukov – Essais sur l’histoire de la civilisation russe. Traduit du russe par P. Dromas et D. Soskice. Avec un préface de Lucien Herr. Paris, V. Giard et E. Brière Libraires – Éditeurs, 1901.
4. Les origines de l’État russe, p. 164.
5. Revista Ramuri reapare la Craiova în august 1965.
6. Demostene Botez – Memorii [Volumul 1]. [Bucureşti], Editura Minerva, 1970, 496 pagini.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara