Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
O expoziţie Georgeta Năpăruş de Pavel Şuşară


Prin grija urmaşilor şi, în special, a lui Ion Grigorescu, la Muzeul Literaturii Române s-a deschis prima expoziţie postumă a Georgetei Năpăruş. Dincolo de faptul că ea readuce în actualitate proporţiile pierderii pe care arta românească de astăzi a suferit-o prin dispariţia prematură, în plină putere, a unuia dintre reprezentanţii săi cei mai bine definiţi, această expoziţie este una cu totul ieşită din comun chiar în contextul operei şi al vieţii artistei. Ea nu este nici retrospectivă, nici expoziţie de aducere aminte şi nici una de tip analitic, care încearcă să demonstreze şi să acrediteze o anumită preocupare, o dominantă specială în cadrul larg al unei opere de o mare complexitate, ci o expoziţie-document, o expoziţie vie, la zi, în care pictura şi viaţa îşi dispută dramatic rîndul din faţă, primul plan în spaţiul unei existenţe-limită. Toate lucrările expuse acum la Muzeu sunt desene, grafică, în sens larg, din ultimul an al vieţii artistei, perioadă în care, ţintuită la pat şi aproape paralizată, ea încerca, printr-un enorm efort de voinţă, să-şi prelungească viaţa omenească şi pe aceea simbolică deopotrivă. Provenind din două surse, din colecţia familiei şi dintr-o colecţie particulară din Franţa, ultimile lucrări ale Georgetei Năpăruş poartă în sine un mesaj artistic atît de convingător şi o nevoie de mărturisire atît de puternică, încît nici măcar nu au nevoie de cunoaşterea contextului pentru a fi receptate la temperatura înaltă a creaţiei lor.
Din punct de vedere formal, artista părăseşte cu delicateţe eposul baroc-etnografic pe care şi l-a construit în timp cu o voluptate inegalabilă şi păşeşte nu numai într-o altă lume, eterică şi transparentă, aproape de aceea a Extremului Orient, ci şi într-o vîrstă finală a picturii înseşi. Imaginea intră în disoluţie, spaţiul se eliberează de semnele şi formele proliferante, retorica se stinge în tuşe tremurătoare şi culoarea însăşi se dematerializează şi se preschimbă într-o stare ambiguă, oscilantă între fluid şi aer. Lumea consacrată a Georgetei Năpăruş, aceea colcăitoare, polimorfă, în al cărei inventar intrau infinite straturi ale existenţei, în care se intersectau regnurile şi timpul se comprima, o lume voluptuoasă, telurică şi, în acelaşi timp, codificată ferm, asemenea unei hieroglife, se stinge acum într-un vis paradisiac şi este aproape imposibil de stabilit riguros despre care paradis este vorba: despre acela părăsit prin ieşirea în lume şi prin acceptarea fatalităţii materiei, sau, dimpotrivă, despre acela regăsit după ce s-a încheiat ciclul rătăcirii şi materia s-a mîntuit prin propria ei resorbţie. Dacă din punct de vedere simbolic, cele din urmă lucrări ale artistei se înscriu în circuitul unei necesităţi înalte, absorbind într-un moment unic începutul şi sfîrşitul unui univers artistic dens şi plin de vitalitate, din punctul de vedere al experienţei umane, al vieţii imediate a artistului, ele reprezintă o încercare dramatică de rămînere în lume şi o confesiune emoţionantă, şoptită cu o mare discreţie şi delicateţe. Ca şi Luchian, cel care îşi lega penelul de mîna care nu îl mai asculta, Georgeta Năpăruş, imobilizată şi cu mîna grea, se luptă în ultimele sale clipe deopotrivă cu materia din afară şi cu aceea dinlăuntru. Ca document uman, aceste lucrări reconfirmă, în acest timp al disoluţiilor şi al scepticismului extrem pe care tocmai îl trăim, că mitul creaţiei, al idealităţii artistice, al aspiraţiei către incoruptibil şi etern, nu este o simplă ficţiune, doar un exerciţiu de retorică şi un ornament metafizic pentru cei care se simt în siguranţă, ci, pur şi simplu, o realitate halucinantă, un moment de clarviziune în clipele de impas existenţial. Şi Georgeta Năpăruş a reuşit, într-un mod ieşit din comun, să facă din acest impas existenţial un moment artistic de o mare seninătate şi, poate, acest lucru s-a întîmplat pentru că viaţa ei reală şi lumea simbolică în care a trăit nu erau fenomene paralele, nu erau nici măcar momente alternative ale aceleiaşi vieţi, ci, pur şi simplu, secvenţe simultane ale unui întreg fără fisură. Expoziţia de la Muzeul Literaturii este argumentul suprem al acestei continuităţi interioare a pictoriţei, al consecvenţei cu sine, şi ea nu reprezintă doar un simplu gest de aducere aminte, ci şi o construcţie mult mai viguroasă şi mai profundă care priveşte atît o prezenţă artistică mult prea repede uitată, cît şi vitalitatea operei înseşi ce nu poate fi înfrîntă nici măcar de amnezia lacomă sub a cărei stăpînire intrăm, de atîtea ori, cu o uşurinţă suspectă.