Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
O fabulă bluesy de Irina Petraş

Stelian Ţurlea, Colonia (aproape ca un blues); Cuvânt înainte de Alex Ştefănescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, 142 pag.

Am scris despre Darul Ioanei (2007), romanul de peste 500 de pagini al lui Stelian Ţurlea, receptându-l ca mărturie a unuia care a traversat câteva decenii având rezervat un loc bun (şi riscant!) în chiar preajma spectacolului lumii, acumulând, astfel, un material epic imens şi dobândind ştiinţa de a face conexiuni imprevizibile între evenimente, personaje, gesturi.

Aproape de ieşirea din roman, reţineam o inscripţie: „Bătrâna doamnă îi spusese că două experienţe – credea ea – ar fi identice în lume: iubirea şi moartea”. Două noi cărţi ale autorului, Colonia şi Ieşi din viaţa mea, un aproape blues şi un policier (de văzut şi Crimă la Torino, 2014 – S.Ţ. face bune servicii destinului genului în literatura română; dar şi Trei femei, 2010, pentru supleţea asumării perspectivei feminine, cu încheierea că „viaţa e făcută din mărunţişuri şi numai ele, adunate laolaltă, dau sensul...”), reiau experienţele cu pricina – moartea şi iubirea – în discursuri prozastice bine închegate, dense.

Mă opresc în aceste rânduri asupra Coloniei. Micro-romanul apelează la maniera gen Mircea Eliade de a introduce personajul în insolitul unei lumi din afara timpului comun (cum observă Alex Ştefănescu în Cuvântul înainte), dar îi adaugă şi ingrediente din ceea ce numeam altădată metoda „cursei de şoareci” de defragmentare a perspectivei romaneşti. Eroii, scriitorul şi fiul lui, sunt în drum spre cabana din munţi a unor prieteni. O ploaie teribilă, pornită, desigur, dintr-o dată – „Se înnoptase, dar nu era foarte târziu. Însă cerul se făcuse atât de negru, încât ai fi spus că era miezul celei mai întunecate nopţi din câte fuseseră vreodată. Multă vreme se fugăriseră nori grei şi urâţi, un vânt din ce în ce mai rece învârtejea praful, frunzele şi crengile uscate”; „Se auzea cum aerul se deşiră, se sfâşie, trăsnetele sfârâiau, despicau muntele cu furie […] Maşina abia înainta şi lumina farurilor părea că se opreşte într-un zid de apă neagră” – pregăteşte alunecarea în neaşteptat. De aici încolo, prozatorul introduce „criza”, delimitând, cu evidente ţinte parabolice, un loc de dimensiuni controlabile în care oamenii se află, mai mult ori mai puţin întâmplător, în alăturări pe care sunt obligaţi să le gestioneze funcţionând ca un întreg. Din analiza sub reflector a unei comunităţi restrânse şi artificiale se pot deduce semnalmente ale unor comunităţi din ce în ce mai largi. Insolitul capătă accente în plus fiindcă cel care are cuvântul în carte e copilul, tatăl păstrându-se întrun soi de muţenie („m-am întrebat de ce nu-mi spune tata nimic”), cu intervenţii laconice. Scriitor fiind, poate fi bănuit de un cititor suspicios că a pus el însuşi la cale, prin dublă intervenţie auctorială, în oglinzi mişcătoare, căderea în vatra satului strămutat pentru a comunica o experienţă limită din istoria recentă şi a înlesni o iniţiere.

Prăpastia neagră a lacului de acumulare scoate la iveală periodic satul înecat. Oamenii coloniei se supun unui ritual al recuperării memoriei, complicat şi extrem de disciplinat. Tatăl şi fiul sunt recepţionaţi ca intruşi, dar şi incluşi degrabă proiectului, căci nimeni nu poate părăsi colonia până la încheierea unui ciclu memorativ. Mai mult, scriitorul e bine primit, el poate înţelege fiindcă are acces la forţa scrutătoare a imaginaţiei: „Păi un scriitor ne poate ajuta mult, are imaginaţie, ştie ce să caute […] La arhiva unde o să lucraţi, se copiază şi comentează documentele strânse despre istoria aşezării. […] Dar n-a fost nimeni în stare să descifreze trecutul, să-l înţeleagă măcar, niciunul dintre cei care s-au ocupat de documente n-a avut imaginaţie”.

Metafora e transparentă. Oamenii coboară periodic în afund, în ce a fost odată, şi scot de sub mâl urme şi semne care să-i ajute să înţeleagă ce e cu ei, cu viaţa lor. E o datorie nu doar faţă de trecut, ci şi faţă de viitor: „Poate vor să înveţe ceva. Poate vor să ne înveţe pe noi ceva. […] Să pierzi vremea în viaţă şi să nu ştii ce e cu tine e pedeapsa cea mai cumplită.”

Copilul deprinde şi el maniera fantasmatică de a desluşi lucrurile. În episoade onirice şi divagări cu iz de basm, învaţă să zboare şi să privească de sus aşezarea şi forfota oamenilor în căutare de înţelesuri. „Cine a reuşit să zboare şi să ne vadă de sus ca într-o carte, […] sigur are puteri să creeze lumea.” Ucenicia într-ale forţei ficţiunii are admiratori: „Mă priveau cu ochii mari, fascinaţi, uşor speriaţi de câte se întâmplă lângă ei fără să ştie”.

A înţelege resorturile secrete ale trecutului înseamnă a-l remania, a-l transforma în suport al prezentului. Pictorul, alt personaj povestitor, emite lanţ de ipoteze, toate rotindu-se în jurul unei fapte crude care a lăsat o „apăsare pe suflet” şi al unui blestem care cere „spălarea de vină”. Variantele poveştii originare s-au pierdut, aşa încât oamenii o iau mereu de la capăt, cu alte născociri: „mi se părea că alunec într-o poveste care se tot naşte din ea însăşi stufoasă, alambicată, încâlcită, ameţitoare, încât nici nu puteam crede, dar nici nu mă puteam desprinde, fascinat, doar ascultam, ţinându-mă tare să nu alunec definitiv şi eu într-o lume uitată, capabilă să modifice lumea de acum.”

Mică fabulă despre uitare şi memorie, cartea se citeşte cu interes şi plăcere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara