Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
O fantomă bîntuie lumea de Mihai Zamfir

Editura Humanitas oferă cititorilor un mic compendiu al gîndirii anticomuniste româneşti de astăzi prin volumaşul O idee care ne suceşte minţile, iscălit de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici. Care o fi acea idee, absentă din titlu, prezentă în toate minţile? Ea are un nume: comunismul.
Fără îndoială că anticomunismul a luat naştere o dată cu comunismul însuşi, cele două entităţi mentale avînd o istorie comună; Demonii lui Dostoievski au apărut în intervalul dintre Internaţionala I şi Internaţionala II – răspuns prompt al unui geniu la societatea care ni se pregătea. Cartea de faţă oferă însă o lectură neliniştitoare: trei dintre cei mai străluciţi intelectuali români ne demonstrează în ce măsură e tot mai greu, la un sfert de secol după prăbuşirea comunismului statal, să fii anticomunist. Învins fără drept de apel pe terenul faptelor, pe terenul economiei şi al politicii, învins deci pe terenul faimoasei praxis a lui Marx, comunismul încearcă (după ce a pierdut jocul pe teren propriu) să-şi ia tardiv revanşa pe cel al speculaţiei intelectuale. Chiar dacă viaţa a demonstrat că utopia colectivistă rămîne, orice am face, doar o utopie, „minţile sucite” contemporane nu mai au acum decît o singură ambiţie: aceea de a demonstra că, sub forma proiectului ideatic, comunismul a fost fără cusur! Şi că ar merita să-l mai încercăm încă o dată, măcar aşa, ca să avem conştiinţa liniştită!
Cei trei comentatori examinează ideea comunistă din trei orizonturi diferite. Gabriel Pleşu ne prezintă o pitorească figură de comunist francez rămas ferm pe poziţii, în ciuda a tot ceea ce s-a întîmplat de cîteva decenii încoace. Argumentele tovarăşului Terray (că aşa îl cheamă) în favoarea comunismului se subsumează unei singure sintagme – orbire voluntară. Cînd omul se decide ferm să închidă ochii, spectacolul din jurul lui nu mai are nici un sens; e vorba de orbirea unei părţi importante din intelectualitatea franceză, care nu vrea în ruptul capului să admită că şi-a consacrat viaţa unui proiect eşuat. Cine poate recunoaşte, cu inima uşoară, că a trăit degeaba?
Tratînd o temă tragică şi stringentă, poţi adopta uşor tonul dramatic; Pleşu posedă talentul extraordinar de a privi totul cu distanţare ironică şi cu argumente culturale strivitoare, strecurate însă modest, într-o întorsătură de frază. Este cea mai dificilă stilistic, dar şi cea mai eficace manieră de atac.
Cu totul alt stil ne întîmpină la Gabriel Liiceanu: el aduce în carte textul cel mai pasional. În paginile lui comunismul nu-i o abstracţiune, ci o întrupare extrem de concretă, o nenorocire căzută pe capul a milioane de oameni. Concreteţea însemnînd în primul rînd statut economic, Liiceanu – pe urmele lui Alain Besançon – demonstrează absurditatea intrinsecă a comunismului, din moment ce acesta nu a putut niciodată subsista decît în proximitatea capitalismului. Cît priveşte tabloul viu al existenţei noastre sub Ceauşescu, fragmentele din Uşa interzisă şi Întîlnire cu un necunoscut reproduse aici sunt elocvente.
Unicul mod acceptabil de a vorbi despre o tragedie sîngeroasă petrecută decenii la rînd rămîne cel literar; doar transformînd totul într-o „poveste” mai putem descrie astăzi comunismul concret. Prozatorul pîndeşte permanent în spatele filozofului, moralistului ori logicianului.
A treia contribuţie, cea a lui Patapievici, oferă un studiu cu totul remarcabil despre tentaţia comunismului în lumea intelectuală occidentală. E o micro-monografie solidă, bazată pe bibliografie bogată şi la zi, singura contribuţie din carte avînd o armătură teoretică la vedere.
Între nenumăratele definiţii ale comunismului, cea formulată de Patapievici – deşi lugubră – mi se pare cea mai sintetică şi mai exactă. Plecînd de la un text al lui Albert Camus, filozoful român pune degetul pe rană: comunismul rămîne acea viziune asupra lumii care crede că uciderea în masă nu e doar scuzabilă, ci şi necesară. Ce importanţă mai are lichidarea, cu un ceas mai devreme, a milioane de fiinţe care, oricum – în virtutea condiţiei lor de muritori – trebuiau să moară? Aşa, cel puţin, în loc să moară de moarte naturală, moartea lor va servi la ceva: vor fi ucişi de noi în folosul viitoarei societăţi superioare (care ştim cum se numeşte). Simplu şi clar!
Imaginea comunismului văzută dinspre Est, dinspre ţările care au încercat pe pielea lor experienţa colectivismului integral, se deosebeşte acum radical de aceeaşi imagine văzută dinspre Vest, dinspre ţările pentru care acelaşi colectivism a rămas pînă astăzi în stadiul de proiect sau de aspiraţie: este concluzia, dezabuzată, desprinsă din O idee care ne suceşte minţile. Între intelectualii estici şi o parte a celor vestici riscă să se poarte, în chestiunea comunismului, un dialog al surzilor. După prăbuşirea zidului concret şi ucigaş de la Berlin, zidul nevăzut ce desparte două mentalităţi tinde să se perpetueze.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara